PAUL SELING

Română

Dragi cetitori, revenim azi la un gând mai vechi, drag mie prin simplitatea și umorul său simplu: mintea scurtă / mintea lungă. Dar vom completa nițel conceptul cu altele, mai avansate nițel. Asta doar ca să putem contempla elasticitatea și potențialul de dezvoltare al unei minți umane, chiar și al uneia obișnuite.

Aș începe de la conceptul binecunoscut de „paranoia”. Iată ce ne spune, pe scurt, Claude.AI despre aceasta:

„Paranoia, în sensul ei clinic strict, desemnează un sistem de credințe organizat în jurul unei tematici de persecuție sau conspirație, caracterizat printr-o coerență internă riguroasă — spre deosebire de dezorganizarea gândirii schizofrenice, paranoicul construiește un edificiu logic impecabil pornind de la premise false sau de la interpretări eronate ale unor evenimente reale. Diferența esențială față de suspiciunea obișnuită nu e de grad, ci de structură: suspiciunea rămâne revizuibilă în fața dovezilor, în timp ce paranoia transformă orice contra-dovadă în confirmare suplimentară a conspirației (mecanism pe care Karl Popper l-ar recunoaște drept semnul distinctiv al unui sistem nefalsifiabil). Ce o generează ține de o convergență între vulnerabilitate structurală și context: izolare socială, deficit de somn, consum de substanțe (în special stimulante), traumă cronică, dar și — mai subtil — o eroare sistematică în procesarea informației ambigue, unde creierul preferă o explicație amenințătoare, dar coerentă, unei incertitudini reale.

Baza fiziologică cea mai bine documentată implică o hiperactivitate dopaminergică, în special pe căile mezolimbice — de aici eficacitatea antipsihoticelor, care sunt în esență antagoniști dopaminergici. Dopamina, în modelele computaționale actuale (Kapur și alții), nu produce direct credința falsă, ci amplifică saliența atribuită stimulilor neutri: un exces de „semnal de relevanță” face ca evenimente banale (cineva șoptind, o privire întâmplătoare) să pară încărcate de sens ascuns. Mintea, confruntată cu acest surplus de saliență nejustificată, generează ulterior o narațiune explicativă — paranoia ca poveste post-hoc pentru o alarmă fiziologică reală. Se adaugă și o disfuncție a circuitului care ar trebui să atenueze predicțiile eronate (cortexul prefrontal, în special zonele implicate în „theory of mind” și în corectarea erorilor de atribuire), ceea ce explică de ce leziunile sau disfuncțiile prefrontale se asociază frecvent cu ideație persecutorie.

Din perspectivă evoluționistă, paranoia poate fi înțeleasă ca o extremă patologică a unui sistem adaptativ complet rațional: detectarea agenților intenționali ostili. Un sistem cognitiv care presupune eronat un prădător acolo unde nu există unul pierde puțină energie; un sistem care presupune eronat absența unui prădător real poate pierde totul. Această asimetrie a costurilor selectează pentru o eroare sistematică de tip fals-pozitiv — ceea ce Randolph Nesse numește „principiul alarmei de fum”: e mai ieftin evolutiv să declanșezi alarma degeaba decât să n-o declanșezi când trebuie. Vigilența socială hiperactivă — suspiciunea față de coaliții, față de trădare, față de intenții ascunse ale altora — a fost probabil adaptativă în grupuri mici, unde reputația și alianțele determinau supraviețuirea; problema apare când acest sistem, calibrat pentru triburi de câteva zeci de indivizi, e suprasolicitat de densitatea și anonimatul relațiilor sociale moderne, unde semnalele ambigue sunt mult mai numeroase și mai greu de verificat direct.”

Ei bine, este de înțeles de ce Claude.AI ne indică faptul că paranoia este la origine o reacție sănătoasă, salvatoare, dar și de ce, în lumea suprasaturată de stimuli și informație de astăzi, lipsa de conectivitate organică, naturală, lipsa de timp de reflecție și contemplare — de sine, a Lumii și a celorlalți din jur — pot induce paranoia atât la nivel individual, cât și la nivelul grupurilor.

