PAUL SELING

Română

Dragii mei,

Haideți să mai depanăm niște amintiri frumoase din timpul anilor de liceu. Îmi aduc aminte cum stau pe gardul exterior al terenului de baschet de la Șincai, privind nițel la ultimii colegi rămași după ore, care joacă în echipe. O aștept pe Betty; urma să mai povestim nițel înainte să plecăm acasă.

De Betty mi-a plăcut întotdeauna pentru că era agilă, smart, veșnic îmbrăcată în leggings. Forma picioarelor ei era absolut perfectă: atletice, fără să fie prea musculoase. Atâta doar că era ochelaristă, ceea ce nu prea am agreat niciodată. De-a lungul întregii perioade petrecute la Șincai, am tot contemplat gândul de a o aborda, dar o opreliște ciudată exista între noi.

Pe de o parte, exista acolo atracția fizică din partea mea, blocată de ciudatul detaliu – ochelarii. De partea lui Betty exista tot timpul o formă de flirt intermitent, o tensiune minimală pe care o întreținea și o reînnoia an după an – și pe care atunci o credeam oarecum naturală.

În mod cert, ca orice fată adolescentă și smart, Betty avea nevoie să se simtă integrată. Acum, în clasa noastră de frumoase exemplare ale protipendadei de condiție medie (copii de profesori, medici sau alte fețe înalte ale establishmentului comunist), Betty nu prea strălucea. Nici la învățătură – era într-o zonă mediană – și nici neapărat ca frumusețe fizică.

Pur și simplu, tipa prefera să circule fie printre băieții populari, fie printre alte clase din liceu, devenind la rândul ei un straniu exemplu, cunoscut de toată lumea.

Curând am aflat că Betty urma să devină jurnalistă, se pregătea deja pentru asta. Din câte îmi aduc aminte, a și creat, pentru o vreme, revista tinerilor din liceu cu pasiuni asemănătoare. Am găsit interesantă experiența, atâta cât a durat, gândindu-mă la ea ca la o formă de afirmare a independenței în gândire și în acțiune față de un sistem relativ rigid de învățământ, fără să fie neapărat un act de rebeliune fățișă.

Părea frumos armonizată și integrată în context, fără să chestioneze în mod vizibil starea de lucruri. De ce proiectul s-a închis relativ repede nu am aflat, dar nici nu m-am interesat, sincer să fiu. Cum se spune de obicei, fetele destepte știu ce fac, întotdeauna.

Mica mea apariție ca desenator în revista fondată de Betty și colegii ei a fost realizată cu un pic de entuziasm, dar și cu nițică mirare. Betty mi-a cerut o serie de caricaturi pe care urma să le publice în probabil câteva sute de exemplare, distribuindu-le prin liceu.

Adevărul este că nu mai desenasem de ani buni, preocupat fiind cu de-ale adolescenței: privitul după fete, ambiția de a deveni fizician într-un institut de cercetare (poate din România sau, de ce nu, în străinătate – poate chiar la ceea ce azi se numește CERN).

Of, dragii cetitori, ce ambiții mari are un tânăr ce-și vede viitorul înainte, așternut aidoma unei coli albe, gata de a fi umplută de fapte ieșite din comun.

Dar, dragii mei, unii visează doar, fără să pună osul la treabă. În ce mă privește, n-a fost așa. Stau mărturie cele două inscripții, cu litere aurite, din catastiful supradimensionat ce conține eroi ai liceului, pe hol.

Sincer să fiu, n-aș fi gravat acele nume cu litere aurite și nici n-aș fi modelat catastiful din lemn. Dar, în acea vreme, gusturile protipendadei erau nițel mai puțin conectate la trendurile globale, iar localnicii aveau nevoie să fie impresionați de mici străluciri sau luciri. Dar a fost doar o părere; poate că „atâta s-a putut” la acea vreme.

Sper și cred că voi reuși să creez un film care să reînvie amintirea acelor momente: caricatura profesorului de matematică, dl. M., în care acesta înfige un steag inscripționat cu „Republic of Math” într-un elev obișnuit. Doamna P. M., profesoara de limba română, care are drept corp un creion, iar în bula ce conține textul pe care îl rostește găsim o decupare dintr-un compendiu de comentarii literare. Mai era acolo și caricatura preotului care îl substituise pe profesorul de franceză, M., ș.a.m.d.

