The Blog Book ( 2014 ) – Partea I / Part I

Varianta in limba română

La începutul anilor 2010, poate între 2012 și 2013 sau chiar 2014, am tot adunat experimente grafice pe care, de-acum, le cam puteți vedea pe website și în portofoliul online Behance.

În 2014 m-am hotărât să fac, în sfârșit, o selecție dintre toate cele pe care le consideram reprezentative sau reușite, reunindu-le într-o cărticică în format pătrat, tipărită în 600 de exemplare, denumită „BLOG” (linii, carioci, vectori și raster). Probabil că, dacă aș fi avut suficienți bani, aș fi introdus mai multe lucrări, dar așa a trebuit să reduc totul la minimum.

Poate am mai spus asta de câteva ori în trecut: de fiecare dată când lucrez, ba chiar și când sunt în mișcare, încercând să studiez, să gândesc sau să planific un proiect, prin minte îmi trec enorm de multe variabile care pot sau nu să fie introduse în lucrare – de la început, pe parcurs sau chiar la final –, conștient, inconștient sau în joacă.

Aceste variabile sunt uneori opțiuni de interpretare, de înțelegere, de utilizare de către terți (public, consumatori, clienți sau pur și simplu oameni care sunt în trecere).

Trebuie să admit că doar în timp, an după an, deceniu după deceniu, am putut să dezvolt această capacitate de a procesa tot mai multe tipuri de potențial feedback sau, cum spuneam, de opțiuni de interpretare din partea unui consumator al lucrărilor mele.

A existat o formă de „iluminare” graduală, uneori în salturi, alteori latentă, în perioadele de pauză, de reflecție, de contemplare sau de completă absență din „studioul de creație”. Atunci am început să privesc în urmă – poate chiar până în copilărie, liceu, facultate – și să înțeleg că, în mare parte a timpului, lucram folosind doar inspirația de moment, spontaneitatea, aproape inconștient fiind.

A fost un moment de totală derută. M-am întrebat brusc, la vârsta de aproape 40 de ani, dacă nu cumva tot ce făcusem până atunci fusese interpretat doar parțial, greșit, incomplet, voit sau nevoit. Dacă nu cumva unele dintre conținuturile inconștiente fuseseră înțelese fără ca eu să știu, dacă nu cumva simbolismul care se bazează pe structura afectivă construită din experiențe de viață fusese decriptat în absența mea, mai ales de către cunoscători. Și atunci m-am întrebat imediat: cu ce scop, în ce sens, de către cine, cu ce interese?

Următoarea mea întrebare a fost: oare alți oameni (potențial creativi) „se trezesc” mai devreme pe parcursul acestui proces? Și, dacă da, „cine îi trezește”, „de ce”, „cum” și „în ce scop”? Apoi m-am mai gândit că cei care trec prin școli de profil, școli de artă, sub îndrumarea unor adulți cu experiență, poate chiar profesori în vârstă, vechi în meserie, au poate parte de o evoluție ghidată atent, cu grijă, cu afecțiune chiar. Poate că acești oameni în vârstă știu să identifice părți negative, traume, dizarmonii, aspecte atipice în simbolismul lucrărilor studenților lor și să încerce să le „vindece” – conștient sau nu. Și, dacă nu să le vindece, măcar să îndrume, să ghideze, să ajute posibile evoluții, dacă nu înspre pozitiv, măcar înspre evitarea unor efecte prea nocive (pentru ei înșiși, instituția care îi îndrumă și, de ce nu, pentru cei din jur).

Bineînțeles, aici ne putem iarăși întreba cât de complexe ar fi aceste metode, aceste minți cu experiență, cât de bine înțeleg psihologia studentului și, mai ales, cât de bine sunt racordate la contexte, la metode de lucru, cât de pregătite și dispuse sunt să adopte și să înțeleagă tehnologii și medii noi ș.a.m.d. În mod normal, e vorba de colective întregi și nu neapărat de îndrumători personali. Dar, cu moderația mea de om între două vârste de la acea vreme, n-am mai încercat să idealizez niciun scenariu.

