Atac punctual / Attack on spot

Română

Suntem în 2009, la început. Încă e zăpadă afară. Abia intrasem, de câteva săptămâni, pe noua platformă de socializare, Facebook. La început am fost ezitant. Nu prea aveam chef să intru „în rând cu lumea”, sincer să fiu.

Înainte de asta îmi expuneam muzica pe Myspace, mai conversam pe Yahoo Messenger, ceva mai puțin pe Hi5 și mai stabileam câte o întâlnire aiurea pe vreun site de dating online. Proastă întreprindere. Sunt și astăzi siderat de câte dezamăgiri am avut încă de la primele întâlniri.

În primele zile am fost cam stângaci. Încă nu înțelegeam prea bine interfața, dar, gradual, am început să evaluez modul în care rețeaua își răspândea influența din om în om. Am fost extrem de încântat să mă reconectez cu foști colegi — de școală, de facultate. Căpătam un tonus nou. După câțiva ani de izolare, iată, nu mai era nevoie să urc într-o mașină și să fac mii de kilometri ca să văd pe cineva: eram cu toții, aparent, împreună. Cel puțin cu mințile.

Nici prin gând nu-mi trecea că, dacă profilul era public, datele personale și, mai ales, grupul de prieteni puteau fi vizibile din exterior. Am trecut cu vederea peste câte unul care mă avertiza să-mi pun contul pe privat. Mai erau și alții care nici nu voiau să te aibă în rețea dacă nu aveai contul închis spre exterior. Mi s-a părut o măsură extremă. M-am gândit că sigur era vorba de ceva necurat la mijloc sau, și mai rău, de vreo rețea închisă într-un fel, pusă pe prostii ori cu interese netransparente. Cum eu eram întotdeauna deschis, comunicativ, am lăsat toate setările pe „default”.

Am trecut și prin dese schimbări ale interfeței grafice din primii ani ai Facebook-ului cu oarecare mirare. Tot timpul încercam să intuiesc care era funcționalitatea platformei, raportând-o și la template, făcând în minte calcule tot mai sofisticate și predicții tot mai îndepărtate în timp și spațiu.

În mod cert, nu prea îmi plăcea modul în care arăta și era organizată această interfață. Părea nițel cam prea riguroasă; gusturile mele înclină mai degrabă spre o grafică organică, mai prietenoasă. Dar, în spatele acestei aparente simplități, am știut din start că se ascunde o jucărie frumoasă.

Puteam acum să-mi continui experimentele bazate pe pasiunea mea mai veche pentru sociologie. Puteam, în sfârșit, să testez pe gratis cum relaționează oamenii, cum comunică, cum schimbă sau manipulează informația. Sincer să fiu, nu-mi puteam imagina la început cât de complex urma să devină acest experiment.

Dar, ca să fie clar pentru toată lumea, experimentul meu nu s-a bazat niciodată pe fals sau pe introducerea deliberată de informație deformată în rețea. Am postat întotdeauna despre mine: despre gândurile mele, despre starea mea din ziua respectivă. Apoi, artă: poezie, fotografie, grafică, muzică și așa mai departe.

Normal, aceste limbaje alternative pot fi — și probabil au fost — interpretate ca instrumente de manipulare. Asta pentru că, nu-i așa, în metaforă și alegorie putem arunca aproape orice presupunere. Putem „vedea” doar pentru că presupunem că știm și că putem, sau putem folosi conținutul altora pentru a minți și a manipula.

Din punct de vedere statistic și social, societatea românească, asemenea altor societăți vulnerabile sau rețele afectate de corupție din lumea întreagă, este într-adevăr predispusă la asemenea fenomene. Pe de o parte, diferențele de educație, de cultură media și de acces la informație îi pot face pe unii oameni mai ușor de influențat. Pe de altă parte, la exterior, grupuri de interese cu mai multă experiență și resurse au putut, probabil, să folosească aceleași mecanisme în sens invers.

Cum s-au intersectat cele două lumi este însă o chestiune care merită văzută, cercetată și înțeleasă.

Fenomenul pare să continue și astăzi.

