PAUL SELING

Română

Ei, dragii mei, haideți să mai depanăm niște amintiri frumoase de la mijlocul anilor ’90. Paula Seling este proaspăt integrată în Fundația Culturală Phoenix, sub bagheta managerului Paul N. În timp ce îmi văd de ale mele, învățând nițel, mă trezesc cu Paula circulând prin oraș pentru niște ședințe foto.

Frumoase poze, dragii mei. Alături de cântărețul la țambal Marius M. (de etnie romă) și încă un alt muzician, Paul N. încearcă să înceapă o colaborare fructuoasă în trei. Grupul este surprins în diferite ipostaze prin centrul Bucureștiului. Paula poartă un trenci verde-kaki, lung. Văzând imaginile, mă gândesc că fotograful e bun, stylingul e coerent, adaptat vremurilor.

Am avut niște discuții cu celebrul cântăreț la țambal – era extrem de talentat, de o virtuozitate excepțională și chiar l-am invitat la petrecerea de ziua mea, în primul an de facultate, la o cunoscută berărie din zona Casei Poporului. Am fost acolo o grămadă de colegi, am băut strașnic. Era la modă „metrul de bere”, adică vreo 6-7 halbe înșirate pe o placă de lemn lungă, și nu prea ne dădeam înapoi de la a comanda, una după alta, până târziu în noapte. Deși ne-am distrat bine, în 1996-1997 încă prețurile tuturor bunurilor de consum erau extrem de accesibile. Nu pot să spun că m-a afectat excesiv nota de plată.

Și totuși, dragii mei, trebuie să recunosc că nu a fost neapărat o seară extrem de reușită. În aer plutea o tensiune ciudată, unii dintre colegi mă priveau nițel suspicioși. N-am băgat de seamă, bând cot la cot cu cei mai puțin băgători de seamă, cei mai petrecăreți, mai veseli, sporovăind și glumind, așa cum fac tinerii studenți de obicei. Haideți să speculăm că unii dintre invitați observau pentru prima dată asocierea mea cu colegul de trupă al Paulei, de etnie romă, și erau puțin circumspecți.

La scurt timp după aceea, managerul Paul N. mă invită la o consfătuire, alături de alți creativi, sub posibila sponsorizare sau influență a unui om de afaceri de etnie romă (sau cel puțin așa părea, dl Lorin).

Bineînțeles, m-am simțit nițel important: urma să am și eu un cuvânt de spus în evoluția soră-mii.

În grupul de consfătuire l-am cunoscut pe cel care urma să-mi devină prieten și confident, Alexandru Ionescu, pe managerul Marin Scarlat (cel care se ocupa în acea perioadă, după spusele lui, de Loredana Groza), pe un alt creativ, pe nume Ovidiu B., și probabil alte câteva personaje din mediul creativ.

Am fost invitat să vin și eu cu câteva idei de videoclipuri. Hmm… prin minte îmi treceau doar clișee din ceea ce văzusem la televiziunile muzicale până atunci. Dacă e să fiu sincer, n-aveam ce căuta acolo, dar, cum avea să-mi spună experiența de mai târziu, important e să începi și, pe parcurs, poți transforma imagistica mentală într-un produs original.

Am fost tare apreciat de managerul Lorin, trebuie să admit. Cu o voce caldă, admirativă, el a aprobat în fața tuturor, chiar și a celorlalți artiști, mult mai experimentați, propunerile mele.

Cu o atitudine ușor critică și rezervată, dl Ovidiu B. a ieșit din sală aproape imediat. Atunci, dragii mei, raportându-mă la situație, evaluând acest domn, prestanța sa, precum și pe cea a restului grupului, am avut sentimentul că ceva nu este în regulă. Dar, cu entuziasmul creativului începător, dornic să înceapă o carieră în producția de videoclipuri, am rămas în continuare la discuții.

Când am fost întrebat despre resursele necesare pentru a crea o serie întreagă de conținut vizual pentru proiectul Paulei, am stat două secunde pe gânduri. Am evaluat nițel camera, locația, statutul social și economic al sponsorului Lorin, al celor din jur, și mi-am dat seama, sincer să fiu, că nu eram, de fapt, luat în serios. Nici nu avea rost să negociez vreun cost.