Eram sigur că orice lucrare, orice proces sunt imperfecte, orice om sau profesor la fel, orice instituție e puțin coruptibilă din nenumărate direcții sau surse. Și nu mă refer neapărat aici la corupție în sensul clasic, ci în alte sensuri:

Nimeni nu are o minte și o educație infinit de vaste, nici surse de inspirație din toate domeniile și, mai ales, nici timp suficient să se ocupe doar de asta.
Nicio instituție nu are colective suficient de bine pregătite; există întotdeauna lipsuri, lacune, timpi morți și zgomot informațional, logistică precară, incompletă, sentimente negative atât între profesori, cât și între studenți, susținători, sponsori, reprezentanți, administrație etc.
Nicio societate nu se poate ocupa punctual de fiecare om, așa că gradele de libertate și de evoluție înspre negativ, distructiv, eroziune rămân aproape întotdeauna neasumate. Pentru a preveni diverse tipuri de riscuri – pentru oameni, instituții, studenți, profesori, moștenirea culturală, integritate, coeziune socială – ne bazăm pe sau invocăm principii, idealuri, idei înalte, viziune utopică chiar.

A mai urmat un gând: totuși, ce este un psihic echilibrat, perfect conștient, întotdeauna „pe fază”, cu o structură emoțională complet armonioasă? Oare chiar există așa ceva? Oare o lucrare artistică nu este, de fapt, doar o formă de externalizare a acestor structuri și, ca urmare, parte din acest proces complicat și îndelungat de autocunoaștere și, în final, de vindecare completă – poate înspre bătrânețe? Sau, dacă nu de vindecare, măcar de împăcare cu soarta, experiența, traumele personale și colective și, de ce nu, chiar cu sentimentul inutilității, al lipsei de sens a lumii, a existenței, cu complexitatea acestora, atât de necesare, după cum spun scrierile umanității din toate timpurile, armonizării societății ca întreg.

M-am mai întrebat apoi dacă nu cumva și tutorii, profesorii, adulții cu experiență nu sunt și ei, la rândul lor, parte din același sistem. Bineînțeles, răspunsul meu a fost imediat „da”, pare aproape sigur. Fiecare generație de creativi aduce cu sine din trecut caractere imperfecte, poate insuficient evoluate, în mâinile cărora ajung, aidoma unor bucăți de plastilină, alți viitori creativi. Moștenirea dizarmoniilor, a particularităților atipice, a asimetriilor în gândire și comportament și poate chiar în muncă și în produsul creativ final poate fi dusă mai departe în viitor și predată unor noi și noi generații.

Atâta timp cât „sistemul” nu se actualizează, nu se educă, nu se reglează și nu se corectează în mod constant, situația rămâne, măcar datorită inerției, parțial aceeași. Aici mă refer la sisteme mai puțin expuse la schimbare, la noi realități, la noi tehnologii, mai izolate sau care își doresc – din varii motive – să rămână izolate.

Aici m-am gândit la alte țări, alte culturi, alte medii în care poate aceste procese sunt mai rapide, mai principiale, mai înrădăcinate în obișnuința și mentalitățile comunității și mai bine reglementate. Și m-am gândit și la comunități în care lucrurile stau poate și mai prost decât ceea ce puteam vedea eu aici, local, în jur. În ce mă privește, consider că astăzi autoeducarea și expunerea, studiul individual, precum și un spirit critic, atenția la context, la detaliu sunt tot mai importante. În opinia mea, e în fiecare moment nevoie să ne spunem părerea, să dezbatem, să discutăm, să contestăm chiar sisteme (educaționale sau nu) în care observăm nereguli; și e nevoie s-o facem chiar dacă ne riscăm, de fapt, poziția confortabilă în aceste sisteme. Asta pentru că, dacă acceptăm asimetrie excesivă și dizarmonie, periclităm, aș îndrăzni să spun, chiar existența și echilibrul acestor sisteme și pe ale acestora în cadrul altora, mai vaste – de la cele naționale până la cele globale.

Uneori consider că trebuie să facem acest lucru măcar pentru a ne menține sentimentul integrității, mai ales când sistemele sunt tributare unor forme de inerție sau par să fie prea corupte (din nou, nu neapărat în sensul „clasic”). Bineînțeles, a-ți spune „părerea”, a „dezbate”, a „comenta” poate fi făcut în mai multe moduri, în funcție de mulți factori, de mediu, de interlocutori, de canalele de transmitere a informației.