Dar la început, în 2009, întrebările mele erau:

De ce fiecare individ era înconjurat de oameni pe care îi cunoscuse deja și de ce și cum, în final, fiecare funcționa ca o insulă în mijlocul unui grup așezat radial în spațiul mental individual? Cum interacționa fiecare insulă cu celelalte din jur și care erau efectele acestor interacțiuni?
De ce era atât de greu să cunoști oameni din alte țări? Facebook îți oferea opțiuni de a-ți adăuga prieteni doar din comunitate sau din comunitățile din jurul comunității. De ce părea că rețeaua era înclinată spre a coagula comunități deja existente în defavoarea lărgirii și extinderii lor spre exterior, lucru care ar fi fost mai benefic – a capta noi influențe, a cunoaște noi caractere, a primi feedback organic, complex, mi se părea mai important decât a „închide” grupurile locale în mentalități comune și, până la urmă, a solidifica punți, căi de legătură, mentalități retrograde.
Cât de periculos era să accepți în listă, la a doua sau a treia ramificație, cunoscuți comuni cu foști abuzatori, agresori, persoane interesate de lucruri negative, ș.a.m.d.? Nu urmau oare aceștia, prin însuși caracterul lor și al comunităților lor de susținere, să contamineze prin manipulare, abuz, fals, minciună și rețelele de oameni naivi sau bine intenționați? Nu urmau ei, odată cu înaintarea în vârstă și fondarea de familii, să încerce să acopere sau să diversifice abuzurile din trecut, susținuți de conexiuni tot mai vaste și mai bine informate?
Ce puteam expune pe Facebook, conștient fiind că aceste conturi sunt adevărate surse de date personale, nu neapărat sensibile, dar… interpretabile, analizabile, ș.a.m.d.? La următorul gând am meditat mai adânc nițel. Cu aceste personaje din zona gri pe care, vrei, nu vrei, ești nevoit măcar din politețe să le accepți în rețea, prin contagiune și discuții în privat, toată rețeaua ta de susținători benevoli poate fi gradual compromisă în totalitate. Cum urma să formulez, să afirm, să compun, să expun aceste tipuri de content care, până la urmă, rămâne personal, fie că dai share unei piese care ți-a plăcut, fie că expui un selfie?

Ei bine, după doar câteva săptămâni de gândit mi-am dat seama că, cu statutul meu atipic de „rudă de celebritate”, situația era extrem de gravă. Dacă închideam contul și rămâneam deconectat total, narațiuni nenumărate s-ar fi construit în absența mea, mai ales că Paula era nevoită să își facă și ea o pagină de persoană publică. Aș fi circulat probabil aiurea prin rețeaua oamenilor neconectați – lucru din ce în ce mai dificil odată cu adoptarea Facebook pe scară largă – și, până la urmă, aș fi căzut victimă, cum se întâmplă de obicei, unor forme de manipulare a informației despre a căror sursă, metode sau actori n-aș fi avut nici cel mai mic indiciu.

Dacă rămâneam în rețea, atunci trebuia să fiu precaut. Cum și experiența de până atunci îmi dovedise că am parte de mult mai multe antipatii decât simpatii (aproape zero, dacă e să recunoaștem), urma fie să stau la pândă, urmărind fiecare cont, fiecare opinie, fotografie, intrând bineînțeles rapid în paranoia, fie să ignor orice feed și să încep să „expun”. Din păcate, nu numai că nu am timp și chef să urmăresc conturile sau informațiile sensibile ale altora, ci nici nu sunt predispus – prin educație, formare, interese – la așa ceva. Dacă m-a interesat vreodată ceva postat de alții, a fost arta ca formă cea mai înaltă de expresie a umanității. Bineînțeles, nu toți artiștii cred în aceste principii sau viziuni, așa că viața și situația creativilor în rețea mi-a dat de gândit după o vreme.

Am mai povestit asta: după doar 2-3 luni am început să desenez și apoi să evoluez, an după an, înspre alte și alte tipuri de arte vizuale, muzică, producție video și, în final, AI, chestionând în mod constant modul în care rețeaua reacționează și oferă feedback. Poate voi detalia, într-o postare dedicată, fiecare aspect al acestei îndelungate evoluții.

Și acum și prima „intervenție” în viața mea personală, atunci când primele calcule vor fi fost făcute sau primele strategii vor fi fost puse la cale, probabil din exterior, aproape așa cum anticipasem deja. Noile opțiuni de vizibilitate sau pentru crearea unei „imagini (relativ) publice” erau, nu-i așa, de necontestat și de neînvins. Atâta doar că nu mă așteptam ca reacția să fie atât de rapidă.

Deci, un eveniment straniu s-a întâmplat în această perioadă de început.

Lidia T., fosta mea colegă de facultate din București, pe care o plăcusem așa, cu coada ochiului, de-a lungul întregii perioade de studiu, m-a întrebat dacă nu poate să vină în vizită pentru o săptămână-două la mine acasă.

