Varianta in limba română
Despre traducerea în engleză — intenție, metodă și negociere
Traducerea celor zece poeme din proiectul UNSPREZECE — Poeme găsite a pornit de la o întrebare simplă: cum putem transfera în engleză nu doar sensul unor texte scrise în 2003, ci și energia, spontaneitatea, umorul, cultura și libertatea lor de asociere?
Am stabilit de la început că nu ne interesează o traducere literală, academică, dar nici o rescriere care să transforme poemele în altceva. Căutam o echivalență de experiență, nu una strict lexicală. Cititorul occidental trebuia să întâlnească un tânăr de 25 de ani, cultivat, ironic, uneori vulgar, pasionat de arhitectură, muzică, literatură și experiment, care scrie fără prea multă preocupare pentru convențiile poeziei.
Prima direcție a fost apropierea de poezia alternativă occidentală de la începutul anilor 2000, cu o urmă discretă a moștenirii Beat, deja trecută prin postmodernism, cultura pop, televiziune și internetul timpuriu. Nu doream să imităm poezia Beat originală, ci să recuperăm felul în care libertatea ei de expresie putea supraviețui în mentalitatea anului 2003.
Primele încercări au fost prea fidele formulărilor românești. Imaginile se păstrau, dar engleza devenea rigidă, uneori artificială. Am decis atunci să permitem adaptări idiomatice, modificări de ritm și mici reconstrucții metaforice. O expresie românească imposibil de transportat natural putea fi înlocuită cu una care producea un efect comparabil asupra cititorului englez.
Am împins apoi traducerea spre un limbaj mai colocvial și mai direct. Rezultatul avea energie, dar pierdea muzicalitate, subtilitate și o parte din bagajul cultural. Am încercat să compensăm printr-o engleză mai literară, mai emoțională și mai nostalgică. Această variantă a devenit însă prea matură: părea scrisă de cineva care își rememorează tinerețea, nu de cineva care o trăiește.
Aici am identificat diferența decisivă: poemele trebuie să aparțină anului 2003, nu să privească retrospectiv spre 2003. Nostalgia poate apărea în experiența cititorului contemporan, dar nu trebuie introdusă artificial în vocea autorului.
Am revenit astfel la energia vârstei de 25 de ani, păstrând însă inteligența culturală, muzicalitatea și libertatea metaforică. Referințele la Ginsberg, Kerouac, Boris Vian, Janis Joplin, Einstein, Degas sau cultura populară nu sunt ornamente savante. Ele fac parte din vocabularul spontan al unui tânăr care amestecă fără complexe cultura înaltă cu obiectele banale, politica, erotismul, absurdul și vulgaritatea.
Am negociat și gradul de libertate al adaptării. Am pornit de la aproximativ 10–12% intervenție, dar am acceptat ulterior o libertate mai mare, de ordinul a 20%, în expresie, ritm și construcție idiomatică. Procentele au rămas orientative, nu măsurători efective. Condiția esențială a fost ca imaginile importante, caracterul, sensul și impulsul original să supraviețuiască. Am acceptat inclusiv glume sau asocieri noi, dar numai acolo unde ele păreau să provină firesc din aceeași minte care scrisese poemul.
Am evitat atât americanizarea excesivă, cât și păstrarea mecanică a tuturor particularităților românești. Contextul istoric și geografic rămâne recognoscibil, dar limbajul trebuie să funcționeze autonom pentru un cititor de limbă engleză. Nu traducem cuvânt cu cuvânt o cultură în alta; căutăm mijloacele prin care două sensibilități culturale pot produce o reacție asemănătoare.
Rezultatul este o serie de adaptări poetice, nu de traduceri filologice. Textele englezești păstrează caracterul fragmentar, asociativ, uneori obraznic sau deliberat ridicol al originalelor, dar încearcă să dobândească o muzicalitate și o naturalețe proprii.
În esență, am urmărit să nu corectăm retrospectiv tânărul care le-a scris. Să nu-l facem mai înțelept, mai sentimental, mai disciplinat sau mai talentat decât încerca el însuși să fie. Să-i oferim doar o altă limbă în care să poată experimenta cu aceeași libertate.
Nu am vrut ca poemele să sune ca niște traduceri din română. Am vrut să sune ca niște poeme pe care același om le-ar fi putut scrie în engleză, în martie 2003.
Aceasta este intenția traducerii și, în același timp, criteriul după care considerăm că adaptarea a reușit
“unsprezece poeme gasite” ( 2002 )
UNSPREZECE — POEME GĂSITE
Cele zece poeme în limba română
01. Poem cu patrie, eugenii, carioci și plastilină
de data asta am pus-o, s-au copt toate,
nici nu mai știu a câta generație de sacrificiu suntem
a câta generație de inutili crescuți cu eugenii, carioci, plastilină,
cu morții și viii plecați în containere sau cu vize
prin canade, niu ziiland-uri și alte state unite
îmi spun stop! ce bine e totuși în patrie, miroase a rahat,
a cozonac, a sânge închegat pe măciucile minerilor de la 1991
și la televizor e un reportaj despre niște câini morți în parcul Herăstrău
nu, nu sunt câinii din noi, ăștia nu mor niciodată,
și e bine, pute al dracului a realitate,
mai trag un fum și mă urc cu scara rulantă la ăldeSus
să mai stăm de vorbă, să facem schimb de țigări, de brichete,
a mea e roșie și inscripționată „ciao agip” pe a lui scrie „in god you trust!”
really? haida! am mai crezut eu când eram gâgă
în frumusețea șoimilor patriei, mă zgâiam ca pinguinul în oglindă,
salutam regulamentar, tra_la_lala_la_la_la, tra_la_lala_la_la_la,
acum suntem o generație de șoimi ai patriei zburători,
am zburat fiecare spre alte părți, am tras câte un pârț
și patria, patria asta, a rămas priponită la semafor ca un Trabant fără gazolină
de aceea nemții fac și VW și Audi și Mercedes și BMW
iar noi numai Dacia Dacia Dacia Dacia Dacia
mâine dacă nu o să ningă o să plouă
și dacă nu o să se întâmple nici una nici alta
vom râde probabil de vreun fapt divers fără importanță,
vom râde de ăia care au spus că încet-încet vom intra în toate ca în brânză,
eu o să intru primul,
o să intru într-o alimentară și o să cer un bilet de avion numai dus
pe ruta București-Otopeni-oriunde (nu voi bifa opțiunea Bagdad)
după care o să îmi iau liniștit țigările, salamul și ouăle și restul.
Andrei spune o să ne alienăm dacă nu reconfigurăm contactul cu realitatea
dar… reality sucks, și eu râd de toată această arhitectură strâmbă a destinului
aaa… cum se numeau alea?! a…! da! documente programatice!
aaa… cum se numeau alea?! a…! da! documente programatice!
genial! asta am să fac, voi scrie un document programatic
despre pace-Oppenheimer-Kerouac-Eminem & more
adresat piloților kamikaze de pe portavionul Yamamoto
îl voi data, azi, 11 martie 2003, semnat cutare, etc, etc, etc,
și ce dacă ajunge prea târziu? și ce dacă nu mai are la cine să ajungă?
tocmai ăsta e farmecul!
alienarea e o întreprindere în care se lucrează în afara timpului,
totul decurge subversiv
te uiți prin gaura cheii și îl poți vedea pe Einstein
trăgând apa la veceu, nu ți-ai fi închipuit niciodată asta, nu?
e mult mai simplu să îl asociezi pe Einstein cu fizica,
întorci capul și e bine, prezentul stă drepți și mănâncă napolitane
aici Radio România Actualități! a fost ora 6.