Și da, există infinit de multe nuanțe care pot colora acest proces, la fel cum „sistemele” pot să răspundă, să se regleze, să ofere feedback sau, bineînțeles, să-l refuze ori să-l ignore. Și, de ce să nu recunoaștem, chiar să caute sursa acestor forme de „contestare” și să le oprească, din varii motive.

Nu am fost niciodată naiv îndeajuns încât să cred că „a contesta” un sistem prea inert sau corupt nu este riscant sau extrem de riscant. Pe de altă parte, m-am gândit că se poate face acest lucru „de la distanță”, măcar.

Această „distanță” poate însemna multe lucruri. Spre exemplu, a păstra un blog online în care expui lucrări, situația ta de moment sau în context, în care le poți sau nu explica, analiza, teoretiza, este un exemplu – atâta timp cât crezi că te afli într-un sistem democratic care protejează libertatea de exprimare.

Până la urmă, ce este un „blog” într-o lume sigură? Este un spațiu de reflecție, de practică, un spațiu personal/expozițional în domeniul virtual în care, de obicei, aduni cititori bine intenționați, care îți apreciază munca și deseori îți oferă feedback sau măcar îți „ridică moralul” atunci când ești mai puțin motivat.

În ce mă privește, eu, cel de la începutul anilor 2010, aveam sentimente amestecate despre blogging. Știam că există o fațetă a acestui proces ca aceea descrisă mai sus, precum și una necunoscută, specifică mediului local: puteam avea cititori mai puțin bine intenționați sau chiar nocivi, toxici. Și totuși, speram cumva ca predispoziția înspre constructiv, spre afirmarea libertății individuale de expresie, pe care o asemenea platformă o conține prin însăși ideea pe care se bazează, să primeze.

O altă formă de „distanță” este criptarea. Cunoscătorii, cei cu experiență, pot și știu, au răbdarea necesară analizării și studiului micilor detalii, structuri compoziționale, concepte teoretice, idei abstracte sau mișcarea mâinii, dinamica – tot ceea ce, de fapt, e inclus într-o lucrare artistică.

De fapt, în acest fel voiam, încă de la primele lucrări expuse online – mai întâi pe ceea ce părea a fi rețeaua socială sigură, comunitatea –, să las tot timpul lucrările aparent simple și să stratific conținutul informațional „critic” în straturi din ce în ce mai vizibile și mai codificate.

(Va urma.)

Analiza ChatGpt

Am citit textul integral. Este un eseu autobiografic și reflexiv care pornește de la experiența ta de artist vizual și ajunge la întrebări mai ample despre conștiința creatorului, interpretarea artei, educație, transmiterea modelelor culturale și raportul individului cu instituțiile.

Îți propun două etape:

Corectura integrală, cu diacritice, gramatică, punctuație și mici ajustări de fluență. Voi păstra vocea ta, caracterul confesiv, complexitatea frazelor și terminologia conceptuală, fără să transform textul într-un eseu academic impersonal.
Analiza mea critică, inclusiv ce mi se pare original, ce argumente sunt convingătoare, unde apar salturi logice și cum ar putea fi dezvoltată ideea centrală.

1. Textul corectat

Am păstrat structura originală, toate ideile și întrebările tale, inclusiv finalul deschis „Va urma”. Am corectat și câteva formulări ambigue, fără să schimb sensul intenționat.

BLOG — text integral corectat

24 de paragrafe · Markdown · cu diacritice

Deschide textul

2. Analiza mea

Ideea cea mai interesantă: artistul învață să-și citească propria operă

Mi se pare că nucleul eseului nu este, de fapt, bloggingul și nici critica instituțională. Este descoperirea că un creator poate produce sensuri pe care nu le conștientizează integral în momentul creației.

Aici identific trei niveluri distincte:

Intenția: ceea ce artistul știe că dorește să comunice.
Expresia involuntară: ceea ce lucrarea poate dezvălui din experiențele, preferințele și structurile sale afective, fără o intenție explicită.
Interpretarea: sensurile pe care publicul le construiește independent de autor.

Consider această distincție foarte importantă. Ea are corespondențe în psihologia creației, hermeneutică și teoria receptării artistice.

Dar aș adăuga o observație: interpretarea nu echivalează cu descifrarea unui adevăr ascuns. Un critic experimentat poate identifica asocieri interesante, dar nu poate deduce cu certitudine biografia, traumele sau intențiile inconștiente ale artistului numai dintr-o lucrare.

