PAUL SELING

Varianta in limba română

Bun, trec la partea a doua, cu explicații mai complicate despre cartea mea, „Blog”, tipărită din fonduri proprii în 2014 și distribuită în 600 de exemplare amicilor, cunoștințelor și cam atât.

Încep prin a reaminti ceva despre care am mai povestit și în trecut: de ce nu știu să desenez decât caricaturi atunci când desenez „de mână”, liber? Dacă mă ajut puțin de tehnologie, de tracing, poate reușesc, cu greu, să schițez un corp uman normal, anatomic corect. Să fiu sincer, încă nici n-am încercat. Singurele mele lucrări în care apar corpuri umane cu proporții anatomice realiste au fost realizate în 3D, unde importam scanări ale statuilor grecești. Acolo, de fapt, lăsam să intre în produsul meu final munca celebrilor sculptori antici sau ai Renașterii. Dar acolo este vorba despre alt concept, despre altă abordare, pe care am analizat-o în trecutul recent, cu sprijinul ChatGPT.

Ei bine, dacă m-am apucat de caricatură, a fost, după cum devine deja evident, pentru că, încă de la vârste mici, când începeam să desenez, lumea mea era destul de tristă, chiar sumbră uneori. Ceea ce am dorit să fac a fost, în primul rând, să-i fac pe cei din jur să râdă.

Era vorba în special despre părinți, rude, apoi despre profesori și, după o vreme, despre colegii de clasă.

Normal, la vârsta aceea, pe la mijlocul anilor ’80, nu știi de ce faci ceea ce faci. Era o atracție imensă către nasurile uriașe, urechile mari, ochelarii supradimensionați, coafurile nepotrivite, lucruri care mă făceau întotdeauna să râd atunci când le descopeream prin maculatura vremii.

Caricaturiștii din perioada comunistă erau printre puținii care ne mai făceau cu adevărat să râdem. Sau, cel puțin, pe mine. Mă mai amuzau schițele umoristice și articolele din reviste sau almanahuri precum „Urzica”, pline de situații bizare, alegorii și metafore din care puteai învăța câte ceva despre viața adulților.

Ani de zile am tot copiat, prin transparență, pe geam, stil după stil, din reviste românești sau străine, continuând acest proces și după Revoluție. Sunt aproape sigur că în „linia mea” se regăseau deja toate aceste influențe, distilate și sintetizate prin exercițiu și studiu. Și, mai ales, prin… „drag de caricatură”.

Ei bine, mă trezesc cu greu din îndelungatul meu „somn”, care a durat aproape 50 de ani. Dragi cititori, se pare că aproape nimănui nu-i place să fie caricaturizat. Poate că, oricât de talentat ai fi, dacă cineva se simte luat peste picior într-un desen de-al tău, lucrurile nu stau prea bine pentru tine.

Am analizat recent acest proces și această constatare târzie.

Mi-am spus mai întâi că desenul caricatural este, din start, o deformare a realității. OK, este o deformare care rămâne fidelă modului în care tu, cel care o realizezi, vezi Lumea, Oamenii, Realitatea.

Vedeți voi, în opinia mea, caricaturiștii nu prea înțeleg în totalitate acest lucru. Sau, cel puțin, așa cred eu, iar în ceea ce mă privește este cu siguranță adevărat. În primul rând, atunci când desenez așa ceva, mă amuz eu însumi, în tăcere, în sinea mea. Însuși procesul este unul de eliberare de tensiune, de stres, de angoasă, de depresie, de amărăciune. Odată terminat desenul, poți să-l arunci la gunoi, să-l faci cadou, să-l publici undeva, să-l arăți amicilor, rudelor și așa mai departe.

De ce vedem oare Lumea ca pe ceva strâmb, diform uneori, bizar, atipic, straniu? În ceea ce mă privește, poate că este vorba despre o traumă profundă, purtată în timp, ani sau decenii întregi, până astăzi. Dacă n-am știut sau n-am putut niciodată să vedem, la timp și în profunzime, frumusețea Lumii și a Oamenilor, poate că am închis această posibilitate pentru viitor și am ales să… „facem mișto”.

Mai există și posibilitatea ca alții, mai înțelepți, să folosească umorul pentru a atrage atenția, pentru a instrui, pentru a ridiculiza excesele oamenilor, bizareriile de comportament, manifestările atipice poate prea ieșite din comun, care, în opinia lor, merită abordate și amendate.

În mod cert, realizez acum, când lucrurile par mai serioase decât mă așteptam, că, în momentul în care desenezi ceva deformându-l, fie că este vorba despre un corp uman, fie despre o situație pe care o exagerezi pentru a o ridiculiza sau pentru a o face mai ușor de observat — mărești contrastul, adică —, creezi o mică dizarmonie.