Ba mai mult, această stare de dezechilibru poate fi latentă, aproape nedetectabilă, sau poate deveni acută, evoluând chiar înspre anxietate extremă, angoase sau psihoză.

Haideți să recunoaștem: trăim cu mințile în universuri mediatice de o varietate de feluri: site-uri de știri online, ziare și reviste în format fizic, videoclipuri sau filme, YouTube, social media, ș.a.m.d. Aceste entități sunt și ele, aidoma celor care le creează, de o multitudine de feluri: de la tabloide pline de bârfă și vulgaritate până la cele mai elegante platforme de informare, cu vechime și credibilitate, certificate de ani și ani de istorie și experiență în domeniu. Cum fiecare dintre aceste entități are un public-țintă, e ușor de înțeles de ce fiecare își culege feedback-ul, își câștigă existența în alt mod, cu un alt tip de public sau de clienți.

Și acum nu e departe de noi gândul că există ideea de „fake news” — știri, informație falsă. Dar ne întrebăm noi, în acest moment: ce este totuși fals sau adevărat în informația de orice fel?

Răspunsul pare a fi simplu: ceea ce poate fi verificat, demonstrat, măsurat chiar. Dacă celebrii „cercetători americani / germani / britanici” descoperă un nou tip de drojdie de bere, iar produsul este curând folosit în industrie, bucurând noi generații de hipsteri, atunci da, vom fi avut știri adevărate.

Dacă telescopul de pe orbită a înregistrat, cu ajutorul senzorilor săi performanți, creați de alți cercetători, un fenomen anume din Univers, fotografia există, este verificată în prealabil, sunt făcute nenumărate calcule de nenumărate minți. Deseori, o scanare sau un cloud de date matematice sunt, de fapt, editate, transformate și chiar colorizate într-un produs final: o imagine sugestivă, explicativă, ușor de înțeles de către cititorii de pe întreaga Planetă. Uneori doar cercetătorii știu că și acest artefact este, de fapt, doar o aproximație și că lucrurile arată probabil altfel. Dar, pentru nitică publicitate, popularizarea științei, nitică glorie pentru echipele care au lucrat, acest procedeu este permis și nu este considerat un fals.

Dar alteori nici măcar cea mai fidelă fotografie nu poate să surprindă complexitatea unor asemenea fenomene. Poate că e nevoie de nitică experiență și de o combinație de predispoziție analitică plus imaginație pentru a ți le imagina în întreaga lor frumusețe și grandoare.

Dar în acest moment ne întoarcem la polul opus al acestor preocupări benigne: nu este improbabil ca unele surse de informație să aibă intenții de manipulare a opiniei publice, să aibă sponsori în acest sens și echipe specializate care știu și pot să le pună în aplicare și să le desfășoare.

Acum vreo 20 de ani începeam timid studiul empiric al acestor procedee, citind, din întâmplare, o carte a celebrului autor și om politic român Vasile Dîncu. La acea vreme, teoriile domniei sale îmi păreau complicate și chiar incredibile. Ei bine, astăzi, după atâta experiență de viață lăsată în urmă, ele îmi par doar mici schițe de idei, menite să trezească nițel curiozitatea unor debutanți.

Revenind la motivațiile acestor surse de informație cu intenții de manipulare, ele pot fi de o varietate imensă de tipuri: de la mici campanii de influențare a gusturilor unui public-țintă, pentru a-i vinde un mod de viață, o viziune și, în final, un produs de cumpărat, până la campanii politice. De la deturnarea atenției publice de la un eveniment major, important, până la atenuarea sau dispariția originii sau ecourilor altuia, atunci când evidența devine poate prea incomodă.