Era o tipă smart, muncitoare, destul de talentată. Frumușică, atipică nițel, dar foarte mignonă (vreo 155 cm) și ochelaristă. A fost unul dintre motivele pentru care niciodată n-am încercat să mă apropii de ea.

Pe de altă parte, am văzut-o o vreme, în facultate, într-o relație cu un alt coleg, mai înalt decât mine. Hmm, mi-am spus eu, acceptând propunerea ei, prevăd ceva drăguț între noi. Doar nu vine fata așa, de la 600 de kilometri, să stea la tine fără vreo intenție nițel romantică.

Și fata a venit. Cu mare drag am sponsorizat întreaga expediție la început, cu nițică mirare la final. Uneori e indicat să faci măcar un gest de a acoperi o minimă cheltuială, cum ar fi o parte din drum, sau ceva de genul ăsta. Nu prea sunt obișnuit să mă las obiectificat în vreun fel – de fapt, de niciun fel – mai ales pentru o tranzacție de tipul ăsta. Nu numai că mă întristează, dar mă și face să mă simt eu însumi fără caracter și apoi fără identitate, orice încercare a cuiva de a mă atrage într-un asemenea schimb.

După câteva zile, observând direcția în care evoluau lucrurile, am devenit tot mai absent, tot mai puțin implicat. Acum că găzduiam fosta colegă, m-am gândit să facem și niște excursii: am urcat cu plăcile de snowboard până aproape de Creasta Cocoșului, alături de o prietenă bună, U. (noroc că U. s-a speriat de o posibilă avalanșă și n-am mai avansat; ne-am întors cu precauție prin zăpada deja grea și umedă – era început de primăvară).

În altă zi am dat o tură de 2 zile la Cluj-Napoca, găzduiți de vechiul amic Boris. M-am amărât maxim când, plimbându-ne de mână pe o stradă din centru, doi necunoscuți mi-au aruncat batjocoritor: „Ce, bă, îți duci fetița la grădiniță?” Am tăcut amândoi, lol, la așa ceva nu ai ce să răspunzi.

Iată că inevitabilul se produsese și, sincer să fiu, mă așteptam de la început la așa ceva, cel puțin la nivel de priviri și remarci în surdină. Da, dragi cititori, câteodată trebuie să conștientizezi faptul că scara lucrurilor contează. Armonia și echilibrul în relație (estetică, fizică, mentală) este un bun atu când înfrunți fricțiunile sociale, mai ales în țări cu mentalități retrograde, prejudecăți și lipsă de educație, ca cea în care trăim.

Trebuie să recunosc că, după doar o zi, o formă de tensiune sexuală ce plutea în aer poate de mult timp a ajuns spontan la o formă de atingere. A fost frumos oarecum, dar a existat acolo un moment absolut critic pentru viața mea de după aceea.

Stăteam în pat și T. mi-a povestit despre un abuz imens întâmplat asupra ei din partea unui grup de etnie romă care a răpit-o dintr-o stație de autobuz și a ținut-o captivă 2 zile. Din câte îmi amintesc, e vorba de mijlocul sau finalul anilor ’90, într-o parte mărginașă a Capitalei.

Efectul a fost imediat și devastator asupra minții mele. Mă găseam față în față cu o victimă a unui fost abuz. Dar, din păcate, interacțiunea noastră avusese deja loc. Acum stăteam pe marginea patului, încercând să îmi dau seama dacă Lidia venise pe nepregătite în spațiul meu personal, așa, bine intenționată, sau aveam în față un adevărat „hack”.

Sincer să fiu, la acel moment n-am interpretat interacțiunea ca pe un hack.

Am început să îmi imaginez scenele de tortură – fata mi-a arătat cicatrici lăsate de țigări stinse de agresori pe gâtul ei. Am încercat chiar să intru în mințile acestor oameni. Ce aveau ei de demonstrat? De ce aleseseră această victimă și de ce aceste metode atât de precise de a acționa? Ce fusese în capul fetei în acele 2 zile și cum o afectaseră apoi, ulterior, pe tot parcursul existenței? Nu cumva era o agresiune cu substrat simbolic, demonstrativ? Și, dacă da, cine era menit să recepteze această agresiune?