Să lăsăm un pic de surpriză pentru mai târziu, în timp ce mă gândesc nițel la firul narativ al acestui posibil proiect video.

Haideți să revenim la acea după-amiază de toamnă devreme, cu frunzele ei ruginii, căzând agale din arborii ce flanchează gardul liceului Șincai. O aștept încă pe Betty când, prin fața mea, se plimbă agale o frumusețe de neînchipuit. Păr lung, întins, castaniu deschis, corp mlădios, gesturi feminine, ușor absente.

Ei, ei, mă gândesc la mine, tocilarul în treningul meu pricăjit Sergio T., privind fata – populară, frumoasă foc și cu o formă fizică perfectă. „N-ai nicio șansă, Paule, lasă aceste gânduri la o parte”, mi-am spus.

Din păcate, o bună bucată de vreme, până când atenția mi s-a mutat către alte posibile partenere, n-am încetat să oftez în pernă, seara târziu, imaginându-mi cum mă țin de mână în parc cu cea care, aveam să aflu în curând, se numește Raluca T.

Nu mult mai târziu, m-am amuzat nițel pe seama mea însumi. Prea eram îndrăgostit lulea, îmi spuneam. Păi de ce? Păi mă tot uitam la videoclipul unei trupe germane de eurodance – Jam & Spoon feat. Plavka – „Right in the Night” și, undeva acolo, era o asemănare ciudată cu frumoasa Raluca T.

Am compilat rapid simbolistica vizuală, cum făceam de obicei, ascultând în același timp și muzica. Inovatoare și totuși simplă, un gen muzical pe care l-am îndrăgit pentru expresivitatea obținută prin mijloace minimale. Eurodance-ul mi-a plăcut până la finalul liceului, când aveam să descopăr trance-ul.

Bineînțeles, dragii cetitori, era doar efectul proiecției. Când ești îndrăgostit, vezi peste tot chipul fetei pe care o placi, am concluzionat eu, amuzat. M-am hotărât să fiu atent pe viitor, să cercetez acest fenomen, dar și să mă feresc de a tot căuta pe canalele muzicale indicii sau detalii pe care doar sfera mea personală le conține.

Dragii mei, tare greu de înțeles și de raționalizat fenomenul proiecției – dar nu și imposibil.

Ca mică notă de detaliu, n-ar fi chiar de necrezut ca și alți tineri din liceu, la fel de iubitori de muzică nouă, să fi căzut în această subtilă capcană a asemănărilor aproximative. Este totuși normal; trebuie să conștientizăm asta. La vârsta adolescenței suntem prea impresionabili, nu avem încă formată complet identitatea, caracterul și o imagine de sine solidă, stabilă, mai ales cei mai puțin siguri pe ei înșiși. Cei cu o educație muzicală sau vizuală mai precară decât a noastră, cei care veneam din bezna izolării informaționale a comunismului, puteau cădea și mai ușor pradă îndoielii, neputându-și verifica niciodată intuiția.

Ar fi de dorit, totuși, ca cei mai experimentați, cei cu vechime în domeniu, să-i poată sfătui să se țină deoparte de asemenea fenomene până când înțeleg mai bine ce înseamnă entertainmentul, dinamica sa și interesele care sunt în joc.

Câțiva ani mai târziu, am fost în sfârșit cu adevărat impresionat de o piesă a trupei Jam & Spoon. Este vorba de „Stella 1999–1992 (How Stella Got Her Groove)”. Față de eurodance-ul simplist de până atunci, aveam în față o cu totul altă abordare. O piesă meditativă și totuși „groovy”, energică și totuși relaxantă, cu un videoclip de excepție.

M-am și visat imediat în apele unor ținuturi exotice, învățând să fac surf la rândul meu. Nu pot să spun că fata din videoclip era chiar genul meu: părea liberă de orice griji, explorând tărâmuri îndepărtate. Hmm, mi-am spus, o asemenea viață trebuie totuși sponsorizată cu ceva.

Păi cu ce, m-am întrebat pe loc?

Păi, vedeți voi, tinerii din țările occidentale cheltuie mult mai puțin atunci când călătoresc prin teritorii sau printre populații mai puțin norocoase. Bine, măi Paule, m-am observat eu o fracțiune de secundă mai târziu, dar fata nu are o fizionomie de occidentală. Poate că e o localnică ce cunoaște bine „rândul lucrurilor” și știe să se descurce cu puțin, bună cunoscătoare a tradiției, cu patalama… Poate o fi chiar instructoare de surf.

