PAUL SELING

Română

Suntem undeva prin ’98-’99 și tocmai mă întorc cu prietena de atunci, Carmen T. (băimăreancă pe care o știam deja din liceu) de la o cafenea din Piața Rosetti, în București. Suntem în mașina mea muștarie, Matizul mic rămas în urmă de la Paula, sora mea.

Ca mic detaliu, îmi aduc aminte de eternele conflicte cu „băieții de la parcări” din Centrul Bucureștiului. Aproape fiecare loc de parcare era „stăpânit” de un escroc – pus acolo, bineînțeles, de o rețea. Dacă voiai să parchezi, omul se înființa instant la loc, făcând, pasămite, semne ajutătoare pentru a-ți indica cum să poziționezi mașina mai eficient. Unii chiar mergeau mai departe și puneau obiecte – scânduri, lăzi de bere – pe „locurile lor”, pentru a și le ține „sub stăpânire”.

Normal, la coborârea din mașină ți se cereau bani – și pentru „rezervare”, și pentru „ajutor”. Aproape niciodată nu am plătit, intrând în conflict, mai mult sau mai puțin verbalizat, cu acești infractori. Uneori, în unele cazuri, îți găseai mașina zgâriată ca demonstrație de forță și afirmare a puterii rețelei.

Revenind acum la momentul din Piața Rosetti, în rondul din mijloc un troleibuz se apropie periculos de mult de mașina noastră, făcându-mă să virez brusc dreapta. În acel moment ating un Mercedes negru, iar Matizul meu lasă o zgârietură ușoară de circa 15 centimetri pe portiera din stânga.

Ne oprim, regulamentar, să vedem cine este posesorul, și coborâm din mașină. Într-un timp extrem de scurt, iese dintr-o locație din spatele stației de autobuz un domn și o doamnă, vizibil îngrijorați și agitați.

Domnul este, din câte îmi aduc aminte, cu puțin păr sau deloc, în timp ce doamna pare să fi avut păr cârlionțat. Domnul este îmbrăcat relativ elegant – veston sau haină neagră, lungă, de stofă, cu o cămașă neagră pe dedesubt și, din câte îmi aduc aminte, un lanț de aur la gât.

Ne uităm amândoi la daună, iar domnul începe să se îngrijoreze. Ba mai mult, urmează să-i plătesc daune imense, reparația, ș.a.m.d. În acel moment privesc spre Carmen și o rog să plece singură acasă. Sincer să fiu, nu cred că va fi plecat, dar chiar nu îmi mai aduc aminte acest detaliu, destul de important.

Cum aveam asigurare la mașină, refuz să plătesc „la negru” orice sumă și îi propun omului să mergem la cea mai apropiată secție de poliție, pentru a face o constatare și demersurile legale. Domnul se enervează – și declară că nu are asigurare, mașina e importată, etc. Nu vreau deloc să negociez această situație, mai ales că, într-unul din momente, omul scoate și un cuțit pe care îl agită demonstrativ în fața mea. Trebuie să recunosc că m-am speriat nițel, dar nu am cedat deloc intenției de a preda chestiunea celor mai apropiate forțe de ordine.

Până la urmă omul acceptă, și pornim mașină după mașină spre Secția de Poliție din apropiere. După nici 1 kilometru, Mercedesul negru oprește pe dreapta, omul coboară și îmi face semn să opresc. Are o nouă propunere: să-i plătesc câți bani am la dispoziție, oricât, și apoi lucrurile se aranjează de la sine.

Situația era delicată în acest moment, omul o gândise deja abil. Dacă insistam să continuăm drumul spre Poliție, s-ar fi creat pe loc o nouă tensiune, sau așa evaluam atunci. Dacă îi plăteam suma de bani cerută, intram poate într-o situație mai atipică – dar de neevaluat și de neprevăzut pentru mine, cel de atunci. Am cedat de fapt fricii de un nou conflict, o nouă escaladare, o nouă demonstrație poate cu cuțitul sau alte forme de intimidare.

Am stabilit o întâlnire pentru mai târziu, sau poate pentru a doua zi. M-am sfătuit cu Paula ce era de făcut. Am scos bani din sertare – câți aveam – probabil echivalentul a 500 de lei de astăzi sau poate mai mult, și am adăugat 2-3 CD-uri ale Paulei.

Ne-am întâlnit într-un loc public, în Centrul Bucureștiului – probabil un restaurant, o cafenea, un pub – nu-mi aduc bine aminte nici azi.