Opera artistică nu este un cod cu o singură cheie de decriptare. Este mai degrabă un spațiu în care se întâlnesc intențiile autorului, proprietățile obiectului artistic și experiența privitorului.

Această distincție ar putea deveni chiar una dintre tezele centrale ale eseului tău.

Educația artistică și transmiterea imperfecțiunilor

A doua idee importantă este că profesorii și mentorii transmit nu doar cunoștințe și metode, ci și propriile limite.

Aici sunt în mare măsură de acord.

Instituțiile educaționale transmit modele estetice, ierarhii valorice, obiceiuri de gândire și uneori prejudecăți care pot supraviețui generațiilor de profesori.

Mi se pare deosebit de interesantă metafora studenților care ajung în mâinile profesorilor „aidoma unor bucăți de plastilină”.

Totuși, aș nuanța două lucruri.

În primul rând, studentul nu este un material pasiv. El poate accepta, respinge, transforma sau combina influențele primite.

În al doilea rând, nu orice asimetrie sau particularitate psihologică este o deficiență care trebuie corectată. Uneori, tocmai aceste particularități generează expresii artistice originale.

De aici rezultă o întrebare pe care aș introduce-o în continuarea textului:

Unde se termină responsabilitatea pedagogică de a îndruma și unde începe riscul de a normaliza excesiv personalitatea creativă?

Aceasta mi se pare o întrebare cu adevărat valoroasă.

De la autocunoaștere la critica sistemelor

Eseul realizează o trecere ambițioasă de la psihologia individului la funcționarea instituțiilor și apoi la societate.

Argumentul tău poate fi sintetizat astfel:

Creatorul individualExperiențe, sensibilitate, limite, conștiință

Opera și interpretareaExpresie, simbolism, feedback, autocunoaștere

Educația și instituțiileTransmiterea modelelor, erorilor și valorilor

Sistemul socialInerție, adaptare, contestare, autoreglare

Feedbackul poate reveni asupra individului și instituțiilor, modificând ciclul.

Este o structură conceptuală coerentă ca ipoteză de lucru.

Totuși, trecerea dintre niveluri este uneori prea rapidă. Faptul că indivizii au limite nu demonstrează automat că instituțiile reproduc aceleași limite sau că societatea devine disfuncțională din această cauză.

Pentru a întări argumentul, aș introduce exemple concrete: un model educațional, o metodă de evaluare artistică, o experiență profesională sau un caz în care o instituție a refuzat o schimbare necesară.

Bloggingul, criptarea și problema cititorului

Ultima parte este, pentru mine, cea care promite cel mai mult în continuarea eseului.

Tu descrii blogul simultan ca spațiu expozițional, jurnal de autocunoaștere, instrument de comunicare critică și posibil mecanism de protejare a autorului prin distanță.

Aici apare o tensiune interesantă.

Pe de o parte, vrei ca lucrările să fie accesibile publicului. Pe de altă parte, dorești să stratifici mesajele astfel încât anumite niveluri să poată fi recunoscute doar printr-o analiză atentă.

Dar complexitatea nu garantează protecția. Un mesaj codificat poate fi interpretat greșit, ignorat sau poate primi sensuri pe care autorul nu le-a intenționat.

Mai mult, o interpretare ostilă nu dovedește neapărat existența unei intenții ostile din partea cititorului. În absența unor informații verificabile despre public, este important să separăm posibilitățile de fapte.

Aș dezvolta tocmai această problemă: cât control mai are autorul asupra sensului după ce publică lucrarea?

3. Ce cred despre text, în ansamblu

Îl consider mai degrabă un eseu despre maturizarea conștiinței artistice decât o prezentare a unui portofoliu.

Are câteva calități clare: autenticitate confesivă, disponibilitate pentru autocritică, curiozitate interdisciplinară și dorința de a conecta experiența personală cu probleme culturale mai ample.

Dar are și trei vulnerabilități intelectuale.

Prima este tendința de a presupune că orice element artistic involuntar conține un sens psihologic profund. Uneori este așa, alteori poate fi doar un accident formal, o influență estetică sau o alegere intuitivă fără o semnificație biografică specială.

A doua este utilizarea unor concepte precum „vindecare”, „echilibru”, „dizarmonie” și „corupție” în sensuri foarte largi. Sunt expresive, dar ar câștiga în precizie dacă ai delimita sensurile psihologice, estetice și instituționale.