Să nu fim, dragi cetitori, naivi și să credem că nu avem în spatele tuturor acestor acțiuni oameni extrem de abili, experimentați. Mulți dintre ei au chiar înclinație nativă spre așa ceva, o educație solidă încă din prima zi în care au spus cuvântul „papa” — altfel, într-un sistem atât de bazat pe performanță și rezultat, nici n-ar avea ce căuta. Alții trec poate prin ani îndelungați de studii în domeniu, penetrează sau sunt absorbiți de rețele de predecesori cu multă experiență și își ocupă și ei locul în acest sistem, după talent și disponibilitate. Despre acești din urmă visători studioși am putea spune că sunt, în fond, mari admiratori ai celor dintâi.

Pe timp de pace, o sursă de informație nu prea are motive să împrăștie paranoia în public, din mai multe motive: ea creează o formă de energie mentală negativă și nu se pot obține foloase materiale la nivel de mase statistic semnificative. Există, probabil, cazurile excepționale ale războaielor, în care contrainformația și contrapropaganda au nevoie să influențeze în mod constant susținătorii celeilalte tabere. Știm, unii dintre noi, despre celebrele stații de radio care emiteau către populațiile inamicului diverse tipuri de știri în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În același timp, fiecare tabără are nevoie de povești îngrozitoare despre ceea ce a făcut oponentul pentru a-și motiva trupele să devină mai agresive.

Astăzi, când există acte de terorism — care, în opinia mea, fac parte tot din arsenalul războaielor asimetrice, atipice — cei care le gândesc și le pun în aplicare par să folosească aceleași metode ca într-un război clasic. Este probabil de analizat și de discutat care sunt taberele opuse în aceste conflicte, ce doresc să demonstreze și care sunt țintele vizate în final. După cum analizam într-o altă postare, actul de a semăna paranoia prin aceste acte punctuale, de dimensiuni reduse ca scară — comparativ cu războiul clasic — are probabil o funcție aparte în sistemul social, politic, cultural, economic ș.a.m.d.

Specialiștii în comunicare și conflict știu probabil mai bine, evaluând metodele, daunele produse, informațiile de la fața terenului și, nu în ultimul rând, interpretând simbolismul acestor date în varii sisteme de percepție și înțelegere, cui, de ce și cum se exprimă așa ceva.

Să nu uităm un lucru, dragi cetitori: nu numai că un act terorist poate fi deturnat de la scopul său inițial, apropiat și manipulat de către unele grupuri cu interese secundare în aceste „spețe”, dar poate fi chiar „copiat”, multiplicat. Dacă scopul inițial este pur și simplu de a crea paranoia într-o tabără adversă, atunci cu siguranță că atacatorul este conștient de aceste fatidice urmări. Asta nu face, în final, decât să confirme — ironic, sarcastic, probabil — că… atacatorul a avut, de fapt, motive întemeiate să acționeze și că demonstrația sa continuă de la sine, aidoma unei critici pertinente (subiective sau obiective).

Iată cum, la nivel macroeconomic, probabil, politic, economic, un atac terorist poate fi încărcat, în cel mai sarcastic mod, chiar și cu conotația de „gândire critică” sau „filosofică”.

Dar, dragii mei, să lăsăm nițel terorismul și războiul dus de grupurile mari de interese, cei dotați cu adevărat cu arme și tunuri, și să reducem scara studiului nostru la comunități mai mici, grupuri non-combatante, non-beligerante. Aparent, nu-i așa?

Ei bine, cum nu ne permitem, la nivelul străzilor, să ne comportăm ca adevărații pistolari ai Vestului Sălbatic, aici putem lucra doar cu informație denaturată. Ba mai mult, cu cât suntem mai vizibili sau mai bine fixați pe scara socială ori în establishment (local sau național), suntem nevoiți să manipulăm sau să distorsionăm informația în moduri tot mai subtile.

Să nu ne facem iluzii, dragi cetitori. O mică alterare a unui adevăr, produsă de un purtător de cuvânt al unei instituții, o figură publică, un personaj cu prestanță și influență, poate deveni nu numai semn, ci și sursă de dizarmonie pe scară largă. Cu cât mai semnificativ, ca acoperire, resurse și varietate, este auditoriul acestui tip de personaj, cu atât mai puternic este impactul. Bineînțeles, în funcție de conectivitate și retelistică, acest semn poate fi preluat mai departe de ierarhii mai puțin formale, iar acestea pot trece la acțiune nestingherite.