Omul părea mai calm, aproape binevoitor, cunoscând-o brusc și pe Paula, persoana publică pe care, probabil, nu credea să o întâlnească chiar în persoană. Am petrecut probabil 10 minute discutând aproape amiabil, făcându-i omului cadou CD-urile, și fiecare și-a văzut de drum.

A doua sau a treia zi ne aflam ambii frați în birourile Fundației Phoenix, povestindu-i managerului de atunci, Paul N., toată tărășenia. Omul a pus întrebări subtile, de detaliu, căzând nițel pe gânduri, contemplativ, rezervat.

Nu la mult timp după aceste zile, Paul N. mi-a povestit ceva șocant: omul cu cuțitul, cel căruia îi dăduserăm bani și CD-uri, avusese un accident pe șosea, din cauza vitezei excesive. Nu îmi amintesc foarte bine care din cele două personaje ale cuplului se spunea că murise și care, din câte îmi amintesc, era în comă, dar am stat și am meditat nițel la întâmplare.

Pe de o parte, părea totul fie o coincidență bizară – aproape mistică, cristică, ca și cum o mână invizibilă ar fi cauzat acest accident, pasămite pentru a pedepsi un om ce ne amenințase indirect, oblic. Pe de altă parte, am luat în calcul și ipoteza aproape fantastică ca cineva să fi produs o avarie mașinii omului.

Ambele variante mi se păreau imposibile. Și apoi m-am mai gândit la o a treia: poate că managerul spusese această istorie dintr-o inspirație de moment, poate că nu era de fapt adevărat. Dar m-am întrebat din nou: de ce ai propune o asemenea alternativă, care părea să depășească limita normalității? Am renunțat și la acest gând, aproape imediat. Totuși, nimeni nu poate falsifica în asemenea manieră un asemenea eveniment.

Gândul meu final a fost sumbru: cu siguranță cineva va intra în paranoia, gândind poate fiecare la aceste variante sau ipoteze. Fie va fi vorba de aparținătorii cuplului, fie poate de un supraviețuitor, fie poate de etnia căreia, din câte îmi aduc vag aminte, părea că face parte personajul în cauză. Dacă cauzele presupusului accident puteau fi depistate corect, la timp, dacă erau naturale sau chiar provocate, era la latitudinea multor entități implicate: ingineri specializați, detectivi cu cunoștințe de mecanică auto, Poliție cu un ochi atent, interogatorii și investigări.

Am închis ochii cu teamă, sperând ca lucrurile să nu degenereze și să nu cumva să devin, oare a câta oară, potențial „țap ispășitor”. Astăzi sunt aproape sigur că și aceste detalii, cunoscute atunci doar de cele 4-5 persoane implicate – Carmen, Paula, eu și managerul Paul N. (și probabil și de tata, căruia îi povestisem la telefon vagi detalii) – au ajuns să fie cunoscute în cercuri mai largi.

Epilog: la o vreme după aceste întâmplări, aflu din terțe surse că sediul Fundației Phoenix a luat foc. O mare parte din stocurile de CD-uri, casete audio și probabil acte, documente și alte artefacte au fost distruse. Sincer, nu știu ce va fi însemnat acest eveniment, pe care, din lipsă de timp și preocupări pentru studiu individual, nu l-am interpretat la acel moment ca pe ceva semnificativ.

---

English version

We’re somewhere around ’98–’99, and I’m just heading back with my girlfriend at the time, Carmen T. (a Baia Mare native I already knew from high school) from a café in Piața Rosetti, in Bucharest. We’re in my mustard-colored car, the little Matiz left behind by Paula, my sister.

As a small detail, I remember the eternal conflicts with the “parking boys” of downtown Bucharest. Almost every parking spot was “controlled” by a crook — put there, of course, by a network. If you wanted to park, the man would appear instantly on the spot, making, supposedly, helpful gestures to show you how to position the car more efficiently. Some even went further and placed objects — planks, beer crates — on “their spots,” to keep them “under control.”

Naturally, when you got out of the car, you were asked for money — both for the “reservation” and for the “help.” I almost never paid, getting into conflict, more or less openly, with these crooks. Sometimes, in certain cases, you’d find your car scratched as a demonstration of force and an assertion of the network’s power.

Coming back now to the moment in Piața Rosetti — in the roundabout in the middle, a trolleybus gets dangerously close to our car, making me swerve sharply to the right. At that moment I clip a black Mercedes, and my Matiz leaves a light scratch, about 15 centimeters long, on the left-side door.