Dar, acum că eram deja angajat în proces, am explicat că, având deja un computer bunicel și Adobe Premiere instalat (un CD pirat, cum era atunci moda), nu mai aveam nevoie decât de o placă de captură din domeniul analogic în cel digital.

Am indicat modelul – voiam deja să-l cumpăr – și Paula N. + managerul Lorin au fost de acord cu achiziția. Bineînțeles, câteva zile mai târziu am fost înștiințat că proiectul era abandonat, sau cel puțin posibila mea implicare în el. O bănuială sumbră mi s-a instalat în minte: oare nu cumva totul fusese doar o evaluare? Și, dacă da, a cui? Și în ce sens sau cu ce scop?

Dar întrevederea n-a rămas neapărat fără urmări pozitive, constructive. Am început să fiu frecventat de managerul Marin Scarlat, care începea și el să fie interesat de o colaborare cu Paula. Am stat câteva seri la discuții la noi acasă, evaluându-i amândoi, în tăcere, ideile creative. Sincer să fiu, omul nu părea să aibă suficientă abilitate pentru a conecta firele invizibile ale limbajelor simbolice care, până la urmă, trebuie cunoscute în amănunt atunci când te apuci să creezi strategii de imagine publică.

M-am amuzat să aud cât de mândru era că a colaborat la crearea unui tip de ciocolată denumită „Loredana”, în perioada în care s-a ocupat de cariera artistei. În opinia mea, asocierea a două paliere diferite de comunicare – cel muzical și cel al produselor de larg consum, mai ales al mâncării – este de evitat. Dar aceasta rămâne doar o părere personală. Este posibil ca, în anumite cazuri, cu anumite interese și în urma unor studii aprofundate, asemenea abordări să aibă succes.

Marin Scarlat declara ulterior și faptul că nutrește sentimente profunde de afecțiune pentru Paula, încercând, mai mult sau mai puțin timid, să-i cucerească admirația. Am observat cu mirare discrepanța dintre acțiuni, maniere și imaginea lui de sine, poate nițel disociată de ceea ce ai fi putut numi echilibru și normalitate.

Astăzi, Marin este diagnosticat cu o boală mintală și suferă, din spusele lui, de diverse forme de confuzie și disociere. Mai vorbim rareori la telefon, în special când mă sună el.

Tot o frumoasă prietenie, fondată pe discuții amicale începute pe holurile locației unde ne-am consfătuit, a fost și cea cu Alex Ionescu, prietenie care a continuat până în ultimii ani, când artistul mi-a făcut o vizită inopinată chiar în Baia Mare. Am depănat amintiri frumoase, rememorând chiar momentul întâlnirii noastre din anii ’90. Alături de mama lui, acesta a plecat a doua zi spre vastitatea spațiului european, unde își continuă viața creativă ca de obicei. Probabil.

După apariția YouTube, m-am interesat sporadic de cariera cântărețului la țambal, Marius M. Accidental, aflam că are un fiu pe nume Lorin, observând o coincidență bizară. Managerul de etnie romă se numea Lorin, băiatul muzicianului – Lorin, iar adversarul meu dintr-o încăierare din curtea casei colegului Zoltan Fekete tot Lorin. (I)

Ei, ei, dragi cetitori, atunci mi-a căzut grișina dintre buze, făcând rapid un calcul invers în spațiu și timp. Păi, stai puțin, îmi spun eu… densitatea de coincidențe pare a fi peste cea normală. O vagă intuiție mă făcu să speculez că managerul Paulei, Paul N., cunoștea detaliul bătăii din acest trecut îndepărtat și că alegerea cetățeanului de etnie romă Lorin ca potențial sponsor al proiectului de videografie nu era întâmplătoare.

Dar, totuși, ipoteza părea ridicolă. Și știți de ce? Simplu: a vehicula pioni, actori cu nume sonore, într-un sistem mediatic în care comunicarea se bazează pe simbolism vizual sau muzical pare nițel impropriu. Dacă acest sistem folosește personalitățile media ca pioni manipulabili într-o rețea de influență și dacă sonoritatea numelor este invocată ca purtătoare de semne în public sau în propriile grupuri de susținere, atunci avem de-a face cu rețele de influență și nu cu artiști liberi, independenți.