Nu-i așa, o instituție publică, ca și toți cei care o reprezintă sau o pun în mișcare, nu pot fi compromiși vreodată. Altfel, statul democratic ar părea corupt, iar cetățeanul obișnuit ar putea deveni trist, melancolic, demoralizat.

Bun, dragi cetitori. De ce au unele grupuri de interese, la nivel de microcomunități, nevoie să creeze paranoia?

a) Pentru a acoperi un act criminal săvârșit, probabil, înainte ca potențialii martori să afle acest lucru. O tactică simplistă, descrisă de mine și în alte dăți, este cea prin care victima unui abuz este investită, la nivel simbolic, cu diverse tipuri de potențial distructiv pentru o comunitate, un public, aparținători, grup de susținere ș.a.m.d.

Este evident că o asemenea tactică necesită nu numai desfășurări impresionante de forțe, logistică, actori, pioni mai mult sau mai puțin conștienți, ci și informație denaturată care să confirme în mod constant narativul grupului criminal. În mod „normal”, cu cât sunt mai complexe aceste încărcări simbolice cu „potențial distructiv” ale targetului, cu atât devine mai important ca această comunitate să fie coagulată, să acționeze unitar, să fie motivată, aidoma unui adevărat batalion de soldați într-un teatru de război.

Nu uitați să consultați cursurile din urmă, unde putem vedea cum se pot menține o parte dintre acești potențiali soldați în teritorii simbolice, virtuale, de condiționare, în vederea acționării asupra potențialului target sau asupra unor targeturi. Bineînțeles, să nu fim naivi: toată lumea cedează, la un moment dat, presiunilor manipulatorilor profesioniști, de cursă lungă, acei manageri de „Sistem” de care vă povesteam în trecut. Doar nu suntem chiar eroi și nici nu avem, niciunul dintre noi, un trecut „fără greșeală”. Așa ceva există doar în basmele pentru copii.

b) Pentru a distruge orice urmă a unor acțiuni criminale, mai ales atunci când metodele, interesele, actorii sau managerii de „Sistem” au fost sau pot fi descoperiți. Cum deja avem în teren efective de soldați ținuți în tipurile de condiționări de care vorbeam mai sus, îi putem folosi din nou, amintindu-le de echilibrul lor fragil în orice fel de rețea. Aceștia pot acționa haotic, abuziv, violent sau agresiv, insidios sau chiar tacut.

În aceste momente, managerii „Sistemului” pot interveni punctual, în grup sau în formațiuni diverse, pentru a stabili noi direcții de mișcare, noi narative sau noi strategii — sau pur și simplu pentru a verifica starea și mersul lucrurilor. Ei pot acționa demonstrativ, punitiv sau îi pot recompensa pe cei suficient de activi și de eficienți.

c) Uneori este nevoie de a lua o pauză în timpul unor asemenea tipuri de campanii. Poate că targetul vede, răspunde, înțelege, acționează — coerent, haotic, rațional, irațional, aleator, logistic — contrar așteptărilor grupului criminal.

Da, în aceste momente de restriște nu putem, în niciun fel, să lăsăm ca alte atribute decât cele cu care era deja investit targetul să devină vizibile. Narativul nostru trebuie susținut cu orice preț, iar dovezile în această direcție le furnizăm doar noi, la fel și argumentația — publică sau privată.

Poate că, în aceste momente, siguranța noastră de Stăpâni Absoluți ai Sistemului e puțin zdruncinată. Este posibil chiar să ne enervăm puțin, să ne simțim provocați. Poate că digestia ne este afectată și păhărelul de coniac de după masa de prânz nu mai are brusc loc. Ei, drăcia dracului, exclamăm noi deranjați, așa ceva chiar nu ni s-a mai întâmplat! Luăm, deci, măsuri drastice!