Ești nevoit să compilezi în mod constant aceste date care, sincer să fiu, nu prea țin de ordinea normală a lucrurilor. Ei bine, te străbate în același moment furia, incapacitatea de a acționa, dar și cea de a te transpune în trecut, chiar în momentul când s-au întâmplat lucrurile. Și dacă ai fi fost acolo, ce-ai fi făcut și când? Ai fi alergat după mașina în care fata fusese răpită? Ai fi sunat imediat la 112 să alertezi Poliția, poate? Te-ai fi luat totuși la bătaie cu agresorii? Ți-ai fi pus viața în pericol pentru o persoană care, iată, la 10 ani după aceea, stă calmă în casa ta, povestindu-ți toate aceste lucruri?

Atunci am realizat că aici există poate și un alt subtext al întâmplării: poate fi și o verificare, o interogare, dar în același timp și un reproș mut. Având în vedere că, în timpul vizitei, fata comunica cu alte persoane la telefon, părând că relatează starea lucrurilor – a ei și probabil și a mea, a noastră –, lucrurile nu mi s-au mai părut deloc că țin de normalitate.

Aveam deci în față o victimă posibil transformată de un grup extern de interese într-un virus, o iscoadă, un „hack” în viața mea personală, sau cel puțin asta a fost vaga mea intuiție. După asemenea întâmplări – pe care deja aproape începeam să nici nu le mai cred – puteai crede în echilibrul mental al acestei victime? Răspunsul meu a fost: fie că era traumatizată dincolo de înțelegerea oricărui om, fie că își revenise parțial, nu numai că se lăsa folosită în acest scop, dar și acționa conform unor interese externe, de grup.

După atâtea indicii adunate în câteva zile, începeam să mă uit cu suspiciune la acest om, întrebându-mă în mod constant cine trăgea firele din spatele ei, de ce accepta asta și care aveau să fie urmările pe termen lung asupra mea. Neavând mai multe date, am oprit investigația mentală aici. Ești forțat, de fapt, să „închizi ochii” la eveniment, poate chiar să-l dai uitării la un moment dat, din lipsă de date și de context. Sau să te trezești la realitate mult mai târziu, când ramificațiile acestor manipulări se vor fi diversificat sau întins peste putința ta de înțelegere.

Revenind la acest posibil „hack”, n-am să-mi reproșez nimic, de fapt: dacă aș fi fost de față în momentul răpirii, aș fi acționat cu siguranță cumva. Dacă aș fi aflat curând după aceea de asta – în timpul facultății –, poate m-aș fi interesat și, cu siguranță, interacțiunea noastră de mai târziu n-ar mai fi avut loc.

Dar acum te învinovățești de discriminare. Chiar m-am întrebat cum poate trăi victima unui asemenea abuz în restul vieții. Fiecare bărbat pe care îl întâlnește, dacă are cât de cât bun-simț și educație, își pune aceleași întrebări și se confruntă cu aceleași dileme. Aceeași distanță de interpune între cei doi, distanță care îi transformă, de fapt, într-un perpetuu binom de eternă victimă – posibil sau potențial abuzator.

Am concluzionat, de fapt, că fata, pentru a se mai bucura în continuare de interacțiuni fizice, nu putea niciodată să povestească despre abuz din start. Dar apoi, neputând totuși ascunde asta – și de ce-ar ascunde-o, de fapt? – sau dorind să rămână sinceră cu partenerul, era nevoită s-o spună, devenind, în mod paradoxal, abuzator la rândul ei. În acest fel, ea atrage an după an alți și alți bărbați-victimă în binom, funcționând ca o adevărată instalație creată, de fapt, de către abuzatorii inițiali.

Acum, ca gând de final, orice forță de ordine nu poate controla în fiecare moment fiecare membru din societate, deci asemenea întâmplări nu pot fi prevăzute. În general, oamenii, găsindu-se în situații ce ies din sfera normalității, se blochează sau caută vinovați. Cu cât mai infantili, cu cât mai puțin cunoscători ai realităților dure ale Lumii, cu atât mai rapidă și mai ușoară externalizarea vinovăției induse de faptul că ai fost martor, fie și indirect, la aceste abuzuri. „Nu mă interesează, nu vreau să știu, nu vreau să aud, nu e treaba mea” vom auzi destul de des.

Alții poate pot cădea în altă extremă: vreau să înțeleg tot, vreau să găsesc cauzalitățile, detaliile, să găsesc rațiunea din spate, simbolistica, rețelele, mecanismele de influență și propagare ale acestui adevărat virus.

Vedeți, dragi cititori, acest tip de abuzuri nu sunt doar punctuale în timp și spațiu, ele atrag apoi după ele valuri de consecințe de neînchipuit.