Probabil că este indicat, așa cum făcea maestrul meu favorit, Ando, să desenezi cu o linie cât mai simplă, mai epurată. Așa cum ne arată și experiența lui Habarnam, eroul literaturii lui Nikolai Nosov: atunci când s-a apucat de caricatură, toată lumea a râs de portretele celorlalți. Când s-au oprit însă în fața foii pe care era desenată propria imagine — cu mustățile, ochelarii și urechile clăpăuge de rigoare —, râsetele s-au oprit.

„Cum adică, așa arăt eu în mintea ta?”, se enervau subiecții. „Păi, eu n-am nasul așa mare… și nici mustățile nu-mi sunt atât de groase!”, continuau ei, tot mai indignați. Apoi trânteau totul și plecau furioși, ba rupeau foaia, ba poate chiar îi trăgeau una peste cap eroului principal.

OK, cât de minimalist trebuie să fie un desen astfel încât nimeni să nu se simtă lezat sau vizat? Păi, sinceri să fim, poate că nu depinde în totalitate de desenator, ci de mult mai mulți factori. Depinde, poate, de vechimea în carieră, de prestigiu, de imaginea publică și socială, de grupul de susținere, de educație, de stil, de mediu, de nivelul de educație și de spiritualitatea publicului.

Dacă e să fim sinceri până la capăt, cine vrea să găsească „pricină de ceartă” sau „scandal” poate descoperi chiar și într-o simplă linie un motiv suficient. Depinde, de fapt, de interese, de rețele, de public și așa mai departe.

În mod paradoxal, în orice păr desenat printr-o linie ușor unduită se poate regăsi orice femeie cu păr creț. La fel, un nas ușor supradimensionat poate irita orice domn în etate ale cărui extremități, după cum ne spune fiziologia, își pot modifica vizibil aspectul odată cu vârsta. Tot astfel, o burtă caricaturală poate jigni simțul estetic al oricui se află într-o situație similară.

De ce mă fascinau, de fapt, caricaturile în anii comunismului? Sincer să fiu, cred că simțeam că doar acolo mai puteai găsi o atitudine critică — permisă sau nu, vizibilă sau nu — față de Sistem, observații pertinente și sincere asupra tensiunilor și deformărilor sale.

De fapt, îmi plăceau și filmele de animație cu umor absurd, în care oamenii nici măcar nu mai vorbeau, ci emiteau onomatopee, litere, câte o silabă, câte o imprecație. Le preferam cu ușurință animațiilor clasice, cu personaje drăgălașe sau animăluțe colorate.

Recent am început să urmăresc desenatori americani, englezi, occidentali în general. Umorul lor este altfel: poate mai fin, poate mai atent „reglat”. Dar poate că și observațiile lor sunt mai puțin contrastante, poate și pentru că spiritul de observație este, în aceste spații, mai alert, mai înclinat spre detaliu.

Bineînțeles, a existat întotdeauna și umor grobian, grotesc, construit pe exagerări absurde, în tehnici grafice potrivite. Poate că în alte societăți sau în alte grupuri sociale este nevoie de exagerări mai puternice pentru ca „ochiul obosit” sau stresat al privitorului să se fixeze puțin asupra situației expuse — sau asupra personajului, după caz.

Dacă e să recunoaștem, caricatura există, probabil, din cele mai vechi timpuri. În ultimele secole, ea a fost folosită deseori, uneori în propagandă, alteori pentru a câștiga public, atunci când o publicație avea nevoie de cititori și își crea o pagină de umor. Până la urmă, și bancurile funcționează într-un mod asemănător, la fel cum multe conversații nu durează prea mult dacă nu sunt piperate cu niște glume, mai mult sau mai puțin sărate.

Stai în fața foii albe și începi să desenezi un om cu nas mare și ochelari prea groși. Proiectezi acolo, poate, o dificultate afectivă care, în cele mai multe cazuri — dacă nu ești un profesionist experimentat și bine plătit pentru asta —, riscă să-ți adâncească trauma și să te îndepărteze și mai mult de context, de oameni, de capacitatea de a înțelege Lumea, Realitatea.

Și totuși, poate că există și cazuri fericite. Poate că, dacă exersezi într-un spațiu sigur, dacă ai un mentor, poate colegi care te înțeleg și te susțin, poți ieși treptat din această perspectivă. E posibil să ai „doar o fază”. Poate că, peste trei ani și după 200 de exerciții grafice, ceva din tine îți spune: „Hai să desenăm orașul, poate natura, poate ne apucăm de acuarele, de colaj digital” și așa mai departe. Eu, personal, nu cunosc neapărat asemenea cazuri, dar este posibil să existe — într-o lume normală, echilibrată.