Cine și de ce ar folosi aceste nume sonore în spațiul mediatic și apoi în cel mental colectiv, susținându-le prin producții artistice mai mult sau mai puțin abile sau precare? De ce ar fi de acord acești creativi să se lase manipulați prin rețelele de influență, mai ales că sunt cu siguranță, din start, conștienți de atipicul sau asimetria numelor lor, a proiectelor lor și așa mai departe?

Mai am o singură observație: în orice sistem mediatic, oricât de liber și democratic, vor exista voci din public care vor face aceste combinații facile de denumiri, idei și nume, încărcându-le cu sens, cu umor mai fin sau mai grobian. Gura lumii nu tace, mințile ludice nu stau, cu toții avem momente de visare sau repaos în care, ca prin minune, câte un gând răzleț ne trece prin minte.

Problema apare atunci când investitori serioși, puși pe treabă, încep să construiască la rândul lor scheme de manipulare pornind din acest public și cucerind treptat lumea subiectivă, imaginară, a personalităților publice, plimbându-se pe firele aproape invizibile ale rețelelor de influență, investigând posibile conexiuni și verificând căi de acces.

Ca exemplu, cu influență „de autobază”, citez și eu această veche glumă:

„Cum se numește colaborarea dintre Paula Seling și 3 Sud-Est?”

Răspuns: „3 Se Ling”.

---

English version

Well, my dear readers, let’s dust off a few more beautiful memories from the mid-1990s. Paula Seling has just joined the Phoenix Cultural Foundation, under the baton of manager Paul N. While I’m minding my own business, studying a little, I suddenly find myself watching Paula being driven around the city for a series of photo shoots.

Beautiful pictures, my dear readers. Alongside the cimbalom player Marius M. (of Roma ethnicity) and another musician, Paul N. is trying to get a fruitful three-way collaboration off the ground. The group is photographed in various poses around central Bucharest. Paula is wearing a long khaki-green trench coat. Looking at the pictures, I think the photographer is good, the styling is coherent, appropriate to the times.

I had a few conversations with the famous cimbalom player – he was extraordinarily talented, with exceptional virtuosity – and I even invited him to my birthday party during my first year at university, at a well-known beer hall in the area around Casa Poporului. There were a whole bunch of classmates there, and we drank quite seriously. The “meter of beer” was fashionable at the time: roughly six or seven beer glasses lined up on a long wooden board. And we certainly weren’t shy about ordering them one after another, well into the night. Although we had a great time, consumer goods were still extremely affordable in 1996–1997. I can’t say the bill hurt me all that much.

And yet, my dear readers, I have to admit that it wasn’t necessarily the most successful evening. There was a strange tension in the air, and some of my classmates were looking at me a little suspiciously. I didn’t really notice, drinking side by side with the less observant ones, the more sociable, cheerful types, chatting and joking around as young students usually do. Let’s speculate that some of the guests were noticing for the first time my association with Paula’s fellow band member, who was of Roma ethnicity, and were a little wary.

Shortly afterward, manager Paul N. invited me to a sort of creative think-tank, together with several other creatives, possibly under the sponsorship or influence of a Roma businessman (or at least that was how it seemed, Mr. Lorin).

Naturally, I felt a little important: I was going to have a say in my sister’s career.

At this think-tank I met the man who would eventually become my friend and confidant, Alexandru Ionescu; manager Marin Scarlat (who, according to what he told us, was handling Loredana Groza’s career at the time); another creative named Ovidiu B.; and probably a few other characters from the creative scene.

I was invited to come up with a few music-video ideas of my own. Hmm… the only things running through my mind were clichés from everything I had seen on music television up to that point. If I’m being honest, I had no business being there. But, as later experience would teach me, the important thing is to start somewhere, because along the way you can transform the imagery in your head into something original.

I was greatly appreciated by manager Lorin, I have to admit. In a warm, admiring voice, he approved my proposals in front of everyone, including the other, much more experienced artists.

With a slightly critical and reserved attitude, Mr. Ovidiu B. left the room almost immediately. At that point, my dear readers, looking at the situation, assessing this gentleman, his bearing, as well as that of the rest of the group, I had the feeling that something wasn’t quite right. But, with the enthusiasm of a beginner creative eager to start a career in music-video production, I stayed on for the rest of the discussion.

When I was asked about the resources required to create an entire series of visual content for Paula’s project, I paused for two seconds. I took a quick look at the room, the location, the social and economic status of Lorin, the supposed sponsor, and the people around him, and I realized, honestly, that I wasn’t really being taken seriously. There was no point in negotiating a fee.