Nu poți ști, până la urmă, am concluzionat eu, închizând în minte albumul vizual al frumoaselor imagini.

Am mai stat nițel pe gânduri, doar un pic: de ce în titlul piesei se începea cu 1999 și se trecea la 1992? Piesa era într-adevăr scoasă în 1999, iar pe Jam & Spoon îi știam într-adevăr de la începutul anilor ’90. Era vorba de o recapitulare? De o revizuire? De o rememorare? De un album de amintiri cuprinzând întreaga lor evoluție de până atunci? Și de ce titlul invita la a merge cumva înapoi în timp?

Așa, ca o amintire vagă, mi-a mai venit prin cap un gând, poate mai târziu, poate chiar atunci. Cred că totuși chiar atunci.

Vă mai povesteam de o parteneră pasageră pe care am cunoscut-o prin schimbul de elevi de liceu dintre Șincai și un liceu francez, d-ra C. Chiar și după întoarcerea noastră acasă am mai schimbat două-trei scrisori între noi, fără prea mare tragere de inimă, cel puțin din partea mea.

Experiența eșuase încă din timpul vizitei românilor acolo, poate din cauza ruminațiilor și schimburilor de informații, mai mult sau mai puțin vizibile, dintre tineri, plus a multor conflicte latente care existau în colectivul nostru, poate provenite dintr-un trecut prea îndepărtat. Nici profesorii nu erau prea departe de aceste tensiuni, aveam să înțeleg și atunci, și mai târziu.

După a doua sau a treia scrisoare, d-ra C. a trimis, simplu, o fotografie cu mai multe pisicuțe, adăugând un text simplu, relativ conformist.

Bineînțeles, amintindu-mi de spiritul fetei, de modul ei de a se comporta, de a vorbi, de a interacționa, m-am întristat. Nu aș fi vrut să primesc pisicuțe, dragii mei, ci poate, mai elegant, o simplă tăcere. Doar înțeleseserăm cu toții că, în asemenea anturaje, în asemenea public, în asemenea situații, afecțiunea dintre adolescenți nu este clar posibilă.

Dar poate că acest gând, readus din memorie după vizionarea videoclipului Jam & Spoon, „Stella”, a fost doar aleatoriu, am meditat eu nițel. Normal, lucrurile frumoase, elegante, plăcute ochiului și urechii trezesc uneori amintiri mai difuze, intrând în analiza noastră.

Cine suntem noi să încercăm să înfruntăm aceste „flashuri” pe care subconștientul ni le aduce în fața ochilor așa cum crede el de cuviință? Doar nu ne putem controla echilibrul mental până într-acolo încât să gândim realitatea înconjurătoare doar prin intermediul raționamentelor de scurtă durată și al percepției, nu-i așa?

Echilibrul mental se bazează pe o continuă negociere între memorie, starea de moment și proiecții, planuri de viitor, alături de familie, comunitate, nație chiar. E de dorit ca, alături de toate aceste entități, să creăm noi realități, noi lumi, prin colaborare și bună înțelegere. Nu-i așa?

Acuma, de ceva vreme mă apucasem deja de producție de muzică electronică prin forțe proprii (și nu doar prin analiza mentală a unor lucrări de la televiziunile muzicale). La un moment dat, în micul meu apartament din Militari, am început o piesă inspirată de mood-ul contemplativ al piesei „Stella”. Îmi plăcea mult ritmicitatea cu care acordurile de bază ale lucrării originale structurau, cu energie constantă, compoziția.

Ei bine, nu voiam să copiez nimic, așa că am creat intuitiv câteva acorduri noi, imitând doar ritmicitatea din original. A ieșit o schiță de piesă mai întunecată, mai tristă, poate mai „mellow”, folosind un preset reușit din Korg Trinity-ul pe care îl aveam atunci la dispoziție. Un sunet curat, cu nițică granulație digitală, care aducea puțin a încărcare cu saturație analogică. Și totuși, tot digitală, așa cum e Trinity-ul.

Dar, vedeți voi, citind noi puțin din manualul de instrucțiuni al workstationului japonez, vedem că sunetele au fost samplate din surse analogice. Ingineri de sunet pricepuți au știut să înregistreze originalul, să epureze sunetul și să-l reintroducă apoi în memorie ca bază de pornire pentru alte tipuri de muzică.

