PAUL SELING

Română

Dragi elevi și studenți… astăzi… parcă n-am totuși chef să țin un curs… Pur și simplu am avut o zi dificilă ieri, azi dimineață iar mi s-a defectat mașina pe drum spre școală și chiar a trebuit s-o las la vreo 2 kilometri distanță — lângă Alimentara din Cartierul Vecin.

Chiar… m-am oprit puțin în magazin și mi-am cumpărat o plăcintuță și apoi, mâncând-o mergând încoace, m-au vizitat niște amintiri vechi, tare prăfuite.

Parcă m-am emoționat puțin pe ultimele sute de metri, ștergându-mi degetele de șervețelul modest, de hârtie, când m-am tot gândit la anii mei de școală și la cursurile de Limba Română pentru care studiam din manualele atent coordonate și controlate de Partidul Comunist Român.

Să vedeți voi ce ciudată literatură aveam de citit, de conspectat și uneori chiar de memorat. Chiar dădeam și lucrări de control din așa ceva. Dar, cum mie-mi plăcea tare mult să citesc orice, oricând, oriunde, mă bucuram de orice astfel de lucrare literară, chiar și scrisă pentru propagandă. Până la urmă, un cititor avid știe să înțeleagă talentul unui bun narator, în orice sistem politic ar trăi el.

Povestea lui Manolache

O bizară schiță, de nu mai mult de 2–3 pagini, este povestea lui Manolache.

Manolache este proaspăt angajat la o instituție de stat. Acuma, nu mai știu dacă e chiar o atomocentrală, dar cu siguranță e vorba de un centru industrial extrem de important pentru Statul Român Comunist.

De fapt, haideți să o iau de la început.

Manolache este descris în primele paragrafe ca fiind în teste. Zile întregi este pus să stea în fața unui panou de control imens, cu o grămadă de senzori, beculețe, probabil manete și butoane. El este un om simplu, fără educație superioară. Răbdarea sa devine însă un atu important pe parcursul zilelor în care este testat.

De fapt, vag îmi aduc aminte că potențialii lui angajatori îl supravegheau din afara camerei, în timp ce îl țineau ore întregi înaintea panoului de control, fără să-i dea vreo explicație.

Manolache trece în final testul, prin simplitatea, onestitatea, răbdarea de care a dat dovadă. Nicio urmă de enervare, de interogări fără rost, de jenă, niciun moment în care să fi pus sau să-și fi pus întrebări inutile — lui însuși, echipei care îl intervieva, Instituției, Sistemului.

El este glorificat de autor, probabil în acord cu direcția generală de propagandă pentru copii de la acea vreme: venit din „popor”, sincer, dar nu naiv, prezent, dar nu incomod, atent, dar nu băgăcios, îndemânatic, dar deloc întreprinzător (în acel sens cunoscut de noi astăzi).

Omul stătea pur și simplu la locul, în funcția și în rolul „cuvenit”, „menit”, „creat” de Sistem, fără să devină măcar o secundă vreo provocare pentru acesta.

Mna, bun, pentru mine, cel care, citind, încercam să și vizualizez scenariul, povestea avea nuanțe colorate, luminoase, frumoase, deși evident nițel cam ireale.

Poate că te ajuta un pic și vreo ilustrație în creioane colorate, pusă acolo de un abil ilustrator pentru copii al vremii. Desen cam naiv, din câte îmi aduc aminte că am remarcat, nițel iritat.

Dacă această tipologie a putut vreodată exista, sunt aproape sigur că m-am întrebat, măcar instinctiv, chiar și în 1987 sau 1988, când parcurgeam clasa a V-a:

Cine este acest Manolache și de ce pare atât de obedient, paradoxal atât de natural și totuși atât de programatic?

Îți vine să te întrebi cum își va fi parcurs anii dinaintea acestui interviu. Cum va fi trecut el prin viață până atunci?

Putea să fi avut o copilărie plină de aventuri, o adolescență cu încurcături amoroase, iubiri tinerești, bună voie, plimbări, jocuri de fotbal, petreceri?