A treia este faptul că întrebările despre cine ar putea descifra sau utiliza conținuturile inconștiente ale unui artist rămân speculative. Ca întrebări filosofice, sunt legitime. Ca descrieri ale unor mecanisme sociale reale, ar necesita dovezi independente.

Punctul meu de vedere

Cred că ideea cea mai fertilă din eseul tău este aceea că maturizarea artistică nu înseamnă doar să înveți să creezi mai bine, ci și să înveți să privești critic ceea ce ai creat deja.

Aș merge chiar mai departe: artistul matur nu este neapărat cel care își controlează toate semnificațiile, ci cel care acceptă că nu le poate controla pe toate.

Această acceptare nu reprezintă o pierdere a autorității asupra operei, ci o extindere a posibilităților ei.

Iar educația artistică ideală nu ar trebui să producă indivizi perfect armonizați, ci oameni capabili să își examineze propriile presupuneri, să suporte interpretări divergente și să rămână creativi fără să transforme fiecare diferență într-o eroare.

În privința structurii, aș păstra eseul aproape integral, dar aș face mai vizibilă legătura dintre început și final: cărticica „BLOG” din 2014 nu este doar o colecție retrospectivă de experimente grafice, ci poate fi privită ca un prim instrument de organizare, reevaluare și contextualizare a propriei gândiri artistice.

În acest fel, textul ar deveni nu doar o reflecție despre creație, ci și o explicație a motivului pentru care ai simțit nevoia să aduni acele lucrări într-un obiect editorial.

Iar pentru continuarea anunțată prin „Va urma”, eu aș explora o întrebare:

Când un artist începe să conștientizeze tot mai multe interpretări posibile ale lucrărilor sale, devine mai liber în creație sau, dimpotrivă, începe să se autocenzureze?

Mi se pare că exact aici se află următorul pas filosofic al textului.

English version

Am tradus textul într-o engleză naturală, cu un registru eseistic, reflexiv și ușor filosofic. Am păstrat persoana întâi, întrebările retorice, ambiguitățile deliberate și caracterul autobiografic. Nu am încercat să îl transform într-un text academic rigid.

Am tradus separat și analiza mea, păstrând distincția dintre interpretarea critică și punctul meu de vedere personal.

Part I — BLOG

Lines, Markers, Vectors and Raster

In the early 2010s, perhaps sometime between 2012 and 2013, or even 2014, I kept collecting graphic experiments, most of which you can now see on my website and in my online Behance portfolio.

In 2014, I finally decided to select those I considered representative or successful and bring them together in a small, square-format book, printed in 600 copies, entitled BLOG (Lines, Markers, Vectors and Raster). Had I had sufficient funds, I would probably have included more works, but under the circumstances, I had to reduce everything to a minimum.

I may have mentioned this several times before: whenever I work, or even when I’m on the move, trying to study, think, or mentally plan a project, an enormous number of variables pass through my mind. These may or may not find their way into the work — from the very beginning, somewhere along the process, or even at the final stage — consciously, unconsciously, or simply playfully.

Sometimes, these variables concern possible interpretations, ways of understanding, or uses of the work by others — audiences, consumers, clients, or simply people passing by.

I must admit that only over time, year after year, decade after decade, have I managed to develop this ability to process an increasingly wide range of potential feedback or, as I mentioned, possible interpretations on the part of those engaging with my work.

There was a form of gradual “enlightenment”, sometimes occurring in sudden leaps, sometimes remaining latent during periods of rest, reflection, contemplation, or complete absence from the “creative studio”. It was then that I began looking back — perhaps as far as childhood, high school, and university — and started to understand that, for much of that time, I had been working almost entirely through momentary inspiration and spontaneity, practically unaware of what I was doing.

It was a moment of profound bewilderment. Suddenly, approaching the age of forty, I began wondering whether everything I had created until then might have been interpreted only partially, incorrectly, or incompletely, whether intentionally or unintentionally. Whether some of the unconscious content embedded in my work might have been understood without my knowledge. Whether the symbolism rooted in the emotional structures shaped by my life experiences might have been deciphered in my absence, particularly by those with the necessary expertise. And I immediately found myself asking: to what end, in what sense, by whom, and with what interests?