În ceea ce mă privește, am mai spus-o, nu am vrut să renunț la caricatură dintr-un motiv destul de important: nici viața mea nu s-a schimbat în bine, nici viziunea mea asupra Lumii nu a făcut-o. Ba dimpotrivă. Și atunci, dacă aș fi trecut brusc la o falsă „împăcare sau înțelegere” cu mine însumi și cu Lumea, aș fi anulat, poate, 40 de ani de experiență de acest fel.

Caricatura poate fi văzută și ca ceva inofensiv. Poți să… îl lași pe om în lumea lui, poți să-l compătimești pentru că se află în această stare. Poți chiar să chemi ajutoare, poți să-l îndrumi către un psiholog. Poți, poate, chiar să faci mișto de el și de ocupația lui și, aproape cu siguranță, el nu se va supăra, ci îți va răspunde că… e treaba lui modul în care observă și reprezintă Lumea.

Și, până la urmă, în multe opere de artă, de la artele vizuale la muzică, de la literatură la teatru, există multiple straturi de umor, caricatural sau nu, fin sau nu, exprimate prin tușe și contraste mai mult sau mai puțin intense.

---

English version

Well, I’ll move on to the second part, with some more complicated explanations about my book, Blog, self-published in 2014 and distributed in 600 copies to friends, acquaintances, and pretty much nobody else.

Let me begin by revisiting something I’ve talked about before: why is it that I can only draw caricatures when I draw freehand? If I use a little technology, perhaps some tracing, I might, with considerable difficulty, manage to sketch a normal, anatomically correct human body. To be fair, I haven’t even tried yet. The only works of mine featuring realistically proportioned human bodies were created in 3D, where I imported scans of Greek statues. In those cases, I was essentially allowing the work of famous ancient or Renaissance sculptors to become part of my final creation. But that’s a different concept, a different approach altogether, one I’ve discussed recently with the help of ChatGPT.

Well, the reason I took up caricature is becoming fairly obvious. Even at a very young age, when I first started drawing, my world was already quite sad, sometimes downright gloomy. What I wanted, above all, was to make the people around me laugh.

I was thinking mainly of my parents and relatives, then my teachers, and eventually my classmates.

Naturally, at that age, around the mid-1980s, you don’t really know why you do the things you do. I felt an enormous attraction to gigantic noses, oversized ears, enormous glasses, ridiculous hairstyles — things that invariably made me laugh whenever I came across them in the printed clutter of those days.

The cartoonists of the communist era were among the very few people who could still make us genuinely laugh. Or at least make me laugh. I also enjoyed humorous sketches and articles in magazines and annuals such as Urzica, full of bizarre situations, allegories, and metaphors through which you could learn something about adult life.

For years, I kept tracing different styles against windowpanes, copying drawings from Romanian and foreign magazines, and I continued doing so even after the Revolution. I’m almost certain that all those influences had already found their way into my own “line”, distilled and synthesized through practice and study. And, above all, through… a genuine love of caricature.

Well, I’m slowly waking up from a very long “sleep”, one that has lasted almost 50 years. Dear readers, it seems that hardly anyone actually enjoys being caricatured. Perhaps no matter how talented you are, if someone feels they’re being made fun of in one of your drawings, things may not turn out particularly well for you.

I’ve recently been examining this process and this rather late realization.

My first thought was that caricature is, by definition, a distortion of reality. All right, but it’s a distortion that remains faithful to the way you, its creator, perceive the World, People, Reality.

You see, in my opinion, caricaturists don’t entirely understand this. Or at least that’s what I suspect, and in my own case, I’m quite certain it’s true. First of all, whenever I draw something like this, I amuse myself, quietly, inwardly. The process itself becomes a release from tension, stress, anxiety, depression, bitterness. Once the drawing is finished, you can throw it away, give it to someone, publish it somewhere, show it to friends or relatives, and so on.

Why do we see the World as something crooked, sometimes deformed, bizarre, unconventional, strange? In my case, perhaps it has something to do with deep trauma, carried through time, over years or even decades, right up to the present day. If we never knew how, or were never able, to recognize the beauty of the World and of People deeply enough, and at the right time, perhaps we closed off that possibility for the future and chose instead to… “make fun of things”.

There is also the possibility that others, perhaps wiser than ourselves, use humor to draw attention, to educate, to ridicule human excesses, behavioral oddities, or particularly unusual traits which, in their opinion, deserve to be examined and criticized.