Atâta doar că… dacă unii vrem să rămânem neutri, alții să investigăm, alții să înțelegem, mai există și cei care vor și știu să exploateze aceste „efecte” ale abuzurilor, în… timp și spațiu. Și atunci vă întreb: ce putem crede și ce putem face în fața acestui fel de oameni și cum îi oprim? Ce facem când victima este cu ușurință transformată, manipulată și obiectivizată apoi în jocuri de manipulare ce depășesc scara și spectrul normalității?

Tot un gând din acea vreme a fost că alternativa la toate aceste înlănțuiri de evenimente ar fi putut fi intrarea victimei cât mai curând într-un proces de posibilă vindecare prin psihoterapie, într-un cadru controlat, sigur. Dacă dispoziția ei sau a terapeutului de a-și explica complexitatea Lumii, a Societății, a caracterelor umane de orice fel există și dacă acest proces are, de fapt, rost în final, este de discutat. În orice caz, în opinia mea, această opțiune trebuie încercată, fiind probabil singura ce nu generează prea multe efecte secundare aberante.

Bineînțeles, tot un gând din același moment a fost… nu oricine are asemenea resurse financiare și nu oricine are, în urma unor asemenea întâmplări, calmul și claritatea mentală, răbdarea și speranța ce poate părea naivă multora de a începe să parcurgă un asemenea drum.

Da, dragi cititori, toate aceste gânduri mi-au trecut prin cap în câteva secunde, în timp ce meditam alături de Lidia T. pe marginea canapelei. Și da, am catalogat întreaga interacțiune ca pe un „hack” și ca pe o intervenție abuzivă, în final, în viața mea intimă și personală, după cum raționamentele de mai sus o indică.

Epilog: peste câteva luni mă aflu la Terasa Actorilor, în București, cu Lidia T., la o bere. Ea exclamă la un moment dat, cu o undă de umor în glas: „Dacă faci cinste cu o pizza, vin la tine acasă”.

Ei, ei, o altă propunere de tranzacție bizară, îmi spun eu, pentru a duce mai departe compromisul pe care, după cum puteți citi, nici n-am realizat vreun moment că îl fac. În mod cert, mi-am spus, un om bine intenționat, educat, cult, capabil, ar fi ales un alt parcurs în viață, s-ar fi exprimat altfel, ar fi acționat în alt mod.

Câțiva ani mai târziu observ, tot pe Facebook, că Lidia T. a plecat din țară și că practică yoga. Mi-am spus, pe moment, că e vorba de o altă cale spirituală, alternativă, pentru a continua o evoluție înspre vindecare și înțelegere a Lumii în întreaga ei complexitate. Și totuși, amintirea întregului lanț de evenimente mi-a lăsat o undă vagă de îndoială.

English version

It is 2009, the beginning. There is still snow outside. I had only been on the new social networking platform, Facebook, for a few weeks. At first I was hesitant. I honestly wasn’t particularly eager to get “in line with everyone else.”

Before that, I used to put my music up on Myspace, chat occasionally on Yahoo Messenger, a little on Hi5, and arrange the occasional awkward meeting through some online dating site. A lousy undertaking. Even today, I am stunned by how many disappointments I had right from those first dates.

During the first few days I was rather clumsy. I still didn’t quite understand the interface, but gradually I began to assess the way the network spread its influence from one person to another. I was extremely excited to reconnect with former classmates — from school, from university. I was gaining a new kind of energy. After several years of isolation, here we were: I no longer had to get into a car and drive thousands of kilometers to see someone. We were all apparently together. At least in our minds.

It never even crossed my mind that if your profile was public, your personal information and, especially, your circle of friends could be visible from the outside. I ignored the occasional person who warned me to set my account to private. There were others who didn’t even want you in their network if your account wasn’t closed to outsiders. It seemed like an extreme measure to me. I thought there had to be something shady going on, or, even worse, some kind of closed network, involved in questionable things or serving interests that were not transparent. Since I had always been open and communicative, I left all the settings on “default.”

I also went through the frequent graphical interface changes of Facebook’s early years with a certain sense of wonder. I was constantly trying to anticipate what the platform’s functionality really was, relating it to the template as well, making increasingly sophisticated calculations in my head and predictions extending farther and farther into time and space.

I certainly didn’t particularly like the way the interface looked or the way it was organized. It seemed a little too rigorous; my tastes lean more toward graphics that are organic, friendlier. But behind this apparent simplicity, I knew from the very beginning that there was a beautiful little toy hiding underneath.