Dar, după o scurtă perioadă de încercări, am abandonat ideea. Eram extrem de trist, deprimat, iar starea asta, imprimată în schița mea și ascultată pe repeat, a creat un loop de feedback în care cădeam tot mai adânc. Cum tot repetam acordurile în căști, încercând să-mi imaginez direcții posibile de a le dezvolta, mă expuneam tot mai mult imaginii auditive inițiale, pe care o imprimasem încă de la prima atingere a Trinity-ului. Trebuia să întrerup loop-ul; era deja prea nociv pentru mine.

Nu mult mai târziu, după inițierea proiectului ce urma să fie denumit de muzicienii entuziaști de la Yama Studios „Știi ce-nseamnă?”, produs pentru Paula Seling și sponsorizat de Fundația Phoenix, mica mea progresie armonică a ajuns la baza piesei cu același nume: „Știi ce-nseamnă (să fii fericit)?”

Ei, dragii mei, încerc să-mi amintesc ce voi fi gândit când am ascultat producția Paulei în colaborare cu Electric Brother.

Dar asta, în însemnarea următoare, în care poate voi explica și cum a luat naștere videoclipul de mai târziu, încropit de mine în tehnica stop-motion, în aceeași eternă stare de panică, angoasă și depresie profundă.

Într-adevăr, un cocktail de trăiri de toată frumusețea, cum numai în viețile artiștilor bântuiți de crize existențiale mai găsești.

Epilog

Ei, dragii mei, pe la începutul anilor 2010 am început să înțeleg că desenele mele din liceu, ce păreau a fi banale caricaturi, nevinovate pamflete și executate, până la urmă, la invitația colegei mele de clasă, Betty, erau parcă prea vechi.

Știți ce mi-am spus? Ia să reîmprospătez nițel sursa de amuzament a colegilor mei de rețea socială, începând o nouă serie de desene. De data aceasta, într-o tehnică nouă, cu creion digital, tabletă grafică și un program gratuit, open-source: Inkscape.

De data aceasta n-am mai portretizat, așa, pe bâjbâitelea și din instinct, personaje excesiv de stricte, sub a căror baghetă eram forțat să exist timp de patru ani. Proiectul meu, publicat mai întâi online și apoi, în 2014, în formă fizică, în 600 de exemplare, ilustra situații la limita absurdului și personaje caricaturale prin modul lor de a se adapta la realitatea acelor vremuri.

De-acum, vechile mele imagini umoristice de la mijlocul anilor ’90 evoluau într-o nouă formă: umor mai fin, detalii infinitezimale, mai multă dinamică și o concentrare pe structuralism – atât din punct de vedere al relațiilor interumane, cât și din cel al manifestării sale în caracterul uman.

Anul trecut, în zilele aniversării a 30 de ani de la absolvirea liceului, am întâlnit-o și pe Betty, alături de alți câțiva foști colegi. Sincer să fiu, nu m-am gândit nicio clipă că aș dori să petrec măcar o secundă în fostul colectiv, darămite să mai și cheltui cei 400 de lei pentru meniu, ș.a.m.d.

Nu, dragii mei, am stat 45 de minute față în față cu acești oameni și noii lor parteneri de viață, gândindu-mă cu tristețe la cât de greu a trecut timpul. Pe figurile unora acesta lăsase urme; pe ale altora, parcă deloc.

Betty s-a întors curând în Canada, acolo unde mulți români pe care i-am cunoscut de-a lungul vieții par să-și găsească cu adevărat liniștea și împlinirea.

---

English version

My dear friends,

Let’s bring out a few more beautiful memories from our high-school years. I remember sitting on the outer fence of the basketball court at Șincai, watching the last few classmates who stayed after lessons playing in teams. I was waiting for Betty; we were supposed to chat for a little while before heading home.

I had always liked Betty because she was agile, smart, and perpetually dressed in leggings. The shape of her legs was absolutely perfect: athletic without being overly muscular. The only thing was that she wore glasses, something I had never particularly liked. Throughout the entire period I spent at Șincai, I kept contemplating the idea of approaching her, but there was a strange barrier between us.

On my side, there was certainly a physical attraction, held back by that peculiar detail – the glasses. On Betty’s side, there was always a form of intermittent flirting, a minimal tension that she maintained and renewed year after year – and which, at the time, I took to be somehow natural.