și râzi… ce macabru! care actualitate?
Andrei spune că până la cer nu mai e mult, trebuie doar să te urci în lift,
să percepi viața ca pe o nălucă să nu mai ai decât felii,
cadre minimale fără nicio legătură
ho
și
min
/
oul
lui
columb
/
baba
dochia
/
mă apuc să termin un puzzle – Sydney 2000 – 2.500 de piese,
cu ocazia asta mai fac un fel de trivia – domeniul steaguri,
pentru 100 de puncte: roșu, galben și albastru,
cândva avea și o gaură în mijlocul culorii galbene,
cineva făcuse gaură în mămăligă
apoi o voi lua de la zero, dacă voi mai exista.
există întotdeauna un ZERO.
în aceste două cifre stau misterele și spaimele noastre, în ZERO și UNU.
sunt lucid și sufăr, refuz să nu mă gândesc la vise
ca la un alt fel de „singură realitate posibilă”
oricum luciditatea este doar un cancer al sufletului
uneori am impresia că trăiesc în interiorul unei păsări transparente care
este atât de obosită de permanența zborului încât a uitat să mă mai nască
și stând acolo îmi doresc să fiu un fel de Janis Joplin,
să am naturalețea lui Ginsberg,
să merg pe străzi cu faruri de mașini în mâini și să fac click-click la
intersecții vreau să mă leg de toate nimicurile cotidiene
de la coșurile de gunoi până la distanțele pe care nu circulă Greyhound
vreau o ea transparentă căreia să îi fac transfuzii cu picături de ploaie
tolănit pe bancheta unui Cadillac de Ville producție ’38, culoare roz,
mă vreau neras în diminețile care încep după ora 14.05
în care au sunat deja toate ceasurile din toate turnurile
mă vreau în papuci de pluș cu chipul lui Donald Duck
privind prin luneta căpitanului Blake sânii ei ca niște corăbii împungând
aerul mă vreau rebel și plin de spuma zilelor lui Vian
într-o lume de zahăr și gumă de mestecat
din care să fac forme de balerine à la Degas
mă vreau eu, portocal, cu o ea ascunzând o portocală între coapse.
dacă nu mă credeți,
mă pot întoarce la atelierul auto în care lucrez.
02. Poem despre alienare, teveu și mâine ca simplu reper
problema e că nici măcar nu ne mai pasă.
„consumul excesiv de alcool dăunează grav sănătății” nu e o soluție
și asta ar trebui să ne spună ceva,
ar
trebui
să
NE
spună
că
nu mai avem soluții la multiplele forme de alienare,
cocacolamcdonaldcnnmtv și lista ar putea continua la infinit dacă….
dacă… ce?!
ar râde de noi, ăștia de acum, întreaga generație hippie,
ne-ar pune flori în „hair”,
ar face dragoste în cărucioarele noastre de invalizi permanenți…
din spatele ferestrelor toate par niște cadre dintr-o lume paralelă.
eu nu mai vreau nicio stare de conflict pueril,
nu mai vreau să mi se spună „poate…”
nu mai vreau să călătoresc în mașina timpului alături de foști morți
celebri.
Dumnezeu e un zeu strâmb, ne-a făcut din poignee în ziua lui liberă
…și nici măcar nu ne-a anunțat.
fac surfing pe amărâtele astea de canale teve,
dau peste un toc-șou în care niște idioți se întreabă dacă
„este ceva rău în a fi irakian” și încep să mă simt ca în romanele lui
Kafka,
un alienat supraviețuind lumii doar pentru că a învățat
cum să uite că există lume,
ce bine că mai sunt nebuni care practică fericirea, iubitul, dragostea,
ce bine că se mai face poezie chiar dacă îngerii fumează iarbă în nori,
sunt bolnavi de plămâni și tușesc ca dracu’,
eu încă mai am, la nivel de spectru al iluziei, o înclinație spre religia
dragostei
de aceea refuz să trăiesc doar pentru împerechere,
ar trebui să mă resemnez
dar mă trezesc urlând din somn cu gustul fericirii pe limbă,
gravitez între un destin împuțito-primordial și foamea aceasta eternă de
cuvinte
și dobitocii ăia din sticla teveului întreabă dacă „e ceva rău în a fi
irakian”.
lapte_carne_brânză_ouă
campania Blend-a-Med pentru spălatul pe creier nu există?
pe mine mă dor toate strigătele de disperare ale necunoscuților
aflați la marginea cu minus a nefericirii,
premierul Serbiei este asasinat la Belgrad
și… da, mi se rupe!
alienarea este o formă acută de rupere!
mai țineți minte când ni se spunea că am depășit planul,
că avem producții record, că nu mai e nimeni ca noi?
eu nu mai țin minte decât mirosul de fum al frunzelor arse prin parcuri,
forma sânilor ei cu sfârcuri din zahăr ars,
ghetele portocalii lăsând urme prin zăpadă,
eu nu mai vreau să țin minte decât lucruri simple,
de un banal extaziant
a, e, i, o, u,
ma-
me-
mi-
mo-
mu-
dar vine o zână din ceruri,
îmi intră în vis pe gaura cheii și îmi șoptește la ureche:
„how I wish, how I wish you were here
we’re just two lost souls swimming in a fish bowl
year after year”
ce păcat, ce păcat că nu mai deosebesc demult raiul de iad.
pot doar să mai spun „da”
pot doar să mai spun „nu”
NU, boilor!
nu e ceva rău în a fi irakian,
dar cu siguranță e ceva rău în a fi bou!
b
o
u
boală
organică
universală
de alienare e vorba, desigur.
Andrei spune că mâine e doar un simplu reper.
03. Poem cu mucii în fasole
(plecăm cu toții în Irak să-l tundem pe Saddam în cap?! why?)
mă întreb de ce dracu’ ninge în halul ăsta
peste cartierele Bucureștiului în mijloc de martie.
nu era patria și așa destul de abrutizantă?
ninsoare în capitală îi mai trebuia!
prin boxe Keith Jarrett scoate tot untul din clapele pianului.
ce fel de frumos și de sinistru totodată trebuie să fie
în adâncul sufletului unei ființe care cântă în halul ăsta?
citesc: „documentație despre folosirea vieții.”
a nu se irosi zilele în van,
a nu se face sex neprotejat, din motive de secol XXI,
a se evita iarba, LSD-ul, coca_hero & other scări spre cer;
în caz de urgență folosiți moartea!
a nu se dărâma din temelii religii, democrații, tehnocrații și alte
prostii.
exclus: anarhie, autarhie, anacronie, autonomie!
dar eu am plecat deja, sunt un autist perfect,
în corabia mea din cioburi de sticlă navighez pe mări de absint
alături de vechii mei prieteni, Humboldt, Verne, Blake,
alături de toată acea generație de fantome transparente
cărora odată li s-a spus că războiul este un rău necesar.