Era oare normal să promovezi tinerelor generații asemenea modele de oameni? Sunt ei, de fapt, utili unui Sistem, oricare ar fi el, fie ca prototipuri umane propuse, fie chiar ca și cetățeni (im)posibil funcționali în final?

Cu mintea de astăzi, problema mi se pare nițel mai complicată. De fapt, prima întrebare care îmi vine în minte este următoarea: „Câtă libertate avem să ne mișcăm arbitrar într-un Sistem?” (Cu concluzia imediată, ați ghicit, dragi elevi și studenți, că răspunsul diferă pentru fiecare dintre aceste Sisteme, la acest capitol.)

Și apoi, cât de obedienți putem, vrem sau este nevoie să fim pentru ca, în final, nici măcar Sistemul să nu ne mai poată găsi o funcție viabilă — niciunde, nicicând?

În această situație, ar părea că inutilitatea modelului „Manolache” ajunge nu numai să conteste Sistemul prin propria existență sau prezență, ci și să-și ceară, în final, excluderea totală din acesta. Sistemul pare că se compromite pe sine însuși de fiecare dată când încearcă să împingă spre perfecțiune Controlul, Propaganda, Modelarea Personalității Umane sau a Rolului Său în Societate.

Azi mă gândesc că modelul „Manolache” rămâne totuși un prototip idealizat, niciodată posibil de atins și poate nici măcar de înțeles decât cu o doză de ironie matură. Cu siguranță că un profesor bun de Limba Română ți-ar preda lecția, chiar și în Comunism, cu o subtilă undă de îndoială sau chiar sarcasm în voce. Poate chiar nițică duioșie, adresată celor poate prea absorbiți de lectură sau studiu.

Ai putea zice că, odată fixat în mentalul, memoria și istoria copilului, acest „model”, viitorul cetățean ar fi urmat să parcurgă un îndelungat ritual de negociere cu Sistemul, luându-l ca reper.

Dar ne întrebăm noi acum: ce fel de reper putea să fie Manolache și pentru cine? Pot poate, la 40 de ani distanță, cu memoria prăfuită, să răspund pentru mine însumi și, poate, parțial, speculativ, pentru alte tipologii umane observabile în jur la acea vreme.

Dacă e să-mi aduc bine aminte, niciunul dintre colegi n-a rezonat cu această ciudată lucrare. Nimeni n-avea chef de studiul literaturii propagandistice, puțini învățau acasă, se răspundea incomplet, fără implicare, fără interes. Și, ca să fim sinceri, niciun profesor nu se aștepta deloc de la noi la vreo urmă de entuziasm. Ba mai mult, erai considerat nițel bizar dacă zăboveai prea mult cu atenția peste așa ceva.

În ce mă privește, asociind ilustrațiile frumos colorate cu personajele paradoxale, practic imposibil de reprezentat în mintea unui om de 10–11 ani, am zăbovit multă vreme cu gândurile asupra sensului poveștii. Aveți și astăzi dovada, aici și acum, dragi cetitori.

Doar niște nostalgici mai țin, poate, la loc de cinste în bibliotecă sau într-un cufăr uitat din subsol, manualul de Limba Română cu coperți cartonate pe care l-am tot cărat cu noi, unii dintre noi, la Școală și înapoi, ani buni.

Revenind la mirarea mea din timpul acelor ore, zile și apoi, sporadic, episodic, ne putem tot gândi la context, până la urmă.

1) Eu eram interesat de creativitatea umană: de ilustrație, de talentul de narator al autorului și, de ce să nu recunosc, de o poate prea precoce curiozitate în tot ceea ce privea Lumea Înconjurătoare: colegii, profesorii, manualele, hainele, tipologiile, regulile de a funcționa, de a exista.

Bineînțeles, toate se pot pune pe seama nevoii unui tânăr (a unui copil, până la urmă) de a-și calcula, probabil printr-un amestec de instinct și rațiune emergentă, posibile traiectorii de dezvoltare în Viitor, în Sistem.