Certainly, like any smart teenage girl, Betty needed to feel integrated. Now, in our class, among all those fine specimens of the middle-ranking establishment (children of professors, doctors, or other high-ranking figures of the Communist establishment), Betty didn’t exactly stand out. Not academically – she was somewhere in the middle – and not necessarily in terms of physical beauty either.

Quite simply, the girl preferred to move either among the popular boys or among students from other classes, becoming, in her own way, a peculiar figure, known to everyone.

I soon found out that Betty intended to become a journalist; she was already preparing herself for it. As far as I remember, she even created, for a while, a magazine for students at the school who shared similar interests. I found the experience interesting, for as long as it lasted, thinking of it as a form of asserting independence in thought and action within a relatively rigid educational system, without it necessarily being an overt act of rebellion.

She seemed beautifully harmonized with and integrated into the context, without visibly questioning the existing state of affairs. I never found out why the project was shut down relatively quickly, but neither did I bother to ask, to be honest. As the saying goes, smart girls always know what they’re doing.

My little appearance as a cartoonist in the magazine founded by Betty and her classmates came about with a bit of enthusiasm, but also with a touch of bewilderment. Betty asked me for a series of cartoons which she intended to publish in, presumably, a few hundred copies and distribute around the school.

The truth is that I hadn’t drawn for years, being preoccupied with the usual concerns of adolescence: looking after girls, and the ambition to become a physicist at a research institute (perhaps somewhere in Romania or, why not, abroad – maybe even at what is today known as CERN).

Oh, dear readers, what grand ambitions a young man can have when he sees his future spread out before him, like a blank sheet of paper, ready to be filled with extraordinary deeds.

But, my dear friends, some people merely dream without actually putting in the work. As far as I was concerned, that wasn’t the case. The two gold-lettered inscriptions in the oversized ledger containing the names of the school’s heroes, displayed in the hallway, bear witness to that.

To be honest, I wouldn’t have engraved those names in gold letters, nor would I have fashioned the ledger out of wood. But, at the time, the tastes of the local establishment were somewhat less connected to global trends, and people here needed to be impressed by little flashes of brilliance or glimmers. But that was merely my opinion; perhaps “that was the best they could do” back then.

I hope, and I believe, that I will eventually manage to create a film that brings those moments back to life: the caricature of our mathematics teacher, Mr. M., in which he plants a flag bearing the words “Republic of Math” into an ordinary student. Mrs. P. M., our Romanian-language teacher, whose body is shaped like a pencil, while inside the speech bubble containing her words we find a cut-out from a compendium of literary commentaries. There was also the caricature of the priest who had substituted for our French teacher, M., and so on.

Let’s leave a little mystery for later, while I give some thought to the narrative thread of this possible video project.

Let’s return to that early autumn afternoon, with its rusty leaves drifting lazily down from the trees lining the fence of Șincai High School. I was still waiting for Betty when, right in front of me, a beauty beyond imagination came strolling along. Long, straight, light-brown hair, a supple body, feminine gestures, slightly absent-minded.

Well, well, I think to myself, here I am, the nerd in my shabby Sergio T. tracksuit, looking at the girl – popular, stunningly beautiful, and in perfect physical shape. “You don’t stand a chance, Paul. Forget about these thoughts,” I told myself.

Unfortunately, for quite some time, until my attention shifted toward other potential partners, I couldn’t stop sighing into my pillow late at night, imagining myself holding hands in the park with the girl whose name, I was soon to discover, was Raluca T.

Not long afterward, I had a little laugh at my own expense. I was hopelessly in love, I told myself. But why? Well, I kept watching the music video of a German Eurodance act – Jam & Spoon feat. Plavka – “Right in the Night,” and somewhere in there I noticed a strange resemblance to the beautiful Raluca T.

I quickly assembled the visual symbolism, as I usually did, while listening to the music at the same time. Innovative yet simple, it was a genre I came to love for its expressiveness achieved through minimal means. I remained fond of Eurodance until the end of high school, when I discovered trance.

Of course, dear readers, it was merely the effect of projection. When you are in love, you see the face of the girl you like everywhere, I concluded, amused. I decided that from then on I would pay attention to the phenomenon, study it, but also guard myself against endlessly searching music channels for clues or details that existed only within my own personal sphere.

My dear friends, the phenomenon of projection is terribly difficult to understand and rationalize – but not impossible.