What I’m beginning to realize now, as things seem rather more serious than I expected, is that whenever you draw something by distorting it — whether a human body or a situation you exaggerate in order to ridicule it or make it more noticeable (in other words, increasing the contrast) — you create a small disharmony.

Perhaps it is advisable, as my favorite master, Ando, used to do, to draw with the simplest, most refined line possible. Consider the experience of Dunno, the literary character created by Nikolai Nosov. When he began drawing caricatures, everyone laughed at the portraits of everyone else. But when they stopped in front of the sheet of paper bearing their own likeness — complete with the obligatory moustache, glasses, and protruding ears — the laughter suddenly stopped.

“What do you mean? Is that really how I look in your mind?” the subjects would protest angrily. “My nose isn’t that big… and my moustache isn’t nearly that thick!” they would continue, growing increasingly indignant. Then they would slam everything down and storm off, sometimes tearing up the drawing, perhaps even giving the main character a smack on the head.

All right, how minimalist does a drawing have to be so that nobody feels offended or personally targeted? Well, if we’re being sincere, perhaps it doesn’t depend entirely on the artist, but on a great many other factors. Perhaps it depends on professional experience, prestige, public and social image, support networks, education, style, environment, and the audience’s level of education and spiritual outlook.

If we’re going to be completely candid, anyone determined to find a “reason for an argument” or a “scandal” can discover sufficient provocation in a single line. Ultimately, it depends on interests, networks, audiences, and so forth.

Paradoxically, any woman with curly hair might recognize herself in a hairstyle represented by a slightly wavy line. Likewise, a slightly oversized nose might irritate any elderly gentleman whose facial features, as physiology tells us, can visibly change with age. Similarly, a caricatured belly might offend the aesthetic sensibilities of anyone with a comparable physique.

Why, then, was I so fascinated by caricatures during the communist years? To be sincere, I think I sensed that this was one of the few places where a critical attitude toward the System could still be found — permitted or forbidden, visible or concealed — along with perceptive and sincere observations about its tensions and distortions.

In fact, I also loved animated films built around absurd humor, where people barely spoke at all, producing instead onomatopoeic sounds, letters, occasional syllables, or curses. I easily preferred them to conventional cartoons featuring adorable characters or colorful little animals.

Recently, I’ve begun following American, British, and other Western cartoonists. Their humor is different: perhaps subtler, perhaps more carefully “calibrated”. But perhaps their observations are also less sharply contrasted, partly because the observational sensibility in those societies is more alert, more attentive to detail.

Of course, crude and grotesque humor has always existed too, built around absurd exaggerations and expressed through suitable graphic techniques. Perhaps in other societies or social groups, stronger exaggerations are necessary to make the viewer’s “tired eye”, worn down by stress or fatigue, pause for a moment over the situation being presented — or the character, as the case may be.

If we acknowledge the obvious, caricature has probably existed since ancient times. Over the last few centuries, it has frequently been used, sometimes for propaganda, sometimes simply to attract an audience when a publication needed readers and introduced a humor section. After all, jokes operate in much the same way, just as many conversations don’t last very long unless they’re seasoned with a few jokes, more or less risqué.

You sit in front of a blank sheet of paper and begin drawing a man with a huge nose and excessively thick glasses. Perhaps you’re projecting an emotional difficulty onto the page, one that, in many cases — unless you’re an experienced professional who is well paid for doing this — risks deepening your trauma and distancing you even further from your surroundings, from other people, from your ability to understand the World, Reality.

And yet, perhaps there are happier cases. Perhaps if you practice in a safe environment, if you have a mentor, perhaps colleagues who understand and support you, you can gradually move beyond this perspective. Maybe it’s “just a phase”. Perhaps three years and 200 drawing exercises later, something inside you says: “Let’s draw the city. Maybe nature. Perhaps we could try watercolors, digital collage”, and so on. Personally, I don’t know of any such cases in particular, but they may well exist — in a normal, balanced world.

As for me, I’ve said this before: I didn’t want to give up caricature for a rather important reason. Neither my life nor my perception of the World has changed for the better. Quite the opposite. And so, if I had suddenly embraced some false “reconciliation or understanding” with myself and the World, I might have invalidated 40 years of experience of precisely this kind.

Caricature can also be regarded as something harmless. You can… leave the man alone in his own world. You can pity him for being in such a state. You might even call for help or suggest that he see a psychologist. You could perhaps even make fun of him and his occupation, and almost certainly he wouldn’t take offense. Instead, he’d simply tell you that… the way he observes and represents the World is his own business.

And ultimately, in many works of art, from the visual arts to music, from literature to theater, there are multiple layers of humor, caricatural or otherwise, subtle or not, expressed through strokes and contrasts of varying intensity.