2) Profesorii erau deja experimentați, obosiți de propagandă, de exercițiul de ani de zile în acest Sistem. Cu siguranță că deveniseră de multă vreme cinici și asta nu este, de fapt, neapărat un defect pentru care să-i acuzi, ci unul sistemic.

În mod cert, nu orice profesor are energie nelimitată pentru a îndruma……cazurile particulare ale unor elevi prea curioși, prea entuziaști. Și, până la urmă, de ce-ar fi făcut-o, atâta timp cât chiar textul de studiat părea inutil, parte din limbajul de programare al Propagandei?

Un gând ciudat îmi aduce însă aminte de o altă senzație a momentelor acelea. Hmm, mă gândeam eu, oare omul de la catedră chiar nu mai vede nimic interesant sau frumos într-o asemenea lucrare? De ce ironie, de ce detașare, de ce delimitare de text, de Manual? Tot eu am simțit atunci că, de fapt, omul de la catedră se distanța în mod poate prea vizibil, prea evident, de un asemenea tip de autor, denumit deseori după Revoluție ca fiind artistul „proletcultist”.

Mi-am dus mâna la tâmplă, privind aparent absent pe fereastră. Oare de ce să te „delimitezi” în fața unor copii de școală de așa ceva, atâta vreme cât, aparent, nu numai că niciunul dintre ei nu era interesat de acest tip de atitudine, ci și mult prea imatur să înțeleagă relațiile dintre cetățenii maturi ai unui vechi, complicat și decadent chiar Sistem Totalitar?

3) Pe de altă parte, funcția ta ca educator în Sistem trebuie să funcționeze, altfel nu-ți poți justifica prezența acolo sau Salariul. Nu poți ca, la final de an sau de gimnaziu, să „predai” înapoi Statului elevi lipsiți de logică, înțelegere, de capacitatea de a interpreta, până la urmă, context, caractere umane, relații — între ei înșiși și adulții cu care, poate, vor interacționa mai târziu în viață.

Cum poate fi acest fin echilibru între a-ți face meseria în mod oficial, cu aparenta, vizibila sau invizibila adeziune față de acest Sistem și a fi cu adevărat implicat în dezvoltarea copiilor menținut în limite decente? Și de ce, cu ce scop?

Și, până la urmă, ce înseamnă „decent” în acea perioadă, acea ordine, acel Sistem? Era oare „decent” să te erijezi în contestatar sau critic, în adevărat pion activ al unei ciudate, atipice și invizibile „Rezistențe”? Sau, la cealaltă extremă, era „decent” să te faci că nu înțelegi nimic și să predai, cu o varietate de moduri de a masca adevărata ta atitudine, un text proletcultist suprapus cu o ilustrație naivă, colorată? Sau poate trebuia să navighezi între aceste opțiuni?

Probabil că răspunsul este „niciuna dintre variante”. Revenim din nou la scuza noastră mai veche, „așa au fost vremurile”. Defectul era atât de asimilabil funcționării în regim aproape automat, aidoma unei mașini scăpate de sub control, a Comunismului, încât orice explicație punctuală pare a fi lipsită de noimă.

Nu vorbesc deloc, de fapt, de „responsabilitate”, ci de modurile în care aceste defecte s-au răspândit timp de 45 de ani, aidoma unei extrem de complexe structuri de cauzalități și efecte secundare, terțiare, în ecouri, reflexii infinite în mințile tuturor oamenilor care au trăit atunci. Evident, ecourile acelor vremuri nu s-au stins poate nici astăzi.

În paragraful de final, dragi elevi și studenți, cu ce rămânem din discuția de astăzi, totuși?

Însemnarea asta este, într-un final, tot un text pus cap la cap de un om cu ambiții creative. Și, dacă e să fim sinceri… autorul povestioarei despre Manolache, prototipul ideal al muncitorului în Comunism, a avut și el, pe undeva, o mică influență, alături de sute de alți autori cu ajutorul cărora am tot exersat, în ani de zile, arta de a spune povești, de a mă exprima în scris. Bineînțeles, la asta au contribuit și mulți profesori, în miile și miile de ore în care am petrecut timp împreună.