We stop, as we should, to see who the owner is, and get out of the car. In an extremely short time, a man and a woman emerge from somewhere behind the bus stop, visibly worried and agitated.

The man, as far as I remember, has little hair or none at all, while the woman seems to have had curly hair. The man is dressed relatively elegantly — a blazer or a long black wool coat, with a black shirt underneath and, as far as I remember, a gold chain around his neck.

We both look at the damage, and the man starts to grow worried. More than that — it’s becoming clear I’ll have to pay him enormous damages, the repair, and so on. At that moment I look at Carmen and ask her to go home on her own. Honestly, I don’t think she actually left, but I genuinely don’t remember that detail anymore, important as it is.

Since I had car insurance, I refuse to pay any amount “under the table” and propose to the man that we go to the nearest police station to file a report and handle things legally. The man gets angry — and declares that he has no insurance, that the car is imported, and so on. I don’t want to negotiate this situation at all, especially since, at one point, the man pulls out a knife and waves it demonstratively in front of me. I have to admit I got a bit scared, but I didn’t give in at all to the intention of handing the matter over to the nearest law enforcement.

In the end the man agrees, and we drive, car after car, toward the nearby police station. After barely 1 kilometer, the black Mercedes pulls over, the man gets out and signals me to stop. He has a new proposal: that I pay him whatever money I have on me, any amount, and then things will sort themselves out.

The situation was delicate at that moment — the man had already thought it through cleverly. If I insisted on continuing toward the police station, a new tension would have arisen on the spot, or so I judged at the time. If I paid the requested sum, I might be entering a more unusual situation — but one impossible for me, at that point in my life, to evaluate or foresee. I gave in, in fact, to the fear of a new conflict, a new escalation, another possible demonstration with the knife or other forms of intimidation.

We set up a meeting for later, or maybe for the next day. I consulted with Paula about what to do. I took money out of the drawers — whatever I had — probably the equivalent of 500 lei today, or maybe more — and added 2-3 of Paula’s CDs.

We met in a public place, in downtown Bucharest — probably a restaurant, a café, a pub — I still don’t remember well even today.

The man seemed calmer, almost gracious, suddenly recognizing Paula as well, the public figure he probably never expected to meet in person. We spent maybe 10 minutes talking almost amicably, I gave him the CDs as a gift, and each of us went our own way.

The second or third day, both of us siblings were at the Phoenix Foundation offices, telling the manager at the time, Paul N., the whole saga. The man asked subtle, detailed questions, falling a bit into thought — contemplative, reserved.

Not long after those days, Paul N. told me something shocking: the man with the knife, the one we’d given money and CDs to, had had a car accident on the road, due to excessive speed. I don’t remember very well which of the two people in the couple was said to have died and which, as far as I recall, was in a coma, but I sat and reflected a bit on the coincidence.

On one hand, it all seemed like either a bizarre coincidence — almost mystical, almost Christ-like, as if some invisible hand had caused this accident, supposedly to punish a man who had indirectly, obliquely threatened us. On the other hand, I also considered the almost far-fetched hypothesis that someone might have tampered with the man’s car.

Both possibilities seemed impossible to me. And then I thought of a third: maybe the manager had told this story on a whim, maybe it wasn’t actually true. But I asked myself again: why would you propose such an alternative, one that seemed to go beyond the bounds of normalcy? I dropped that thought too, almost immediately. Still, no one could fabricate an event like that in such a manner.

My final thought was a grim one: surely someone would fall into paranoia, weighing perhaps each of these variants or hypotheses. Whether it would be the couple’s relatives, or perhaps a survivor, or perhaps the ethnic community which, as far as I vaguely recall, the man in question seemed to belong to. Whether the causes of the supposed accident could be correctly and promptly determined — whether they were natural or even deliberately caused — was up to many entities involved: specialized engineers, detectives with knowledge of auto mechanics, a watchful police force, interrogations and investigations.

I closed my eyes in fear, hoping things wouldn’t spiral out of control and that I wouldn’t become, yet again, a potential “scapegoat.” Today I’m almost certain that even these details, known back then only to the 4-5 people involved — Carmen, Paula, myself, and the manager Paul N. (and probably my father too, to whom I’d told vague details over the phone) — ended up becoming known in wider circles.

Epilogue: some time after these events, I learned from third-party sources that the Phoenix Foundation headquarters had caught fire. A large part of the CD stock, audio cassettes, and probably documents, papers, and other materials were destroyed. Honestly, I don’t know what this event might have meant — something which, due to lack of time and my focus on individual study, I didn’t interpret at that moment as significant.