Este acum momentul pentru un „atac masiv”, dragi cetitori.

Nimeni nu ne poate contesta experiența, validitatea, afirmațiile, precum și poziția de neclintit în aceste Structuri. Ba mai mult, dacă permitem crearea acestui precedent, să lăsăm targetul să iasă din meandrele influențelor noastre, cine poate ști ce indicii sau metode se mai descoperă în timp și spațiu? Doar nu suntem nici la prima campanie și probabil nici la primul nostru target, nu-i așa?

Poate că, până regândim o nouă strategie, e indicat să lăsăm paranoia deja instalată în publicul sau comunitatea noastră să acționeze. Ca efect imediat, putem folosi acest moment pentru a colecta informație din teren, a verifica soliditatea structurilor și ierarhiilor noastre și spiritul trupelor de care ne folosim. Nu dorim ca soldații noștri activi să fie demoralizați, demotivați și nici ca cei menținuți în spații-tampon să-și piardă capacitatea de concentrare. Toată lumea trebuie să fie în alertă, pregătită de luptă, în fiecare moment.

d) Ei, dragi cetitori, dar… ce ne facem cu starea de motivare, alerta, capacitatea de concentrare sau echilibrul mental al chiar targetului nostru?

Haideți să presupunem că miza noastră este una importantă și că aceste campanii ale noastre se întind tot mai mult în timp și spațiu. Sau poate, din contră, vrem să facem o Demonstrație de Putere și Abilitate atât de grandioasă, încât publicul, comunitatea — locală, națională și poate chiar globală — să ne țină minte pentru totdeauna, în veci pururi și Amin.

Astfel, împușcăm zeci de iepuri deodată. Chiar dacă nu ne pricepem decât la a manipula sau distorsiona informație, nu știm nici să ne scriem măcar numele (cursiv, natural), nu știm deloc să creăm, ci doar să distrugem — ceea ce, până la urmă, ne caracterizează nu numai ca și caracter, educație, spirit, ci și ca alegere și mod de a fi —, în final vom rămâne în Istorie ca Mari Artiști. Poate.

Campaniile noastre vor fi model pentru viitor, soldații, actorii noștri, adevărați eroi, ș.a.m.d.

Dar despre acest detaliu destul de important vom elabora în următoarea însemnare. Poate.

---

English version

Dear readers, today we return to an older thought, one I am particularly fond of because of its simple humor and simplicity itself: the short mind / the long mind. But we will expand the concept a little, adding a few others that are somewhat more advanced. Only so that we can contemplate the elasticity and developmental potential of a human mind, even an ordinary one.

I would begin with the well-known concept of “paranoia.” Here is what Claude.AI tells us about it, in brief:

“Paranoia, in its strict clinical sense, refers to a system of beliefs organized around themes of persecution or conspiracy, characterized by rigorous internal coherence — unlike the disorganization of schizophrenic thought, the paranoid individual constructs an impeccably logical edifice based on false premises or erroneous interpretations of real events. The essential difference from ordinary suspicion is not one of degree, but of structure: suspicion remains open to revision in the face of evidence, whereas paranoia transforms any counter-evidence into further confirmation of the conspiracy (a mechanism Karl Popper would recognize as the defining feature of an unfalsifiable system). What generates it involves a convergence of structural vulnerability and context: social isolation, sleep deprivation, substance use (particularly stimulants), chronic trauma, but also — more subtly — a systematic error in the processing of ambiguous information, whereby the brain prefers a threatening but coherent explanation to genuine uncertainty.

The best-documented physiological basis involves dopaminergic hyperactivity, particularly along the mesolimbic pathways — hence the effectiveness of antipsychotics, which are essentially dopamine antagonists. Dopamine, according to current computational models (Kapur and others), does not directly produce the false belief, but rather amplifies the salience attributed to neutral stimuli: an excess of ‘relevance signal’ makes ordinary events (someone whispering, a passing glance) appear to be loaded with hidden meaning. Confronted with this unjustified surplus of salience, the mind subsequently generates an explanatory narrative — paranoia as a post-hoc story for a real physiological alarm. There is also a dysfunction in the circuitry that should attenuate erroneous predictions (the prefrontal cortex, particularly areas involved in ‘theory of mind’ and the correction of attribution errors), which helps explain why prefrontal lesions or dysfunctions are frequently associated with persecutory ideation.