și așa jumătate dintre noi au plecat
pe când cealaltă jumătate a rămas să-i țină de 13-14 lui A.G.
doar E a rămas egal tot cu emcepătrat
doar patria a rămas pe loc, cu frunza și iarba,
cu eroii ei năpârliți din cărțile de istorie
blocuri turn și macarale, ascuțitoare, compresoare și mașini cu girofar.
nu am răspunsuri la multe dar știu că noi nu am cucerit nimic, niciodată,
ne-a lipsit vocația, abnegația, geniul sau grația.
iar tu, draga mea, dacă ai uitat, îți reamintesc că astăzi e vineri,
14, e primăvară și ninge,
și te iubesc pentru că exiști nu pentru că exist
mănâncă o portocală și gândește-te la mine ca la un tigru trist
până la urmă o să învățăm cum să ne iubim prin subsoluri,
cum să ne tatuăm pe piele cele mai diafane sentimente,
până la urmă ne vom lua lumea în cap
și vom pleca în munții noștri, sau în munții altora
să ne întâlnim cu domnul doctor Guevara
să stăm la căldura focului cu mâinile crăpate de frig,
să ascultăm povești despre cum trebuia să fie Cuba…
ce bine, ce bine că ninge la București!
și mai ales,
ce fericit este astăzi Andrei! citește Zenobia cu sufletul…
04. Dragoste cu mobila de bucătărie
îmi doream demult să fac dragoste cu mobila de bucătărie,
să mângâi sânii sertarelor în care stau furculițele,
scaunele toate să fie niște amante
cu pulpe fierbinți așteptându-mă disperate
la robinet să curgă neîncetat lacrimi
mașina de spălat, ca o fecioară înfumurată,
să aibă parte de primul viol electric,
îmi doream demult un calorifer senzual, cu forme aburinde,
pe care să-l mângâi
neîncetat,
neîntrebat,
necenzurat,
să fie o veșnică rezonanță
între pielea mea aspră și perdeaua de plastic
eram pregătit, îmi făcusem analizele, testele ieșiseră ok,
cumpărasem duzini de prezervative
căci mă oripila gândul că din toată această nebunie
mobila de bucătărie ar putea rămâne gravidă,
și mă voi trezi, doamne ferește! – peste un timp –,
cu niște scaune pitice și mucoase
scâncind pe mocheta cu pătrățele rubinii
sau cu cine știe ce sertărașe și dulăpioare
albe sau rozalii, purtând pampersi sticloși
și molfăind din suzete de inox,
oricât aș fi fost de inconștient, mi-era teamă,
să-mi împart bucătăria cu altcineva,
în fine, mă hotărâsem,
va fi azi sau nu va fi niciodată,
aveam o poftă nebună să mușc din pieptul de lemn al mesei,
și poate așa s-ar fi întâmplat
și poate totul ar fi decurs normal,
dacă nu apăreai tu,
dacă nu-ți venea ție ideea
să-ți muți la mine trupul
în după-amiaza aceea.
05. Ea
ea revarsă peste noapte întâmplări
toarnă în pahare de cristal nisipul clepsidrelor sparte
ea calcă ușor pe cioburile zilei
sună la ușile necunoscuților să le ureze la mulți ani
își toarnă în ureche frânturi de vise
furate din shop-uri și mall-uri
ea mă poartă uneori la încheietura mâinii
pe post de prim-talisman,
alteori mă aruncă nervoasă în haosul cochet al poșetei
printre rujuri, creioane dermatograf, amulete, nimicuri,
ea are dorințe unice și paralele
pe care le ține ascunse într-un sipet cu șapte lacăte de cristal
ea hrănește porumbeii din piață cu pop-corn
își face planuri, își face iluzii
pe care nu le respectă niciodată
ea fumează goală pe balcon
spre disperarea vecinilor
și disprețul general al soțiilor mirosind a zacuscă
din când în când pune pe zidul mov al dormitorului câte o scoică
de care își lipește mulțumită urechea
să asculte șoaptele mării
ea își agață pe umerii mei
toate lacrimile
toate melancoliile
toate nebuniile,
se face vinovată de prea multă tandrețe
doarme cu tâmpla lipită de bătăile inimii,
ținând ascuns între coaste un sărut grav și multicolor
ea calculează TVA-ul la fericire
dintr-o dorință bolnavă de a ține socoteala exactă
a sentimentelor dăruite,
are o casă fără camere la Polul Nord
în care își face anual o parte neînsemnată din concediu
împreună cu un amant de ocazie
ea-și coase singură boarfe fistichii
pe motiv că e unică
și nu i se potrivește nimic din comerțul clasic,
își pune în cafeaua de dimineață sirop de măceșe,
prepară clătite cu șuncă și spanac,
îndoaie colțurile tristeții cu unghiile,
se lasă iubită de necunoscuți
ascultă Beatles și plânge,
don’t let me down, îmi șoptește,
imprimându-mi pe palme săruturi chiluge,
ea bate la porțile norilor cu ploi neștiute
inventează povești triste
în care eroii principali sunt uciși din primele pagini
ea umple aerul cu mistere
ea bea lapte cu bere
crește în sine melancolii efemere
face colecție de planete și stele
ea râde
ea fuge
ea țipă
ea curge
prin mine.
06. Poem cu tine, primăvară, CNA și MiG-uri
mi-e somn și mă copleșesc toate amintirile,
vin peste mine ca niște clișee decupate dintr-o lume absurdă,
cât de frig poate fi acum în Canada aia albicioasă
bunul meu prieten Vlad Stănilă
îmi scrie din capitala unei Americi obsedate de răzbunare:
„ticule, unde dracului ești și de ce nu mai vii?”
pe când eu pilotez prin vise de ceară,
adulmec mirosul de kerosen de pe fuselajele avioanelor
ce se odihnesc pe pista aeroportului Otopeni
se îmbâcsesc toate în patria asta învelită în praf de cacao
CNA-ul, ca o gospodină pudică, și-a pus bigudiuri în păr
și ne prezintă lumea așa cum vrea „…marș mă de-aici!” (1)
după blocuri un băiețel răgnește „țară, țară vrem ostași”
e ceva în neregulă în tot acest tablou
în care cad MiG-urile prin curțile oamenilor
în timp ce la televizor ni se spune day by day că suntem în NATO
ca și cum am fi în heaven
acolo unde toată iarba e verde
și mai tragem un fum, mai plutim înspre înverzitele vise
pe schiuri, pe role, spre nesfârșite abise
dar eu voiam să îți vorbesc despre parfumul florilor proaspete,
despre cum ard să simt un pic soarele zilei de azi,
mi se făcuse o poftă nebună de a mă îndrăgosti azi de tine,
mi se făcuse de alergat prin cuvinte și de găsit gesturi unice,
mi se făcuse de refugiat în priviri și atingeri
voiam să ies, să bat un pic străzile, să mă bucur împreună cu ele
de vreme, de fețele oamenilor împrimăvăriți,
mai știi când îți spuneam că în mintea mea se generează universuri
interioare?