I could now continue my experiments based on my old passion for sociology. At last, I could test, for free, how people relate to one another, how they communicate, how they exchange or manipulate information. To be honest, at the beginning I could not imagine just how complex this experiment was going to become.

But, just to make this clear to everyone, my experiment was never based on deception or on deliberately introducing distorted information into the network. I always posted about myself: about my thoughts, about the state I was in that particular day. Then there was art: poetry, photography, graphics, music, and so on.

Naturally, these alternative languages can be — and probably were — interpreted as tools of manipulation. Because, after all, within metaphor and allegory we can throw in almost any assumption. We can “see” things simply because we assume that we know and that we are capable of knowing, or we can use other people’s content as a way of lying and manipulating.

From a statistical and social point of view, Romanian society, like other vulnerable societies or networks affected by corruption around the world, is indeed susceptible to such phenomena. On the one hand, differences in education, media literacy, and access to information can make some people easier to influence. On the other hand, groups with greater experience and resources may have been able, from the outside, to use the same mechanisms in the opposite direction.

How these two worlds intersected is, however, something that remains to be seen, investigated, and understood.

The phenomenon seems to continue even today.

But at the beginning, in 2009, my questions were:

Why was each individual surrounded by people they already knew, and why and how did each person ultimately function as an island in the middle of a group arranged radially within their individual mental space? How did each island interact with the others around it, and what were the effects of these interactions?
Why was it so difficult to meet people from other countries? Facebook offered you options for adding friends only from your own community or from the communities surrounding yours. Why did it seem that the network was inclined to consolidate already existing communities rather than broaden and extend them outward, something that I felt would have been more beneficial? Capturing new influences, encountering new personalities, receiving organic, complex feedback seemed more important to me than “closing” local groups within shared mentalities and, ultimately, solidifying bridges, channels of connection, and regressive ways of thinking.
How dangerous was it to accept into your list, at the second or third degree of separation, people who had mutual connections with former abusers, aggressors, individuals interested in negative things, and so on? Wouldn’t these people, through their very character and that of their supporting communities, contaminate even networks of naïve or well-intentioned people through manipulation, abuse, falsification, and lies? And as they grew older and started families, wouldn’t they try to cover up or diversify the abuses of the past, supported by increasingly broad and increasingly well-informed networks of connections?
What could I expose on Facebook, consciously aware that these accounts were genuine sources of personal data — not necessarily sensitive data, but… interpretable, analyzable, and so on? At the next thought, I meditated on this a little more deeply. With these gray-zone characters whom, whether you liked it or not, you were sometimes forced, at least out of politeness, to accept into your network, through contagion and private conversations, your entire network of benevolent supporters could gradually become compromised. How was I supposed to formulate, state, compose, or expose this kind of content which, in the end, remains personal, whether you share a piece of music you liked or simply post a selfie?

Well, after only a few weeks of thinking about it, I realized that, given my atypical status as a “celebrity’s relative,” the situation was extremely serious. If I closed my account and remained completely disconnected, countless narratives would be constructed in my absence, especially since Paula was also forced to create a public-figure page of her own. I would probably have been moving blindly through the network of unconnected people — something that was becoming increasingly difficult as Facebook was adopted on a massive scale — and eventually I would have fallen victim, as usually happens, to various forms of information manipulation whose source, methods, or actors I would have had not the slightest clue about.

If I stayed on the network, then I had to be cautious. Since my experience up to that point had shown me that I attracted far more dislike than sympathy (almost none, if we are being honest), I would either have to lie in wait, following every account, every opinion, every photograph, inevitably slipping into paranoia very quickly, or ignore every feed and start “exposing.” Unfortunately, not only do I have neither the time nor the inclination to follow other people’s accounts or sensitive information, but I am also not predisposed — by education, training, or interests — to do such a thing. If I was ever interested in anything posted by others, it was art as the highest form of human expression. Of course, not all artists believe in these principles or visions, so after a while the lives and circumstances of creative people on the network gave me something to think about.

I have mentioned this before: after only 2–3 months I started drawing, and then evolved, year after year, toward more and more types of visual art, music, video production, and finally AI, constantly questioning the way the network reacted and provided feedback. Perhaps I will detail each aspect of this long evolution in a dedicated post.

And now came the first “intervention” in my personal life, at a point when the first calculations had apparently been made or the first strategies had apparently been devised, probably from the outside, almost exactly as I had already anticipated. The new options for visibility, or for creating a “(relatively) public image,” were, after all, undeniable and unstoppable. The only thing I had not expected was for the reaction to come so quickly.