My next question was whether other people — potentially creative individuals — “awaken” earlier in this process. And if so, “who awakens them”, “why”, “how”, and “for what purpose”?

I then considered that those who attend specialized institutions, art schools, and study under experienced adults — perhaps even elderly professors with decades of professional practice — might benefit from a carefully guided development, conducted with attention, care, perhaps even affection.

Perhaps these older, experienced individuals know how to identify negative aspects, traumas, disharmonies, or unusual patterns within the symbolism of their students’ work, and attempt to “heal” them — consciously or otherwise. And if not to heal them, then at least to offer direction, guidance, and support toward possible developments, if not necessarily positive ones, then at least toward avoiding excessively harmful outcomes — for the students themselves, the institutions guiding them, and, why not, those around them.

Naturally, we may once again ask how sophisticated such methods and experienced minds might actually be, how well they understand the psychology of their students, and, above all, how closely they remain connected to contemporary contexts and working methods, and how prepared and willing they are to adopt and understand new technologies and media, and so on.

Under normal circumstances, we are speaking of entire teaching communities rather than necessarily individual mentors. Yet, with the moderation I had acquired as a middle-aged man at the time, I no longer attempted to idealize any particular scenario.

I was convinced that every work and every process is imperfect, just as every person or professor is imperfect, and that every institution is, to some degree, susceptible to corruption from countless directions or sources. I am not necessarily referring to corruption in its conventional sense, but rather to other forms of vulnerability:

Nobody possesses an infinitely expansive mind or education, sources of inspiration from every conceivable field, or, most importantly, enough time to devote exclusively to such matters.
No institution has a perfectly prepared collective. There are always shortcomings, gaps in knowledge, periods of inactivity, informational noise, inadequate or incomplete logistics, and negative feelings among professors, students, supporters, sponsors, representatives, administrators, and others.
No society can attend individually to every person. Consequently, certain degrees of freedom and possibilities of development toward negativity, destructiveness, or erosion remain almost invariably unaddressed. To prevent various kinds of risks — to individuals, institutions, students, professors, cultural heritage, integrity, and social cohesion — we rely upon, or invoke, principles, ideals, elevated ideas, and sometimes even utopian visions.

Another thought followed: what, after all, is a balanced psyche, perfectly conscious, always alert, possessing a completely harmonious emotional structure? Does such a thing truly exist?

Could an artistic work actually be a form of externalization of these structures and, consequently, part of a complicated, prolonged process of self-knowledge and, ultimately, complete healing — perhaps only toward old age?

Or, if not healing, at least a reconciliation with fate, experience, personal and collective traumas, and, why not, even with feelings of futility, the apparent meaninglessness of the world and existence, and their complexity — matters which, according to the writings of humanity throughout the ages, are so essential to the harmonization of society as a whole.

I then wondered whether tutors, professors, and experienced adults were not themselves part of the very same system.

Naturally, my immediate answer was “yes”; it seemed almost certain.

Each generation of creative individuals carries forward imperfect personalities inherited from the past, perhaps insufficiently developed, into whose hands other future creators are placed, much like pieces of modeling clay.

The inheritance of disharmonies, unusual characteristics, asymmetries in thought and behavior, and perhaps even in working methods and final creative products, may be carried into the future and passed down to successive generations.

As long as the “system” does not continually update, educate, regulate, and correct itself, the situation remains, at least through inertia, partially unchanged.

Here I am referring particularly to systems less exposed to change, new realities, and new technologies — systems that are more isolated, or that, for various reasons, wish to remain isolated.

This led me to think about other countries, cultures, and environments in which such processes might be faster, more firmly grounded in principles, more deeply rooted in community habits and mentalities, and better regulated.

I also considered communities where circumstances might be considerably worse than what I could observe locally, in my immediate surroundings.

Personally, I believe that today, self-education, exposure to new experiences, independent study, critical thinking, and attention to context and detail are becoming increasingly important.

In my view, we need, at every moment, to express our opinions, debate, discuss, and even challenge systems — educational or otherwise — in which we identify irregularities.

And we need to do so even when this means risking our comfortable position within those systems.

For if we accept excessive asymmetry and disharmony, we may, I would venture to suggest, endanger the very existence and equilibrium of those systems, as well as their place within larger ones — from national structures to global ones.