acesta e unul dintre ele și numai tu ești „vinovată”
de nebunia asta stârnită în mine
te visez și mă zbat ca un damnat în valurile înspumate
navighez pe sub bolțile timpului cu pistolul la tâmplă
în timp ce Andrei vrea să vorbească în direct, sună la „Generația @” (2)
îi răspunde o domnișoară și îi spune că… e în reluare
dar la noi totul e în reluare, filmele, știrile, viața,
Maya se latră pe balcon cu prietenii ei patrupezi de la alte etaje
eu nu o să mor azi și nici mâine probabil
deși vreau să îți spun că nu mă mai tem de nimic
din larg se îndreaptă spre mine corăbii de sticlă
pline cu portocale imprimate cu urma sărutului tău efemer,
și ca toate să fie cum trebuie,
la un show teve matinal sună unul și povestește în direct țării
cum s-a visat el Tarzan. (3)
(1) citat din art. 39 – „Irefutabil” al trupei vocal-instrumentale „Paraziții”
(2) aceste fapte sunt reale și chiar s-au întâmplat
(3) idem cu pct. 2
07. Abțibild cu urși și jeep-uri
tu mă emoționezi zilnic
ești tragedia mea de beton
cu fluturi surprinși în zbor
de gloanțele aerului
tu mă dori în mii de feluri
în mii de cuvinte
vrăjite cu ploi de toamnă
prin Amzei și prin Romană
tu îmi fumezi clipele
ești Goya mea taciturnă
vopsitoarea nopților mele cu lună
hai lasă-mă să-ți nasc priviri mortale
să mă închid în șoapta gurii tale
hai lasă-mă să traversez cuminte
pulpele tale calde și dorinde
de zile întregi aștept să-ți cânt la saxofon
un Frank Sinatra cu mult corason
am exersat, să știi, și sper
să-ți pot culege lacrimi de oțel
din ochii iernicoși și triști
să nu mă minți, să nu mă minți,
să stai tăcută, să-mpletești mistere
pe tâmple să-mi așterni o mângâiere
amore mio, te conjur
te dor, te asupresc și te supun
tu, de emoție întinerești subit
ești o copilă cu sâni de argint
și îmi imprimi pe zile abțibilduri
cu urși polari și-americane jeep-uri.
08. Fals story_love story
hai să falsificăm împreună viitorul
de comun acord cu marile puteri
de comun acord cu liberii cugetători
cu principalii realizatori de talk-show-uri
să-l falsificăm în așa fel încât de mâine
iubirea să poată fi comandată
din cataloage color, de la pagina 29,
capitolul „îmbrăcăminte de sezon”
în diverse culori, într-o gamă diversificată de modele,
sau, și mai bine, direct de pe site-uri
plătibilă instantaneu cu Visa Card, cu American Express,
să vină iubirea asta direct în e_mail-ul utilizatorului
odată cu veștile bune, odată cu veștile mai puțin bune,
sau de-a dreptul proaste,
odată cu alte oferte și știri
ale diferitelor agenții de presă,
hai să falsificăm împreună sentimentele
chiar de mâine,
sau nu, de ce să mai așteptăm atât?
chiar din seara aceasta,
eu să te urăsc, să îți strig în față
că ești cea mai lașă și mai neconsumabilă curvă
tu să te prefaci că nu exist
că nu m-ai cunoscut niciodată
că nu am fost împreună
la mare,
la munte,
în spitale,
în săli de cinema
tu să-ți vezi mai departe de tine,
de amanți, de facultate,
de bijuterii, de preparatul clătitelor,
ca și cum eu nici nu aș exista
ca și cum eu nici nu te-aș urî,
fie și de probă,
fie și pentru o clipă.
hai să falsificăm toate nostalgiile,
să neutralizăm iarna cu săruturi fierbinți
să facem dragoste în fața morții
în cele mai intime,
în cele mai fanteziste poziții,
să moară de ciudă,
să ne lase în pace
să ne ducem mai departe
crucea,
amintirile,
fanteziile,
nebuniile,
să putem spune și altora
cât de importantă este uneori
falsificarea anumitor chestii
aparent neesențiale.
09. Femei, dimineața…
dimineața, toate femeile sunt frumoase,
dimineața, toate femeile poartă pe buze doze de fericire,
dimineața, toate femeile au urme de mângâieri pe trup,
dimineața, e o zi ca oricare alta,
lenevești în patul conjugal,
sau în patul amantei,
sau lenevești pur și simplu, undeva,
bei cafea, te bărbierești consecvent, inspiri-expiri elocvent
faci piața, faci un tur pe marile bulevarde,
poate a apărut ceva nou,
poate îți sare ceva în față, în ochi, în brațe,
vânătoarea nu e un viciu ci un hobby, un drog, un deliciu,
dai telefoanele de rigoare,
îți plănuiești restul zilei cu rigurozitate,
ai ședințe, ai meeting-uri, ai de mers încolo și încoace,
fierbi crenvurști,
speli scârbit vasele,
îți bei iaurtul de rigoare,
dimineața poți face orice, încă nu ai început nimic,
totul ține de strategie, de feeling, de voință,
de cheful tău personal,
dimineața poți fi urâcios și bosumflat
poți trânti telefonul și vrafurile de facturi
poți avea grețuri, dureri de măsele, indispoziții,
dimineața, nimic nu are formă, nimic nu este decis,
poți să pleci cu mașina sau cu tramvaiul,
poți să nu pleci deloc,
încă mai poți refuza pe oricine,
te poți ascunde, poți să nu răspunzi la solicitări,
dimineața nu e altceva decât o zi ca oricare alta,
dar începe, nu se sfârșește,
se deschide, nu se închide,
se poate mula pe dorințele tale
precum mini-jupele pe șoldurile adolescentelor,
dimineața e un puzzle încă nedesfăcut.
un singur lucru e cert,
un singur lucru e clar,
un singur lucru nu e negociabil.
dimineața, toate femeile sunt frumoase.
10. Mov long story
damă brunetă, damă jună,
picioarele tale se-ntind pân’ la lună
pasul tău e mai important pentru mine
decât al lui Armstrong… (între timp, tu te reflectai în vitrine)
glezna ta închisă în pielea sandalei
năștea în mine urletul fiarei
și-afară e frig, e noapte, e brumă,
damă brunetă, damă jună,
până aici nimic nou îmi veți spune
un biet nerod amorezat de-o nălucă, pe bune!
istoria-i veche și repetitivă
și creează o stare jenantă, chiar vomitivă,
bla_bla_bla, bla_bla_bla,
și-așa și pe dincolo și etcetera,
dar,
dama asta are ceva!