So, a strange event happened during this early period.

Lidia T., a former university classmate of mine from Bucharest, whom I had liked, almost out of the corner of my eye, throughout our entire period of study, asked me if she could come and visit me at home for a week or two.

She was a smart, hard-working, fairly talented girl. Pretty, somewhat atypical, but very petite (around 155 cm) and a glasses-wearer. That was one of the reasons why I never tried to get close to her.

On the other hand, I had seen her for a while at university in a relationship with another classmate, who was taller than me. Hmm, I thought to myself, accepting her proposal, I can foresee something nice between us. Surely a girl doesn’t come all the way from 600 kilometers away to stay at your place without at least some slightly romantic intention.

And she came. At first, I was more than happy to sponsor the entire expedition, with a little surprise at the end. Sometimes it is advisable to make at least some gesture toward covering a minimal expense, such as part of the journey, or something along those lines. I am not particularly accustomed to allowing myself to be objectified in any way – actually, in no way at all – especially in a transaction of this kind. It not only saddens me, but also makes me feel that I myself have no character and then no identity whenever someone attempts to draw me into such an exchange.

After a few days, noticing the direction in which things were evolving, I became increasingly absent, increasingly uninvolved. Now that I was hosting my former classmate, I thought we might as well take some trips: we went up on our snowboards to near Creasta Cocoșului, together with a good friend, U. (fortunately, U. became frightened by the possibility of an avalanche and we went no farther; we cautiously made our way back through the snow, already heavy and wet – it was the beginning of spring).

On another day, we took a two-day trip to Cluj-Napoca, staying with my old friend Boris. I was absolutely mortified when, while we were walking hand in hand down a street in the city center, two strangers mockingly shouted at me: “What, are you taking your little girl to kindergarten?” We both kept silent, lol. There is simply nothing you can say to something like that.

And so the inevitable had happened, and, to be honest, I had expected something like this from the beginning, at least in the form of looks and whispered remarks. Yes, dear readers, sometimes you have to realize that scale matters. Harmony and balance within a relationship (aesthetic, physical, mental) are a valuable asset when confronting social friction, especially in countries with backward mentalities, prejudice, and a lack of education, such as the one we live in.

I have to admit that, after only one day, a form of sexual tension that may have been floating in the air for quite some time spontaneously turned into a form of physical contact. It was beautiful in a way, but there was an absolutely critical moment there for the rest of my life.

We were lying in bed, and T. told me about a massive abuse she had suffered at the hands of a group of Roma people who had abducted her from a bus stop and held her captive for two days. As far as I remember, this happened sometime in the mid- or late 1990s, in a marginal area of the capital.

The effect on my mind was immediate and devastating. I found myself face to face with a victim of a past abuse. But unfortunately, our interaction had already taken place. Now I was sitting on the edge of the bed, trying to figure out whether Lidia had unexpectedly entered my personal space simply as a well-intentioned person, or whether I was facing a genuine “hack.”

To be honest, at that moment I did not interpret the interaction as a hack.

I began imagining the scenes of torture – the girl showed me scars left on her neck by cigarettes extinguished by her aggressors. I even tried to enter the minds of these people. What did they have to prove? Why had they chosen this particular victim, and why these precise methods of acting? What had been going through the girl’s mind during those two days, and how had they affected her afterward, throughout the rest of her life? Could it have been an assault with a symbolic, demonstrative subtext? And if so, who was meant to receive the message of this assault?

You are forced to constantly compile these pieces of data which, to be honest, do not really belong to the normal order of things. And then, in that very same moment, you are overcome by anger, by the inability to act, but also by the inability to transport yourself back into the past, to the very moment when the events occurred. And if you had been there, what would you have done, and when? Would you have run after the car in which the girl had been abducted? Would you have immediately called 112 to alert the police, perhaps? Would you nevertheless have gotten into a fight with the aggressors? Would you have risked your life for someone who, ten years later, is sitting calmly in your home, telling you all these things?

That was when I realized that there might also be another subtext to the event: perhaps it could be a test, an interrogation, but at the same time also a silent reproach. Given that, during the visit, the girl was communicating with other people on the phone, apparently reporting on the state of things – hers, and probably mine, ours as well – the whole situation no longer seemed to me to have anything to do with normality.