From an evolutionary perspective, paranoia can be understood as the pathological extreme of an entirely rational adaptive system: the detection of hostile intentional agents. A cognitive system that falsely assumes a predator is present when there is none loses a little energy; a system that falsely assumes the absence of a real predator can lose everything. This asymmetry of costs selects for a systematic false-positive bias — what Randolph Nesse calls the ‘smoke detector principle’: evolutionarily, it is cheaper to trigger the alarm unnecessarily than to fail to trigger it when it matters. Hyperactive social vigilance — suspicion toward coalitions, betrayal, and the hidden intentions of others — was probably adaptive in small groups, where reputation and alliances determined survival; the problem arises when this system, calibrated for tribes of a few dozen individuals, becomes overwhelmed by the density and anonymity of modern social relationships, where ambiguous signals are far more numerous and much harder to verify directly.”

Well, it is understandable why Claude.AI points out that paranoia is, at its origin, a healthy and potentially life-saving reaction, but also why, in today’s world, saturated with stimuli and information, the lack of organic, natural connectivity, the lack of time for reflection and contemplation — of oneself, of the World, and of the others around us — can induce paranoia both at an individual level and at the level of groups.

Moreover, this state of imbalance can remain latent, almost undetectable, or it can become acute, evolving even into extreme anxiety, anguish, or psychosis.

Let us admit it: we live with our minds immersed in media universes of all kinds: online news sites, newspapers and magazines in physical form, videos or films, YouTube, social media, and so on. These entities are, much like the people who create them, extraordinarily diverse: from tabloids full of gossip and vulgarity to the most elegant information platforms, with a long-established reputation and credibility, backed by years and years of history and experience in their field. Since each of these entities has a target audience, it is easy to understand why each gathers its own feedback and makes a living in a different way, with a different type of audience or clientele.

And now the idea of “fake news” is hardly foreign to us — false news, false information. But at this point, we might ask ourselves: what, after all, is false or true in information of any kind?

The answer seems simple: that which can be verified, demonstrated, even measured. If the famous “American / German / British researchers” discover a new type of brewer’s yeast, and the product is soon put to industrial use, delighting new generations of hipsters, then yes, we will have had some genuine news.

If an orbiting telescope has recorded, with the help of its sophisticated sensors, designed by other researchers, a particular phenomenon in the Universe, the photograph exists, it has been checked beforehand, and countless calculations have been performed by countless minds. Quite often, a scan or a mathematical data cloud is actually edited, transformed, and even colorized into a final product: a suggestive, explanatory image that can be easily understood by readers across the entire Planet. Sometimes only the researchers know that this artifact is, in fact, merely an approximation, and that things probably look different in reality. But for a little publicity, a little popularization of science, a little glory for the teams who worked on it, this procedure is permitted and is not considered a falsehood.

But at other times, even the most faithful photograph cannot capture the complexity of such phenomena. Perhaps it takes a little experience and a combination of analytical predisposition and imagination to envision them in all their beauty and grandeur.

But at this point we return to the opposite pole of these benign concerns: it is not unlikely that some sources of information may have the intention of manipulating public opinion, may have sponsors supporting such efforts, and may employ specialized teams who know how to put these methods into practice and deploy them effectively.

About twenty years ago, I timidly began an empirical study of such procedures, having happened upon a book by the well-known Romanian author and politician Vasile Dîncu. At the time, his theories seemed complicated to me, even unbelievable. Well, today, after all the life experience that lies behind me, they seem to me like nothing more than rough sketches of ideas, meant merely to awaken a little curiosity in beginners.