ea are riduri mov
și unghii mov
și sprâncene mov
ea are dinți mov
și un zâmbet mov natural
coatele ei mov sunt diferite, unul de celălalt,
– celălalt e rotund –
și mai are o piele mov
un tricou mov
un sân mov
un sânge mov
un cățel pe nume Moover – mov, evident! –
ea are un Fiat mov
în care își înghesuie nonșalant amanții
toți de alte culori
culori,
curcubei,
papagali,
(odată a înghesuit și un orb roșu, pentru că avea o față de sfânt și ochi
albi, și ochi albi de orb, și ochi albi de orb sfânt)
dar să revenim, să nu ne aberăm, să nu divagăm,
fiindcă
ea are fuste mov
strâmți mov
nervi mov
mănuși, brățări, țigări, brichete, pixuri, șosete, casete, defecte, suzete,
bilete, creuzete mov
ea are un apartament mov
într-un bloc mov
pe o stradă mov
pe lângă o stație de benzină mov
ea are ochi mov, mov-deschis,
doar noaptea când îi este somn, îi închide,
ea are buricul mov
moștenit de la o rudă îndepărtată din provincie
ea are un cactus mov
un fular mov
un vis mov și schimbător
ea are fițe, fomfleuri, tupeuri, drajeuri, mileuri, careuri, dreptunghiuri,
pătrate, hachițe mov
ea are, în fine…
atâtea lucruri mov încât enumerarea lor
mi-ar lua cu siguranță o veșnicie
damă brunetă, damă jună,
ce curiozitate în această variată natură
umerii tăi ovali ca niște măsline
sunt importanți, sunt vitali pentru mine
mai importanți decât… (între timp, plictisită, trecuseși demult de
vitrine)
stupid, îmi veți spune, și anost pe deasupra
departe de bine, de nec plus sau de ultra
e-o banală poveste despre o oarecare damă
nu-i Shakespeare, nici Baudelaire, nici dramă,
dar…
desigur, știți acum, așaaaa,
uite cum se repetă istoria,
dama asta are ceva!
…și enumăr plictisit toate cele pe care le are dama
toate cele mov pe care le are dama
fără să țin cont, fără să iau seama
că juna, privind prin vitrine,
pusese ochii ei mov chiar pe mine.
Disclaimer — Utilizarea inteligenței artificiale
Lucrările mele realizate cu AI pot genera involuntar fizionomii, voci sau personaje care evocă persoane reale ori fictive, uneori subtil, alteori prin combinații recognoscibile ale mai multor identități. Acest fenomen poate persista chiar și după regenerări succesive, fără referințe explicite în prompturi, iar mecanismele sale nu îmi sunt pe deplin cunoscute. Toate lucrările sunt realizate cu bună-credință, în spiritul unei utilizări creative, responsabile și echitabile (fair use) a AI, fără intenția de a reproduce, imita sau exploata identitatea cuiva.
English version
On Translating the Poems into English — Intention, Method, and Negotiation
The translation of the ten poems from UNSPREZECE — Found Poems began with a simple question: how could we carry into English not merely the meaning of texts written in 2003, but also their energy, spontaneity, humor, cultural references, and freedom of association?
From the outset, we agreed that we were interested neither in a literal, academic translation nor in a rewriting that would turn the poems into something else entirely. We were looking for an equivalence of experience rather than a strictly lexical one. The Western reader was supposed to encounter a cultivated, ironic, occasionally vulgar 25-year-old, passionate about architecture, music, literature, and experimentation, writing with little concern for the conventions of poetry.
Our initial direction was to bring the texts closer to the alternative Western poetry of the early 2000s, with a subtle trace of the Beat legacy, already filtered through postmodernism, pop culture, television, and the early internet. We did not want to imitate the original Beat poets, but rather to recover the way their freedom of expression might have survived in the mindset of 2003.
The first attempts stayed too close to the Romanian phrasing. The imagery survived, but the English became stiff, sometimes artificial. We therefore decided to allow idiomatic adaptations, rhythmic adjustments, and small metaphorical reconstructions. A Romanian expression that could not be carried naturally into English could be replaced with one capable of producing a comparable effect on an English-speaking reader.
We then pushed the translation toward a more colloquial, direct language. The result had energy, but it lost some of its musicality, subtlety, and cultural richness. We tried to compensate by introducing a more literary, emotional, and nostalgic English. That version, however, sounded too mature: it seemed to have been written by someone looking back on his youth rather than someone actually living it.
This was where we identified the crucial distinction: the poems must belong to 2003, not look back at 2003. Nostalgia may emerge in the experience of today’s reader, but it should not be artificially introduced into the author’s voice.
We therefore returned to the energy of a 25-year-old, while preserving cultural intelligence, musicality, and metaphorical freedom. References to Ginsberg, Kerouac, Boris Vian, Janis Joplin, Einstein, Degas, or popular culture are not displays of intellectual sophistication. They belong to the spontaneous vocabulary of a young man who effortlessly mixes high culture with ordinary objects, politics, eroticism, absurdity, and vulgarity.
We also negotiated the degree of freedom allowed in the adaptation. We began with approximately 10–12% intervention, later accepting greater flexibility, around 20%, in phrasing, rhythm, and idiomatic construction. These percentages remained guidelines rather than actual measurements. The essential condition was that the important images, character, meaning, and original impulse should survive. We even allowed new jokes or associations, but only where they seemed to emerge naturally from the same mind that had written the poems.
We avoided both excessive Americanization and the mechanical preservation of every Romanian peculiarity. The historical and geographical context remains recognizable, but the language must function independently for an English-speaking reader. We are not translating one culture into another word for word; we are looking for ways in which two different cultural sensibilities can produce a similar response.
The result is a series of poetic adaptations rather than philological translations. The English texts retain the fragmentary, associative, occasionally cheeky or deliberately ridiculous character of the originals, while attempting to develop a musicality and naturalness of their own.
Essentially, our aim was not to retrospectively correct the young man who wrote them. Not to make him wiser, more sentimental, more disciplined, or more talented than he himself was trying to be. We simply wanted to give him another language in which he could experiment with the same freedom.
We didn’t want the poems to sound like translations from Romanian. We wanted them to sound like poems the same person might have written in English, in March 2003.
That is the intention behind the translation and, at the same time, the criterion by which we consider the adaptation successful.
“eleven found poems”
01. Homeland, Wafers, Felt-Tip Pens & Plasticine
well, fuck. here we go again.
everything’s coming to a head.
which sacrificial generation are we, anyway?
I’ve lost count.
another generation of magnificent losers
raised on chocolate wafers, felt-tip pens, plasticine,
the living and the dead
stuffed into shipping containers or issued visas
to Canada, New Zealand,
the United States of Whatever.
stop, I tell myself.
it’s lovely here.
the smell of shit and Christmas cake,
the dried blood on the miners’ clubs, vintage 1991.
on television they’re discussing dead dogs in Herăstrău Park.
not the dogs inside us, obviously.
those are doing just fine.
reality stinks.
I light another cigarette
and take the escalator up to God.
we chat, exchange cigarettes, inspect our lighters.
mine’s red. ciao agip.
his says in god you trust.
oh, do you?
I believed in things once.
the Little Falcons of the Fatherland, for instance.
me, a first-class idiot,
a penguin in uniform,
saluting myself in the mirror,
tra_la_lala_la_la_la.
now we’re all falcons.
we’ve flown off in every possible direction,
each leaving a small fart in the atmosphere,
while the homeland waits at a traffic light
like a Trabant that’s run out of petrol.
the Germans make Volkswagens, Audis,
Mercedes, BMWs.
we make Dacia Dacia Dacia
Dacia Dacia.
tomorrow it’ll snow.
or rain.
or neither.
we’ll laugh at some idiotic news item
and at the people who told us
we’d eventually get into everything
like a knife through butter.
I’ll go first.
I’ll walk into a grocery store
and ask for a one-way plane ticket.
Bucharest–Otopeni–Anywhere.
not Baghdad, thank you.
then I’ll collect my cigarettes,
my salami, my eggs,
and whatever change the universe owes me.