Sometimes I believe we must do this simply to preserve our sense of integrity, particularly when systems are burdened by forms of inertia or appear excessively corrupt — again, not necessarily in the conventional sense of the word.

Naturally, “expressing an opinion”, “debating”, or “commenting” can take many different forms, depending on numerous factors: the environment, the interlocutors, and the channels through which information is communicated.

And yes, there are infinitely many nuances that may shape this process, just as “systems” may respond, adjust themselves, provide feedback, or, of course, refuse or ignore it.

And, why not acknowledge it, they may even attempt to identify the source of such forms of “contestation” and put an end to them, for various reasons.

I have never been naive enough to believe that challenging an excessively inert or corrupt system is not risky, or even extremely risky.

On the other hand, I considered that one might at least attempt to do so “from a distance”.

This “distance” can mean many things.

For example, maintaining an online blog where you exhibit your work, present your current circumstances or place them in context, and where you may or may not explain, analyze, or theorize about them, is one possibility — provided you believe yourself to be living within a democratic system that protects freedom of expression.

After all, what is a “blog” in a safe world?

It is a space for reflection and practice, a personal and exhibition-oriented space within the virtual realm, where one generally gathers well-intentioned readers who appreciate one’s work and often provide feedback, or at least offer encouragement when motivation is running low.

As for myself, back in the early 2010s, I had mixed feelings about blogging.

I knew there was one side to this process, as described above, but also another, unknown side, specific to the local environment: I might encounter readers who were less well-intentioned, or even harmful or toxic.

And yet I somehow hoped that the inclination toward constructive engagement and the affirmation of individual freedom of expression — principles inherent in the very idea upon which such a platform is based — would prevail.

Another form of “distance” is encryption.

Those with knowledge and experience may possess both the ability and the patience required to analyze and study the smallest details, compositional structures, theoretical concepts, abstract ideas, the movement of the hand, its dynamics — everything that is, in fact, contained within an artistic work.

Indeed, this was how I intended to approach things from the very first works I exhibited online — initially within what appeared to be a safe social network, a community.

I wanted the works to remain apparently simple, while layering their “critical” informational content into progressively more visible, yet increasingly encoded layers.

(To be continued.)

Part II — Critical Analysis and Personal Perspective

1. The most compelling idea: the artist learns to interpret their own work

I believe the central theme of this essay is neither blogging nor institutional criticism. Rather, it is the discovery that a creator may produce meanings of which they are not fully conscious at the moment of creation.

I identify three distinct levels here:

Intention: what the artist consciously wishes to communicate.
Involuntary expression: what the work may reveal about the artist’s experiences, preferences, and emotional structures, without any explicit intention.
Interpretation: the meanings constructed by the audience independently of the author.

I consider this distinction particularly important. It has clear connections with the psychology of creativity, hermeneutics, and theories of artistic reception.

However, I would add one observation: interpretation is not equivalent to deciphering a hidden truth. An experienced critic may identify interesting associations, but cannot reliably deduce an artist’s biography, traumas, or unconscious intentions from an artwork alone.

An artwork is not a code with a single key to its decryption. It is better understood as a space where the author’s intentions, the properties of the artistic object, and the viewer’s experiences intersect.

This distinction could become one of the central propositions of your essay.

2. Artistic education and the transmission of imperfections

The second important idea is that teachers and mentors transmit not only knowledge and methods, but also their own limitations.

I largely agree with this observation.

Educational institutions transmit aesthetic models, hierarchies of value, habits of thought, and sometimes prejudices that may survive across generations of teachers.

I find the metaphor of students arriving in the hands of their professors “much like pieces of modeling clay” particularly interesting.

Nevertheless, I would qualify two aspects.

First, the student is not passive material. Students can accept, reject, transform, or combine the influences they receive.

Second, not every asymmetry or psychological peculiarity represents a deficiency requiring correction. Sometimes, these very characteristics generate original artistic expressions.

This leads to a question I would introduce into the continuation of the essay:

Where does the pedagogical responsibility to guide an individual end, and where does the risk of excessively normalizing the creative personality begin?

I believe this is a genuinely valuable question.

3. From self-knowledge to institutional criticism

The essay makes an ambitious transition from individual psychology to the functioning of institutions and, eventually, society.

Your argument can be summarized as a progression:

The individual creator → The artwork and its interpretation → Education and institutions → The social system → Feedback and transformation.