Returning to the motivations of these sources of information with manipulative intentions, they can take an enormous variety of forms: from small campaigns designed to influence the tastes of a target audience, selling them a lifestyle, a worldview and, ultimately, a product to buy, all the way to political campaigns. From diverting public attention away from a major and important event to softening, obscuring, or erasing the origins or echoes of another, when the evidence perhaps becomes too inconvenient.

Let us not be, dear readers, naive enough to believe that behind all these actions there are not extremely skilled and experienced people. Many of them even have a natural inclination toward this sort of thing, along with a solid education acquired from the very first day they uttered the word “daddy” — otherwise, in a system so heavily based on performance and results, they simply would have no place in it. Others may go through many years of specialized study, penetrate or become absorbed into networks of highly experienced predecessors, and eventually take their own place within the system, according to their talent and availability. Of these latter, studious dreamers, we might say that, at heart, they are great admirers of the former.

In times of peace, an information source has little reason to spread paranoia among the public, for several reasons: it creates a form of negative mental energy, and it does not generally produce material benefits at the level of statistically significant masses. There are, however, the exceptional circumstances of war, in which counterintelligence and counterpropaganda need to constantly influence supporters of the opposing side. Some of us know about the famous radio stations that broadcast various kinds of news to enemy populations during the Second World War. At the same time, each side needs horrifying stories about what the opponent has done in order to motivate its troops to become more aggressive.

Today, when acts of terrorism exist — which, in my opinion, are also part of the arsenal of asymmetric, atypical warfare — those who conceive and carry them out seem to use many of the same methods as in conventional war. It is probably worth analyzing and discussing who the opposing sides in these conflicts are, what they seek to demonstrate, and what targets are ultimately being pursued. As we discussed in another post, the act of sowing paranoia through these isolated incidents, relatively small in scale compared with conventional warfare, probably has a particular function within the social, political, cultural, economic systems, and so on.

Specialists in communication and conflict probably understand this better, assessing the methods employed, the damage caused, information gathered from the field and, last but not least, interpreting the symbolism of these data through various systems of perception and understanding: to whom, why, and how such things are expressed.

Let us not forget one thing, dear readers: not only can a terrorist act be diverted from its original purpose, appropriated and manipulated by certain groups with secondary interests in these “matters,” it can even be “copied” and multiplied. If the original purpose is simply to create paranoia within an opposing camp, then the attacker is certainly aware of these fateful consequences. In the end, this does nothing but confirm — ironically, perhaps sarcastically — that… the attacker actually had legitimate reasons to act, and that his demonstration continues on its own, like a pertinent critique (subjective or objective).

And so, at the macroeconomic, political, and economic level, a terrorist attack can, in the most sarcastic manner imaginable, even be loaded with the connotation of “critical” or “philosophical thinking.”

But, my dear readers, let us leave terrorism and the warfare conducted by large interest groups — those genuinely equipped with guns and cannons — aside for a moment, and reduce the scale of our study to smaller communities, non-combatant, non-belligerent groups. Apparently, that is more reasonable, isn’t it?

Well, since we cannot, at street level, afford to behave like the genuine gunslingers of the Wild West, here we can work only with distorted information. Moreover, the more visible we are, or the more firmly positioned we are within the social hierarchy or the establishment — local or national — the more compelled we are to manipulate or distort information in increasingly subtle ways.

Let us not fool ourselves, dear readers. A small alteration of a truth, produced by an institutional spokesperson, a public figure, a person of prestige and influence, can become not only a signal but also a source of widespread disharmony. The more significant this person’s audience is in terms of reach, resources, and diversity, the stronger the impact. Naturally, depending on connectivity and networking, such a signal can be picked up further down by less formal hierarchies, which may then proceed to act unhindered.

After all, a public institution, as well as all those who represent it or set it in motion, can never really be compromised. Otherwise, the democratic state might appear corrupt, and the ordinary citizen might become sad, melancholic, demoralized.