Andrei says we’re becoming alienated
unless we reconfigure our relationship with reality.
reconfigure, Andrei?
reality sucks.
and the architecture of destiny
looks like somebody forgot the structural calculations.
what was that word again?
ah, yes.
programmatic documents.
programmatic documents!
fantastic.
I’ll write one.
peace–Oppenheimer–Kerouac–Eminem & assorted miracles.
addressed to the kamikaze pilots
on Yamamoto’s aircraft carrier.
March 11, 2003.
signed: whoever.
please reply before the war ends.
too late?
everybody’s dead?
excellent.
alienation operates outside time.
no opening hours, no customer service.
everything happens subversively.
you look through a keyhole
and there’s Einstein taking a piss.
or flushing the toilet.
whatever.
try putting that in a physics textbook.
you turn around
and the present is standing at attention
eating chocolate wafers.
this is Radio România.
the time was six o’clock.
was?
six o’clock where?
whose six o’clock?
Andrei says heaven isn’t far.
take the elevator.
third floor, perhaps.
ask for the ghost department.
life comes in slices,
little disconnected frames,
a film with half the footage missing.
ho
and
min
/
Columbus
and his
egg
/
old
Dochia
/
I sit down with a Sydney 2000 jigsaw puzzle.
2,500 pieces.
an entire continent reduced to cardboard.
then some trivia.
flags.
one hundred points.
red
yellow
blue.
there used to be a hole in the yellow.
somebody punched a hole
straight through the national polenta.
fine.
start again.
assuming I still exist.
there is always a ZERO.
ZERO and ONE.
two digits.
all our mysteries and fears
squeezed into a couple of electrical impulses.
I’m lucid and I suffer.
terribly inconvenient.
I refuse to believe dreams
aren’t another form of possible reality.
lucidity is cancer of the soul anyway.
sometimes I feel
like I’m living inside a transparent bird
so exhausted by flying
it forgot to give birth to me.
and there I am,
inside the transparent bird,
wanting to be Janis Joplin for an afternoon,
to borrow Ginsberg’s effortless nerve,
to walk around with car headlights in my hands,
click-click at intersections,
illuminating absolutely nothing.
I want to get tangled up
in the glorious rubbish of everyday life,
from garbage cans
to the places Greyhound never goes.
I want a transparent girl
I can give transfusions of rainwater to,
lying on the back seat
of a pink 1938 Cadillac de Ville.
I want mornings that begin at 2:05 p.m.,
unshaven,
all the clocks in all the towers
having already done their little performances.
I want Donald Duck slippers,
Captain Blake’s telescope,
her breasts like ships
cutting through the air.
I want to be a rebel,
all that froth from Boris Vian’s days,
a world made of sugar and chewing gum
I can twist into Degas ballerinas.
I want to be myself.
an orange tree.
a girl hiding an orange
between her thighs.
and if you don’t believe me,
I can always go back
to the garage
and fix somebody’s fucking car.
02. A Poem About Alienation, Television & Tomorrow as a Mere Reference Point
the problem is
we don’t even give a damn anymore.
“excessive drinking is seriously bad for your health”
isn’t exactly a solution.
and that ought to tell us something.
ought
to
TELL
us
that
we’ve run out of answers
to the many fashionable varieties of alienation.
cocacolamcdonaldcnnmtv
and the list could go on forever if—
if what?
the entire hippie generation would laugh its ass off at us.
put flowers in our hair,
make love in our wheelchairs,
we, the permanently disabled citizens of the future.
through the window
everything looks like footage
from some parallel universe.
I don’t want another stupid little conflict.
I don’t want to hear “maybe.”
I don’t want to travel through time
with famous dead people anymore.
God is a crooked god.
he knocked us together out of scraps
on his day off
and didn’t even bother to tell us.
I’m surfing these miserable TV channels.
there’s a talk show.
a bunch of idiots discussing
whether there’s something wrong with being Iraqi.
and suddenly I’m living in Kafka,
another alienated bastard surviving the world
only because he’s learned
how to forget there is a world.
thank God there are still lunatics
who practise happiness,
who fall in love,
who actually love.
thank God somebody’s still writing poetry
even if the angels are smoking weed in the clouds,
their lungs completely fucked,
coughing their halos off.
somewhere in the spectral department of illusion
I still have a weakness
for the religion of love.
which is why I refuse
to live for mating purposes only.
I suppose I should give up.
instead I wake up screaming
with the taste of happiness on my tongue.
I orbit somewhere between
a rotten primordial destiny
and this permanent hunger for words.
and the morons inside the television
are still asking
whether there’s something wrong with being Iraqi.
milk_meat_cheese_eggs.
isn’t there a Blend-a-Med campaign
for brushing your brain?
I can feel the cries of strangers
standing on the negative edge of unhappiness.
the Serbian prime minister
has been assassinated in Belgrade.
and yeah.
I couldn’t care less.
alienation is an acute form
of coming apart.
remember when they told us
we’d exceeded the production targets?
record harvests,
record everything,
nobody in the world quite like us?
all I remember now
is the smell of leaves burning in the parks,
the shape of her breasts,
nipples made of burnt sugar,
orange boots
leaving little tracks in the snow.
I don’t want to remember anything
except the simple stuff.
the beautifully, stupidly ordinary.
a, e, i, o, u.
ma—
me—
mi—
mo—
mu—
but then a fairy comes down from heaven,
slips into my dream through the keyhole
and whispers a little Pink Floyd
into my ear.
two lost souls.
the same fishbowl.
another year.
what a shame.
I haven’t been able to tell heaven from hell
for ages.
I can still say yes.
I can still say no.
NO, YOU MORONS!
there’s nothing wrong with being Iraqi.
there’s definitely something wrong
with being a moron.
M
O
R
O
N
a
universal
organic
disorder.
alienation, naturally.
Andrei says tomorrow
is just another point of reference.
03. A Poem About Putting Your Foot in It
(are we all going to Iraq to give Saddam a haircut? why?)
why the fuck is it snowing like this
all over Bucharest
in the middle of March?
wasn’t the homeland depressing enough already?
now the capital needs a blizzard.
Keith Jarrett is coming through the speakers,
squeezing the last drop of butter
out of the piano keys.
what kind of beauty,
what kind of exquisite horror
must be living inside somebody
who can play like that?
I’m reading:
INSTRUCTIONS FOR THE PROPER USE OF LIFE.
do not waste your days.
avoid unprotected sex
for twenty-first-century reasons.
avoid weed, LSD, coke_heroin
and other stairways to heaven.
in case of emergency
use death.
do not dismantle religions,
democracies, technocracies
or any other elaborate nonsense.
strictly prohibited:
anarchy,
autarchy,
anachronism,
autonomy.
too late.
I’ve already left.
a perfectly self-contained autistic universe.
I’m sailing my ship of broken glass
across seas of absinthe
with my old friends Humboldt, Verne and Blake,
and that entire generation
of transparent ghosts
who were once informed
that war was a necessary evil.
so half of us left
while the other half stayed behind
to hold A.G.’s thirteen-fourteen.
E still equals MC squared.
the homeland, meanwhile,
hasn’t moved an inch.
still here with its leaves and grass,
its moth-eaten heroes
escaping from history books,
tower blocks and cranes,
pencil sharpeners, compressors,
cars with flashing blue lights.