Unor influențe pare că le rămânem tributari ani și ani de zile, poate întreaga viață. Altele ne trec prin fața ochilor ca și cum nici n-ar fi fost, deși, uneori, ni le aducem brusc aminte, ca prin minune.

Să calculezi în procente infinitezimale fiecare tip de informație, să-i găsești sursele, să raționalizezi excesiv, să interpretezi și să refaci parcursuri formatoare care au durat poate zeci de ani este, bineînțeles, o atitudine cel puțin absurdă.

În afară de propria minte, propria memorie, experiența stocată în structuri neuronale de miliarde de neuroni și conexiuni nu poate fi accesată niciodată din exterior. Ai putea afirma că nimeni nu a putut fi cu noi în fiecare secundă a vieții noastre, nimeni nu poate calcula cu adevărat cauze, efecte, reverberații ale atitudinilor sau acțiunilor noastre.

Ca să încheiem însemnarea într-o notă amuzantă, ne-am putea întreba retoric dacă măcar prototipul „Manolache” ar fi putut fi un asemenea element.

Fără istorie, fără memorie, fără a genera niciun fel de zgomot aleator în Sistem, fără niciun exces înregistrabil vreodată undeva, el devine cea mai ușor de calculat variabilă în complicatul nostru raționament.

Care ar putea fi rezultatul acestui calcul, dragi elevi și studenți?

Ei, ei? Vă vine acum mai ușor în minte răspunsul?

Haideți să vă ușurez eu calculele, dragii mei, că vreau să plec să-mi recuperez mașina cât timp mai e lumină afară:

zero.

---

English version

Dear pupils and students… today… I don’t really feel like giving a lecture after all… I simply had a difficult day yesterday, and this morning my car broke down again on the way to school, so I actually had to leave it about two kilometres away — near the little grocery store in the neighboring district.

Actually… I stopped at the shop for a moment and bought myself a little pastry, and then, eating it as I walked this way, some very old, very dusty memories came to visit me.

I think I became a little emotional during the last few hundred metres, wiping my fingers with the modest paper napkin, as I kept thinking about my school years and the Romanian Language classes for which we studied from textbooks carefully coordinated and controlled by the Romanian Communist Party.

You should have seen the strange literature we had to read, summarize, and sometimes even memorize. We were actually given tests on this kind of material. But since I really loved reading anything, anytime, anywhere, I enjoyed every such literary work, even those written for propaganda. In the end, an avid reader knows how to recognize the talent of a good narrator, regardless of the political system in which that narrator happens to live.

The Story of Manolache

A bizarre little sketch, no more than two or three pages long, is the story of Manolache.

Manolache is newly employed at a state institution. Now, I no longer remember whether it was actually a nuclear power plant, but it was certainly some extremely important industrial facility belonging to the Romanian Communist State.

Actually, let me start from the beginning.

In the opening paragraphs, Manolache is described as being on probation. For days on end, he is made to sit in front of an enormous control panel, with all sorts of sensors, little lights, probably levers and buttons. He is a simple man, without higher education. His patience, however, becomes an important asset during the days in which he is being tested.

As I vaguely remember it, his potential employers were watching him from outside the room while keeping him there for hours in front of the control panel, without giving him any explanation.

In the end, Manolache passes the test through the simplicity, honesty, and patience he has demonstrated. Not a trace of irritation, pointless questioning, embarrassment; not a single moment in which he asks — or asks himself — unnecessary questions about himself, the team interviewing him, the Institution, the System.

The author glorifies him, probably in accordance with the general direction of children’s propaganda at the time: a man who comes from the “people,” sincere but not naive, present but not inconvenient, attentive but not intrusive, skillful but not entrepreneurial (in the sense we understand that word today).