But now that I was already involved in the process, I explained that, since I already had a decent computer and Adobe Premiere installed (a pirated CD, as was fashionable at the time), all I needed was a capture card to transfer material from the analog domain into the digital one.

I gave them the model – I was already planning to buy it – and Paula N. and manager Lorin agreed to the purchase. Of course, a few days later I was informed that the project had been abandoned, or at least that my possible involvement in it had been abandoned. A gloomy suspicion settled into my mind: what if the whole thing had merely been an evaluation? And if so, whose? And for what purpose?

Still, the meeting did not remain without positive, constructive consequences. I began to spend time with manager Marin Scarlat, who was also becoming interested in a collaboration with Paula. We spent several evenings talking at our house, both of us silently assessing his creative ideas. To be honest, the man did not seem to possess quite enough ability to connect the invisible threads of the various symbolic languages which, after all, have to be understood in considerable detail when you set out to create strategies for public image.

I was amused to hear how proud he was of having collaborated on the creation of a type of chocolate called “Loredana,” during the period when he was involved in the artist’s career. In my opinion, combining two different levels of communication – the musical one and that of mass-market consumer products, especially food – is something best avoided. But that is merely a personal opinion. It is possible that, in certain circumstances, with particular interests and sufficiently thorough study, such approaches may actually work.

Marin Scarlat later also declared that he had deep feelings of affection for Paula, trying, more or less timidly, to win her admiration. I was struck by the discrepancy between his actions, his manners and his self-image, perhaps somewhat dissociated from what one might call balance and normality.

Today, Marin has been diagnosed with a mental illness and, according to what he himself says, suffers from various forms of confusion and dissociation. We rarely speak on the phone anymore, mostly when he calls me.

Another beautiful friendship, founded on friendly conversations that began in the corridors of the place where we had held our discussions, was the one with Alex Ionescu. That friendship continued until recent years, when the artist paid me an unexpected visit right here in Baia Mare. We reminisced about beautiful moments, even recalling the very moment we first met back in the 1990s. Together with his mother, he left the following day for the vastness of the European space, where he continues his creative life as usual. Probably.

After YouTube appeared, I would occasionally look into the career of the cimbalom player Marius M. By chance, I discovered that he had a son named Lorin, and noticed a bizarre coincidence. The Roma manager was named Lorin, the musician’s son was Lorin, and the opponent I had gotten into a scuffle with in the courtyard of my classmate Zoltan Fekete’s house was also Lorin. (I)

Well, well, dear readers, that was when the little piece of gristle fell from my lips, as I quickly made a calculation backwards through space and time. Wait a minute, I told myself… the density of coincidences seems to be higher than normal. A vague intuition led me to speculate that Paula’s manager, Paul N., knew about that incident from my distant past, and that choosing Lorin, the Roma businessman, as a potential sponsor for the videography project was not entirely accidental.

And yet, the hypothesis seemed ridiculous. And do you know why? Simple: using pawns, recognizable figures with prominent names, in a media system where communication is based on visual or musical symbolism seems somewhat improper. If such a system uses media personalities as manipulable pawns within a network of influence, and if the sound of their names is invoked as a carrier of signs in public or within their own circles of support, then we are dealing with networks of influence rather than free, independent artists.

Who would use these prominent names in the media sphere and then in the collective mental space, supporting them through artistic productions of varying degrees of skill or inadequacy? And why would these creatives agree to be manipulated through networks of influence, especially since they would presumably be aware from the outset of the unusual or asymmetrical nature of their names, their projects, and so on?

I have just one more observation: in any media system, however free and democratic, there will always be voices in the audience who make these easy combinations of names, ideas and labels, loading them with meaning, with humor that may be subtle or downright crude. The grapevine never falls silent, playful minds never stop, and we all have moments of daydreaming or repose when, as if by magic, some stray thought crosses our minds.

The problem arises when serious investors, determined to get things done, begin constructing their own schemes of manipulation from within this audience, gradually entering the subjective, imaginary world of public personalities, moving along the almost invisible threads of networks of influence, investigating possible connections and checking possible points of access.

As an example of what I would call “bus-station-level” influence, let me quote this old joke:

“What do you call a collaboration between Paula Seling and 3 Sud-Est?”

Answer: “3 Se Ling.”