All right, dear readers. Why do certain interest groups, at the level of micro-communities, need to create paranoia?

a) To cover up a criminal act committed, presumably, before potential witnesses become aware of it. A simplistic tactic, which I have described on other occasions as well, is to symbolically invest the victim of an abuse with various forms of potentially destructive power over a community, an audience, associates, a support group, and so on.

It is obvious that such a tactic requires not only impressive deployments of forces, logistics, actors, and pawns who are more or less conscious of what they are doing, but also distorted information that constantly confirms the criminal group’s narrative. Normally, the more complex these symbolic constructions of the target’s “destructive potential” become, the more important it is for the community to be consolidated, to act as one, to be motivated, like a genuine battalion of soldiers in a theater of war.

Do not forget to consult the previous lessons, where we can see how some of these potential soldiers can be kept within symbolic, virtual territories of conditioning, in preparation for action against a potential target or targets. Naturally, let us not be naive: sooner or later, everyone gives in to the pressure exerted by professional, long-term manipulators, those managers of the “System” I told you about in the past. We are not exactly heroes, after all, and none of us has a completely “flawless” past. Such a thing exists only in children’s fairy tales.

b) To destroy every trace of criminal actions, especially when the methods, interests, actors, or “System” managers have been or may be discovered. Since we already have troops in the field who have been kept within the kinds of conditioning I mentioned above, we can use them again, reminding them of their fragile position within any kind of network. They can act chaotically, abusively, violently or aggressively, insidiously, or even silently.

At such moments, the “System” managers can intervene selectively, as a group or in various formations, in order to establish new directions of movement, new narratives, or new strategies — or simply to check the state of affairs and see how things are progressing. They may act demonstratively, punitively, or reward those who are sufficiently active and effective.

c) Sometimes it becomes necessary to take a break during campaigns of this kind. Perhaps the target sees, responds, understands, acts — coherently, chaotically, rationally, irrationally, randomly, logistically — contrary to the criminal group’s expectations.

Yes, during these moments of adversity, we cannot allow any attributes other than those already assigned to the target to become visible in any way. Our narrative must be maintained at all costs; the evidence supporting it is supplied by us alone, as is the argumentation — public or private.

Perhaps, at such moments, our confidence as the Absolute Masters of the System is shaken a little. We may even become somewhat annoyed, feel challenged. Perhaps our digestion is affected and the little glass of brandy after lunch suddenly becomes impossible. Well, damn it, we exclaim in irritation, this has never happened to us before! So we take drastic measures!

This is the moment for a “massive attack,” dear readers.

No one can challenge our experience, our validity, our claims, or our unshakable position within these Structures. Moreover, if we allow such a precedent to be created, if we allow the target to escape from the labyrinth of our influence, who knows what clues or methods might eventually be discovered across time and space? Surely this is neither our first campaign nor, probably, our first target, is it?

Perhaps, until we rethink a new strategy, it would be advisable to let the paranoia already established within our audience or community continue to do its work. As an immediate effect, we can use this moment to collect information from the field, assess the solidity of our structures and hierarchies, and gauge the spirit of the troops we employ. We do not want our active soldiers to become demoralized or demotivated, nor do we want those kept in buffer zones to lose their ability to concentrate. Everyone must remain alert, ready for battle, at every moment.

d) Well, dear readers, but… what do we do about the motivation, alertness, capacity for concentration, or even the mental balance of our actual target?

Let us suppose that our stake is an important one and that our campaigns extend further and further across time and space. Or perhaps, on the contrary, we want to make a Demonstration of Power and Ability so grandiose that the public, the community — local, national, perhaps even global — will remember us forever, for all eternity, Amen.

Thus, we kill dozens of birds with one stone. Even if all we know how to do is manipulate or distort information, even if we cannot even write our own name properly (cursively, naturally), even if we have absolutely no idea how to create and only know how to destroy — which, after all, defines us not only in terms of character, education, and spirit, but also in terms of choice and our ultimate way of being — we will eventually go down in History as Great Artists. Perhaps.

Our campaigns will become models for the future, our soldiers and actors genuine heroes, and so on.

But we shall elaborate on this rather important detail in the next installment.

Perhaps.