So there I was, facing a victim possibly transformed by an external group of interests into a virus, an informant, a “hack” in my personal life, or at least that was my vague intuition. After such events – which I was already almost beginning not to believe anymore – could you trust in the mental balance of this victim? My answer was: either she had been traumatized beyond the understanding of any human being, or she had partially recovered; in either case, she was not only allowing herself to be used for this purpose, but was also acting according to external, group interests.

After so many clues accumulated within a few days, I began looking at this person with suspicion, constantly wondering who was pulling the strings behind her, why she accepted this, and what the long-term consequences for me would be. Having no more data, I stopped the mental investigation there. In fact, you are forced to “close your eyes” to the event, perhaps even to forget it at some point, for lack of data and context. Or you may wake up to reality much later, when the ramifications of these manipulations have multiplied or spread beyond your ability to understand them.

Returning to this possible “hack,” I have nothing to reproach myself for, actually: if I had been there at the moment of the abduction, I would certainly have done something. If I had found out about it soon afterward – during university – I might have looked into it, and our later interaction certainly would never have taken place.

But now you find yourself blaming yourself for discrimination. I actually wondered how the victim of such an abuse could live with it for the rest of her life. Every man she meets, if he has even a minimum of decency and education, asks himself the same questions and faces the same dilemmas. The same distance stands between the two of them, a distance that effectively transforms them into a perpetual binary pair of eternal victim and possible or potential abuser.

I actually concluded that, in order to continue enjoying physical interactions, the girl could never tell someone about the abuse from the very beginning. But then, unable to hide it anyway – and why would she hide it, after all? – or wanting to remain honest with her partner, she was forced to tell him, paradoxically becoming an abuser herself in turn. In this way, year after year, she draws more and more victim-men into the binary, functioning like a kind of mechanism actually created by the original abusers.

Now, as a final thought, no law-enforcement agency can control every member of society at every moment, so events like these cannot be predicted. In general, when people find themselves in situations that fall outside the sphere of normality, they freeze or look for someone to blame. The more infantile they are, the less familiar they are with the harsh realities of the World, the quicker and easier it becomes to externalize the guilt induced by having been a witness, even an indirect one, to such abuses. “I don’t care, I don’t want to know, I don’t want to hear, it’s none of my business” is something we will hear quite often.

Others may fall into the opposite extreme: I want to understand everything, I want to find the causalities, the details, to find the reasoning behind it, the symbolism, the networks, the mechanisms of influence and propagation of this genuine virus.

You see, dear readers, these kinds of abuses are not merely isolated events in time and space; they generate waves of unforeseen consequences afterward.

The only thing is that… if some of us want to remain neutral, others want to investigate, others want to understand, there are also those who want to — and know how to — exploit these “effects” of abuse across… time and space. And so I ask you: what can we believe, and what can we do in the face of people like this, and how do we stop them? What do we do when a victim can so easily be transformed, manipulated, and then objectified in games of manipulation that exceed the scale and spectrum of normality?

Another thought from that period was that the alternative to all these chains of events might have been for the victim to enter, as quickly as possible, a process of possible healing through psychotherapy, within a controlled, safe environment. Whether she or the therapist has the willingness to explain the complexity of the World, of Society, of human characters of every kind, and whether this process ultimately serves any purpose, is another matter for discussion. In any case, in my opinion, this option should be attempted, as it is probably the only one that does not generate too many aberrant side effects.

Of course, another thought from that same moment was… not everyone has such financial resources, and not everyone, after such events, possesses the calm and mental clarity, the patience and the hope that may seem naïve to many, necessary to embark upon such a path.

Yes, dear readers, all these thoughts went through my mind within a few seconds, while I was sitting there with Lidia T., reflecting on all this on the edge of the sofa. And yes, I ultimately classified the entire interaction as a “hack” and as an abusive intervention in my intimate and personal life, as the reasoning above indicates.

Epilogue: a few months later, I am at Terasa Actorilor in Bucharest, having a beer with Lidia T. At one point she exclaims, with a hint of humor in her voice: “If you buy me a pizza, I’ll come to your place.”

Well, well, another bizarre transaction proposal, I tell myself, taking the compromise I had apparently been making, without even realizing it, one step further. Certainly, I thought, a well-intentioned, educated, cultured, capable person would have chosen a different path in life, expressed themselves differently, acted differently.

A few years later, I notice, again on Facebook, that Lidia T. has left the country and practices yoga. At the time, I told myself that this was another, alternative spiritual path, a way of continuing an evolution toward healing and understanding the World in all its complexity. And yet, the memory of the entire chain of events left me with a faint trace of doubt.