The man simply remained in the place, function, and role that had been “assigned,” “intended,” or “created” for him by the System, without becoming, even for a second, a challenge to it.

Well, for me — the person who, while reading, was also trying to visualize the whole scenario — the story had colorful, bright, beautiful shades, although obviously it was all a little unreal.

Perhaps a little illustration in colored pencils helped, placed there by some skilled children’s illustrator of the time. A rather naive drawing, as I remember noticing — and finding slightly irritating.

If this particular type of person could ever really have existed, I am almost certain that I must have wondered, at least instinctively, even back in 1987 or 1988, when I was in the fifth grade:

Who is this Manolache, and why does he seem so obedient, paradoxically so natural, and yet so utterly programmed?

You cannot help wondering how he had lived through the years before that interview. What kind of life had he lived until then?

Could he have had a childhood full of adventures, an adolescence filled with romantic complications, youthful loves, good times, walks, football games, parties?

Was it really normal to promote such models of human beings to younger generations? Are they, in fact, useful to a System, whatever that System may be, either as proposed human prototypes or even as (im)possibly functional citizens in the end?

With the mind I have today, the problem seems somewhat more complicated to me. In fact, the first question that comes to mind is this: “How much freedom do we have to move arbitrarily within a System?” (With the immediate conclusion — you guessed it, dear pupils and students — that the answer differs for each of these Systems, at least on this particular matter.)

And then, how obedient can we be, do we want to be, or do we need to be so that, in the end, even the System itself can no longer find a viable function for us — anywhere, ever?

In this situation, it would seem that the uselessness of the “Manolache” model ends up not only challenging the System through its very existence or presence, but also demanding, ultimately, its complete exclusion from it. The System seems to compromise itself every time it tries to push Control, Propaganda, the Shaping of Human Personality, or the Shaping of Its Role in Society toward perfection.

Today, I think that the “Manolache” model nevertheless remains an idealized prototype, something that could never be attained and perhaps could not even be understood without a certain dose of mature irony. Surely, a good Romanian Language teacher would have taught the lesson, even under Communism, with a subtle hint of doubt or even sarcasm in their voice. Perhaps even a little tenderness, directed toward those who were perhaps too absorbed in reading or studying.

You might say that, once fixed within the child’s mental landscape, memory, and personal history, this “model” was supposed to become a reference point around which the future citizen would carry out a long ritual of negotiation with the System, taking it as a point of reference.

But now we ask ourselves: what kind of reference point could Manolache have been, and for whom? Perhaps, forty years later, with my dusty memory, I can answer for myself and perhaps, partially and speculatively, for other human types observable around me at that time.

If I remember correctly, none of my classmates resonated with this strange little work. Nobody was interested in studying propagandistic literature, few studied at home, answers were incomplete, and there was little involvement or interest. And, to be honest, no teacher expected any trace of enthusiasm from us either. More than that, you were considered slightly bizarre if you lingered too long over such a thing.

As for me, associating the beautifully colored illustrations with the paradoxical characters — practically impossible to represent in the mind of a ten- or eleven-year-old — I spent a long time thinking about the meaning of the story. You have the evidence here and now, dear readers.

Perhaps only a few nostalgic souls still keep, somewhere of honor in a library or inside a forgotten chest in a basement, the Romanian Language textbook with its cardboard covers that some of us carried back and forth to school for years.

Returning to my sense of wonder during those lessons, those days, and later, sporadically and episodically, we can still think about the context, after all.

1) I was interested in human creativity: illustration, the author’s talent as a narrator and, why not admit it, perhaps a somewhat precocious curiosity about everything that surrounded me: classmates, teachers, textbooks, clothes, human types, rules for functioning, rules for existing.

Naturally, all of this can be attributed to the need of a young person — a child, after all — to calculate, probably through a mixture of instinct and emerging reason, possible trajectories of development in the Future, within the System.

2) The teachers were already experienced, tired of propaganda, tired from years of functioning within this System. They had certainly become cynical long before, and that was not necessarily a flaw for which they should be blamed, but rather a systemic one.