I don’t have answers to much.
but I know we never conquered anything.
not once.
we lacked the calling,
the devotion,
the genius,
or maybe just the grace.
and you, my darling,
in case you’ve forgotten,
today is Friday the fourteenth.
it’s spring.
and it’s snowing.
and I love you because you exist,
not because I do.
eat an orange.
think of me as a sad tiger.
eventually we’ll learn
how to love each other in basements,
how to tattoo our most delicate feelings
straight onto our skin.
eventually we’ll lose our minds,
pack our bags,
head for our mountains
or somebody else’s.
we’ll find Doctor Guevara,
sit beside a fire
with our hands cracked open by the cold,
and listen to stories
about how Cuba was supposed to turn out.
how wonderful.
how absolutely wonderful
that it’s snowing in Bucharest.
and above all,
how happy Andrei is today.
he’s reading Zenobia
with his entire soul.
04. Making Love to the Kitchen Furniture
I’ve wanted to make love
to the kitchen furniture
for quite some time.
to stroke the breasts of the drawers
where the forks lie sleeping.
to have every chair become a mistress,
hot thighs,
desperate for me to come home.
the tap would cry without stopping.
the washing machine,
a stuck-up little virgin,
would suffer its first electric violation.
I’ve always wanted a sensual radiator,
all steam and curves,
something I could touch
constantly,
without permission,
without censorship.
a permanent vibration
between my rough skin
and the plastic curtain.
I was ready.
I’d had my blood tests.
everything came back fine.
I’d bought dozens of condoms
because the thought absolutely terrified me
that in the middle of all this madness
the kitchen furniture might get pregnant.
and then, God forbid,
I’d wake up one morning
surrounded by tiny snotty chairs
whimpering on the ruby-checkered carpet,
little drawers and miniature cupboards,
white or pink,
wearing shiny disposable nappies
and chewing stainless-steel pacifiers.
even at my most irresponsible
I was afraid.
afraid of sharing my kitchen
with somebody else.
anyway.
I’d made up my mind.
today or never.
I was dying to sink my teeth
into the wooden chest of the table.
and maybe it would’ve happened.
maybe everything would’ve gone perfectly well.
if you hadn’t shown up.
if you hadn’t suddenly decided
to move your body
into my place.
05. She
she spills whole incidents across the night,
pours the sand of broken hourglasses
into crystal glasses.
she walks barefoot
over the fragments of the day.
rings strangers’ doorbells
to wish them happy birthday.
pours little stolen pieces of dreams
into her ears,
dreams shoplifted from stores and shopping malls.
sometimes she wears me on her wrist
like her favourite lucky charm.
other times she throws me,
furious,
into the fashionable chaos of her handbag,
among lipsticks,
eyeliner pencils,
amulets,
assorted little nothings.
she has desires
unique and parallel,
locked away in a chest
with seven crystal locks.
she feeds popcorn
to the pigeons in the square.
makes plans,
makes illusions,
never sticks to either.
she smokes naked on the balcony
to the despair of the neighbours
and the collective disgust
of wives who smell of homemade vegetable relish.
every now and then
she fixes a seashell
to the purple wall of her bedroom,
presses her ear against it,
quite pleased with herself,
and listens to the sea
minding its own business.
she hangs all her tears
over my shoulders.
all her melancholies.
all her little insanities.
she’s guilty of excessive tenderness.
sleeps with her temple
against the beating of my heart,
a serious, multicoloured kiss
hidden somewhere between her ribs.
she calculates the VAT on happiness.
a pathological need
to keep precise accounts
of every feeling she’s ever given away.
she owns a house without rooms
at the North Pole.
every year she spends
an insignificant part of her holiday there
with some temporary lover.
she makes her own ridiculous clothes
because she’s unique, apparently,
and nothing in the ordinary shops
quite fits.
she puts rosehip syrup
in her morning coffee.
makes pancakes
with ham and spinach.
bends the corners of sadness
with her fingernails.
lets strangers love her.
listens to the Beatles
and cries.
don’t let me down,
she whispers,
printing little bald kisses
all over my palms.
she knocks at the gates of clouds
with rain nobody’s heard of.
invents sad stories
whose main characters
get killed off in the opening pages.
she fills the air with mysteries.
she drinks milk with beer.
grows temporary melancholies
somewhere inside herself.
collects planets and stars.
she laughs.
she runs.
she screams.
she flows
through me.
06. A Poem with You, Spring, the Broadcasting Authority & MiGs
I’m sleepy
and all my memories are falling on top of me,
little cut-out clichés
from some absurd parallel world.
I wonder how cold it is
in that pale white Canada.
my good friend Vlad Stănilă
writes from the capital
of an America obsessed with revenge:
“hey, man, where the fuck are you?
why aren’t you coming?”
meanwhile I’m flying through waxen dreams,
breathing the smell of kerosene
off the fuselages of airplanes
resting on the runway at Otopeni.
everything gets clogged up
in this homeland
wrapped in cocoa powder.
the National Broadcasting Council,
like some prudish housewife,
has put curlers in its hair
and is showing us the world
exactly as it pleases.
oh, fuck off.
behind the apartment blocks
a little boy is shouting
country, country, we want soldiers!
something is seriously wrong
with this picture.
MiGs are falling
into people’s backyards
while the television tells us,
day after day,
that we’re in NATO.
as if we’d made it into heaven.
where all the grass is green
and we take another drag,
float toward our green and gorgeous dreams,
on skis,
on rollerblades,
straight into bottomless abysses.
but I was going to tell you
about the smell of fresh flowers.
about how badly I want
a little of today’s sunshine on my skin.
about this sudden, ridiculous urge
to fall in love with you today.
to run through words,
invent gestures nobody’s ever tried,
hide inside glances,
inside the small electricity of touch.
I wanted to go out,
walk the streets for no particular reason,
celebrate the weather with them,
the faces of people
coming back to life in spring.
remember when I told you
that entire universes
keep generating themselves inside my head?
well, this is one of them.
and you’re the only one to blame
for the whole magnificent mess.
I dream of you
and thrash about like a condemned man
in the foam of the waves.
I sail beneath the arches of time
with a pistol to my temple
while Andrei decides
to call a television programme live on air.
Generation @.
a young woman answers
and politely informs him
it’s a rerun.
but everything here is a rerun.
the movies.
the news.
our lives.
Maya is out on the balcony
barking with her four-legged friends
on the other floors.
I’m not going to die today.
probably not tomorrow either.
although I should tell you
I’m not afraid of anything anymore.
out at sea,
glass ships are heading straight for me,
their holds full of oranges
bearing the faint imprint
of your temporary kiss.
and just to make the day complete,
some guy phones a morning television show
to tell the entire country,
live,
that last night
he dreamed he was Tarzan.
Notes: The reference to “fuck off” comes from the Romanian hip-hop group Paraziții. The television incidents were real.
07. A Sticker with Polar Bears & Jeeps
you move me every day.
you’re my concrete tragedy,
butterflies caught in mid-flight
by bullets made of air.
you hurt me in a thousand ways,
a thousand words
bewitched by autumn rain
around Amzei and Romană.
you smoke away my moments.
you’re my silent Goya,
painting moonlight
over all my nights.
come on,
let me give birth to lethal glances.
let me disappear
inside the whisper of your mouth.
let me cross, very carefully,
the warm and willing country
of your thighs.