At the individual level, we encounter experiences, sensitivities, limitations, and consciousness.

At the artistic level, these become expression, symbolism, interpretation, and opportunities for self-knowledge.

At the institutional level, knowledge, values, models, and errors are transmitted.

At the societal level, these processes interact with inertia, adaptation, criticism, and self-regulation.

Feedback can subsequently return to both individuals and institutions, potentially modifying the entire cycle.

This is a conceptually coherent structure when treated as a working hypothesis.

Nevertheless, the transitions between these levels are sometimes too abrupt. The fact that individuals have limitations does not automatically demonstrate that institutions reproduce those limitations in the same way, or that society becomes dysfunctional as a result.

To strengthen the argument, I would introduce concrete examples: an educational model, a method of artistic evaluation, a professional experience, or a situation in which an institution resisted a necessary change.

4. Blogging, encryption, and the problem of the reader

For me, the final section offers the greatest potential for further development.

You describe the blog simultaneously as an exhibition space, a journal of self-discovery, an instrument of critical communication, and a possible means of protecting the author through distance.

An interesting tension emerges here.

On the one hand, you want your work to remain accessible to the public. On the other, you wish to stratify its messages so that certain levels become recognizable only through careful analysis.

But complexity does not guarantee protection. An encoded message may be misunderstood, ignored, or assigned meanings the author never intended.

Furthermore, a hostile interpretation does not necessarily demonstrate hostile intentions on the reader’s part. Without verifiable information about the audience, it is important to distinguish possibilities from established facts.

I would develop precisely this issue: how much control does an author retain over meaning once a work has been published?

5. My overall assessment

I regard this text as an essay about the maturation of artistic consciousness, rather than a presentation of a portfolio.

It has several clear strengths: an authentic confessional voice, a willingness to engage in self-criticism, interdisciplinary curiosity, and a desire to connect personal experience with broader cultural questions.

However, I also see three intellectual vulnerabilities.

The first is the tendency to assume that every involuntary artistic element contains a profound psychological meaning. Sometimes this may be true; at other times, it may simply be a formal accident, an aesthetic influence, or an intuitive choice without any particular biographical significance.

The second concerns the use of concepts such as “healing”, “balance”, “disharmony”, and “corruption” in very broad senses. These terms are expressive, but they would gain precision if their psychological, aesthetic, and institutional meanings were more clearly distinguished.

The third is that questions about who might decipher or make use of an artist’s unconscious content remain speculative. As philosophical questions, they are legitimate. As descriptions of actual social mechanisms, they would require independent evidence.

6. My perspective

I believe the most fertile idea in your essay is that artistic maturation does not merely mean learning to create better work, but also learning to critically examine what one has already created.

I would go even further: the mature artist is not necessarily the one who controls every possible meaning of their work, but the one who accepts that such complete control is impossible.

This acceptance does not represent a loss of authority over the work, but rather an expansion of its possibilities.

Likewise, an ideal artistic education should not aim to produce perfectly harmonized individuals, but people capable of examining their own assumptions, tolerating divergent interpretations, and remaining creative without treating every difference as an error.

Regarding the essay’s structure, I would preserve it almost entirely, but make the connection between its beginning and ending more explicit.

The 2014 publication BLOG is not merely a retrospective collection of graphic experiments. It can also be understood as an early instrument for organizing, reassessing, and contextualizing your own artistic thinking.

In this way, the text would become more than a reflection on creativity. It would also explain why you felt the need to gather those works into a physical editorial object.

As for the continuation announced by “To be continued”, I would explore one particular question:

When an artist becomes increasingly aware of the many possible interpretations of their work, does this awareness make them freer in their creative practice, or does it gradually lead them toward self-censorship?

I believe this is precisely where the next philosophical development of your essay lies.

A final editorial observation

For an international readership — particularly on Behance, an artist’s website, or in a retrospective publication — I would retain the title BLOG and the subtitle Lines, Markers, Vectors and Raster.

The English translation preserves the contemplative quality of the Romanian original while making the conceptual progression more accessible to readers unfamiliar with your artistic background.

I would also retain the first-person narrative throughout. Its strength lies in the fact that the ideas emerge from an individual artistic experience rather than being presented as universal truths.

That distinction is essential: the text becomes most convincing when it invites the reader to participate in your questions, rather than requiring them to accept all your conclusions.