Certainly, not every teacher has unlimited energy to guide…

…the particular cases of students who were too curious, too enthusiastic. And, in the end, why would they have done it, as long as the very text they were supposed to study seemed useless, merely part of the programming language of Propaganda?

A strange thought nevertheless brings back another sensation from those moments. Hmm, I wondered, does the person standing at the front of the classroom really no longer see anything interesting or beautiful in such a work? Why the irony, why the detachment, why this distancing from the text, from the Textbook? I also felt, back then, that the teacher was distancing himself perhaps too visibly, too obviously, from this particular type of author, someone who, after the Revolution, would often be described as a “proletcultist” artist.

I put my hand to my temple, staring seemingly absent-mindedly out of the window. Why would you need to “distance yourself” from something like this in front of schoolchildren, as long as, apparently, not only was none of them interested in such an attitude, but they were also far too immature to understand the relationships between adult citizens within an old, complicated, and even decadent Totalitarian System?

3) On the other hand, your function as an educator within the System has to work; otherwise, you cannot justify your presence there or your Salary. You cannot simply “return” to the State, at the end of a school year or at the end of middle school, students who lack logic, understanding, or the ability to interpret, ultimately, context, human character, and relationships — both among themselves and with the adults they might encounter later in life.

How can this delicate balance be maintained within decent limits: between officially performing your profession, with an apparent, visible or invisible allegiance to the System, and genuinely being involved in the development of children? And why? For what purpose?

And, in the end, what does “decent” actually mean within that period, that order, that System? Was it “decent” to present yourself as a dissident or critic, as an active pawn in a strange, atypical, invisible “Resistance”? Or, at the other extreme, was it “decent” to pretend that you understood nothing and teach, using a variety of ways to conceal your true attitude, a proletcultist text accompanied by a naive, colorful illustration? Or perhaps you were supposed to navigate between these options?

Probably the answer is “none of the above.” Once again, we return to our old excuse: “that’s how things were.” The flaw had become so deeply assimilated into the almost automatic functioning of Communism, like a machine that had slipped out of control, that any punctual explanation seems ultimately meaningless.

I am not talking about “responsibility” at all, but about the ways in which these flaws spread over forty-five years, like an extraordinarily complex structure of causes and secondary and tertiary effects, reverberations and infinite reflections within the minds of everyone who lived through that period. Obviously, the echoes of those times may not have faded even today.

So, in the final paragraph, dear pupils and students, what do we actually take away from today’s discussion?

This little essay is, in the end, another text assembled by a man with creative ambitions. And, if we are to be honest… the author of the little story about Manolache, the ideal prototype of the worker under Communism, also had his own small influence somewhere along the way, alongside hundreds of other authors with whose help I spent years practicing the art of storytelling and written expression. Naturally, many teachers also contributed to this, through the thousands upon thousands of hours we spent together.

Some influences seem to remain with us for years and years, perhaps for an entire lifetime. Others pass before our eyes as if they had never existed, only to suddenly return to us sometimes, almost miraculously.

To calculate every kind of information down to infinitesimal percentages, to identify its sources, to rationalize excessively, to interpret and reconstruct formative trajectories that may have lasted for decades is, naturally, at the very least an absurd attitude.

Apart from our own minds, our own memories, our experiences stored within structures consisting of billions of neurons and connections can never be accessed from the outside. One might say that no one could have been with us every second of our lives; no one can truly calculate the causes, effects, or reverberations of our attitudes and actions.

And, to end this little essay on a humorous note, we might rhetorically ask ourselves whether even the “Manolache” prototype could have been such an element.

Without history, without memory, without generating any kind of random noise within the System, without any excess ever recorded anywhere, he becomes the easiest variable to calculate within our complicated equation.

What could the result of this calculation be, dear pupils and students?

Well, well? Does the answer come to mind more easily now?

Let me make the calculation easier for you, my dear ones, because I want to go and retrieve my car while there is still daylight outside:

zero.