I’ve been waiting for days
to play you something on the saxophone.
a little Frank Sinatra,
a lot of corazón.
I’ve practised.
honestly.
and I hope I can collect
those steel tears
from your sad winter eyes.
don’t lie to me.
don’t lie.
just sit there,
quietly weaving mysteries,
lay one small caress
across my temples.
amore mio,
I conjure you.
I ache for you,
oppress you,
surrender you.
and suddenly you’re younger
with emotion.
a girl again,
with silver breasts.
and you keep sticking little pictures
all over my days,
polar bears
and American Jeeps.
08. Fake Story_Love Story
come on.
let’s forge the future together.
with the full approval
of the great powers,
the free thinkers,
the leading producers
of television talk shows.
let’s fake it so beautifully
that by tomorrow
love can be ordered
from a full-colour catalogue,
page 29,
seasonal clothing.
available in several colours,
a wide range of styles,
sizes to suit everybody.
or better still,
order it online.
Visa.
American Express.
instant payment.
have love delivered
straight to the user’s inbox
along with the good news,
the not-so-good news,
the downright terrible news,
and all those special offers
and press agency updates
nobody asked for.
let’s fake our feelings too.
starting tomorrow.
no, wait.
why tomorrow?
tonight.
I’ll hate you.
I’ll look you straight in the face
and call you
the most cowardly,
impossible,
unmarketable bitch
I’ve ever met.
you’ll pretend I don’t exist.
that you’ve never known me.
that we were never together
at the seaside,
in the mountains,
in hospitals,
in cinemas.
you’ll get on with your life.
your lovers.
your university.
your jewellery.
your pancakes.
as if I’d never existed.
as if I didn’t hate you.
just for practice.
just for a moment.
come on,
let’s counterfeit nostalgia.
neutralise winter
with burning kisses.
let’s make love
right in front of death,
in the most intimate,
the most fantastically improbable
positions imaginable.
let death turn green with envy.
let it get bored
and leave us alone.
so we can keep carrying
our cross,
our memories,
our fantasies,
our private insanities.
so one day we can explain
to somebody else
just how important it can be
to fake certain things
that don’t seem
particularly important
at all.
09. Women, in the Morning…
in the morning
all women are beautiful.
in the morning
all women carry little doses of happiness
on their lips.
in the morning
all women have the traces of somebody’s hands
somewhere on their bodies.
in the morning
it’s a day like any other.
you lie around in the marital bed,
or your mistress’s bed,
or just some bed,
somewhere.
drink coffee.
shave with admirable consistency.
breathe in,
breathe out,
with great eloquence.
go shopping.
take a little tour
of the main boulevards.
maybe there’s something new.
maybe something will jump
into your face,
your eyes,
your arms.
hunting isn’t a vice.
it’s a hobby.
a drug.
a delicacy.
you make the necessary phone calls.
plan the rest of your day
with military precision.
meetings.
appointments.
places to be.
people to see.
you boil a few hot dogs.
wash the dishes
with genuine disgust.
drink your obligatory yoghurt.
in the morning
you can do absolutely anything.
you haven’t started anything yet.
it’s all about strategy,
feeling,
willpower,
your own particular mood.
in the morning
you can be ugly and sulky.
slam the phone down.
throw a stack of bills across the room.
feel sick.
have a toothache.
be in a thoroughly rotten mood.
in the morning
nothing has taken shape.
nothing has been decided.
you can drive.
take the tram.
stay exactly where you are.
you can still refuse anybody.
hide.
ignore the phone.
decline all invitations
to participate in reality.
the morning is just another ordinary day.
except it begins.
it doesn’t end.
it opens.
it doesn’t close.
it can mould itself around your desires
like a miniskirt
around a teenage girl’s hips.
morning is a jigsaw puzzle
still inside its box.
one thing is certain.
one thing is perfectly clear.
one thing
is not up for negotiation.
in the morning
all women
are beautiful.
10. Purple Long Story
dark-haired lady,
lovely young thing,
your legs go all the way to the moon.
your footsteps mean more to me
than Armstrong’s.
(you were busy admiring yourself
in shop windows.)
your ankle,
caught in the leather of a sandal,
woke up the animal in me.
outside it’s cold.
night.
a little frost.
dark-haired lady,
lovely young thing.
nothing new so far,
I hear you say.
another idiot in love with a ghost.
seriously.
the story’s old.
repetitive.
embarrassing.
borderline nauseating.
blah_blah_blah,
blah_blah_blah,
this and that
and et cetera.
but—
there’s something about this girl.
she has purple wrinkles.
purple fingernails.
purple eyebrows.
purple teeth.
a perfectly natural
purple smile.
her purple elbows
are different from each other.
the other one’s round.
she has purple skin.
a purple T-shirt.
a purple breast.
purple blood.
a little dog named Moover.
purple, obviously.
she drives a purple Fiat
into which she casually crams her lovers.
all of them different colours.
colours,
rainbows,
parrots,
once she even squeezed in a red blind man
because he had the face of a saint
and white eyes,
white blind eyes,
white eyes
like a blind saint.
but let’s get back to the point.
no more nonsense.
no more digressions.
because
she has purple skirts.
purple tights.
purple nerves.
gloves,
bracelets,
cigarettes,
lighters,
pens,
socks,
cassette tapes,
defects,
pacifiers,
tickets,
crucibles—
all purple.
she has a purple apartment
in a purple building
on a purple street
near a purple petrol station.
her eyes are purple.
pale purple.
only at night,
when she’s sleepy,
does she close them.
she has a purple belly button
inherited from a distant relative
out in the provinces.
a purple cactus.
a purple scarf.
a purple dream
that keeps changing its mind.
she has purple airs and graces,
purple tantrums,
purple candy,
purple doilies,
purple squares,
purple rectangles,
purple little geometrical problems,
purple moods
and purple whims.
she has, in short,
so many purple things
that listing them all
would take me an eternity.
dark-haired lady,
lovely young thing,
what a curious business
this complicated nature of yours.
your shoulders,
oval as olives,
are important to me.
vital, even.
more important than—
(by now you’d grown bored
and moved well past the shop windows.)
stupid, you say.
and dull on top of it.
nowhere near good,
let alone the ne plus ultra.
just another silly story
about some ordinary girl.
not Shakespeare.
not Baudelaire.
not even a decent tragedy.
but—
you know how it goes.
history repeating itself.
there’s something about this girl!
and so I go on,
bored with my own inventory,
listing everything she owns,
every single purple thing
belonging to the purple girl,
without noticing,
without the slightest idea,
that the young lady,
glancing into the shop windows,
had already set
those purple eyes
on me.
Disclaimer — Use of Artificial Intelligence
My AI-assisted works may unintentionally generate facial features, voices, or characters that evoke real or fictional individuals, sometimes subtly, other times through recognizable combinations of multiple identities. This phenomenon may persist even after repeated regenerations, without any explicit references in the prompts, and its underlying mechanisms are not entirely clear to me. All works are created in good faith, in the spirit of creative, responsible, and fair use of AI, without any intention to reproduce, imitate, or exploit anyone’s identity.
Leave a Reply