As a small detail worth mentioning, it wouldn’t be entirely unbelievable if other young people at the school, equally fond of new music, had fallen into this subtle trap of approximate resemblances. It is, after all, perfectly normal; we have to acknowledge that. During adolescence we are far too impressionable. Our identity, character and sense of self have not yet fully taken shape, especially in the case of those who are less confident in themselves. Those with a less developed musical or visual education than ours, those of us who had emerged from the informational darkness of Communism’s isolation, could fall even more easily prey to doubt, unable to properly test their own intuition.

Still, it would have been desirable for those with more experience, those who had been around the field for some time, to advise them to keep their distance from such phenomena until they understood better what entertainment actually meant, its dynamics, and the interests at play.

A few years later, I was finally and genuinely impressed by a Jam & Spoon track. It was “Stella 1999–1992 (How Stella Got Her Groove)”. Compared with the simplistic Eurodance I had known until then, this was an entirely different approach. A meditative yet “groovy” piece, energetic yet relaxed, accompanied by an exceptional video.

I immediately found myself dreaming of exotic waters, learning to surf myself. I can’t say that the girl in the video was exactly my type: she seemed free of all worries, exploring distant lands. Hmm, I thought, a life like that must nevertheless be financed somehow.

With what, exactly, I wondered on the spot?

Well, you see, young people from Western countries spend much less when travelling through territories or among populations that are less fortunate. All right, Paul, I caught myself a fraction of a second later, but the girl doesn’t look Western. Perhaps she is a local who knows the “ways of the world” and knows how to get by with very little, someone well acquainted with local traditions, properly credentialed… Maybe she is actually a surf instructor.

You can never know, in the end, I concluded, closing the visual album of those beautiful images somewhere in my mind.

I thought about it for a little while longer, just a bit: why did the title begin with 1999 and then move back to 1992? The track had indeed been released in 1999, while I had known Jam & Spoon since the beginning of the ’90s. Was it a retrospective? A revision? A recollection? An album of memories encompassing their entire development up to that point? And why did the title seem to invite us to travel somehow backward in time?

And then, like a vague memory, another thought came back to me, perhaps later, perhaps right then. I think it was actually right then.

I had told you before about a brief romantic encounter I had through the student exchange between Șincai and a French high school, with Miss C. Even after we returned home, we exchanged two or three more letters, without much enthusiasm, at least on my part.

The experience had already failed during the Romanians’ visit there, perhaps because of the rumination and exchanges of information, more or less visible, among the young people, along with a number of latent conflicts within our group, perhaps originating in a past that was simply too distant. The teachers were not exactly removed from these tensions either, as I would come to understand both then and later.

After the second or third letter, Miss C. simply sent a photograph of several kittens, along with a simple, relatively conventional message.

Of course, remembering the girl’s spirit, the way she behaved, spoke and interacted, I felt sad. I wouldn’t have wanted kittens, my dear readers, but perhaps, more elegantly, simply silence. We had all understood that, in such circles, among such people, in such circumstances, affection between adolescents was simply not a realistic possibility.

But perhaps this thought, brought back from memory after watching Jam & Spoon’s “Stella”, was merely random, I reflected for a while. Naturally, beautiful things, elegant things, things pleasing to the eye and ear, sometimes awaken more diffuse memories, which then enter into our analysis.

Who are we to try to resist these “flashes” that the subconscious brings before our eyes according to its own mysterious logic? Surely we cannot control our mental balance to such an extent that we interpret the reality around us solely through short-term reasoning and perception, can we?

Mental equilibrium is based on a continuous negotiation between memory, our present state of mind, and projections, plans for the future, alongside family, community, even the nation. Ideally, together with all these entities, we should create new realities, new worlds, through collaboration and mutual understanding. Isn’t that so?

By then, I had already been producing electronic music on my own for some time (and not merely through the mental analysis of works I encountered on music television channels). At one point, in my small apartment in Militari, I started a piece inspired by the contemplative mood of “Stella”. I particularly liked the rhythmic way in which the original track’s basic chords structured the composition with a steady sense of energy.

Well, I didn’t want to copy anything, so I intuitively created a few new chords, imitating only the rhythmic pattern of the original. What emerged was a darker, sadder, perhaps more “mellow” sketch of a track, using a successful preset from the Korg Trinity I had at my disposal at the time. A clean sound, with a touch of digital grain that suggested something like analog saturation. And yet, still entirely digital, as the Trinity itself was.

But, you see, when we read a little of the Japanese workstation’s instruction manual, we discover that its sounds had been sampled from analog sources. Skilled sound engineers had known how to record the original source, refine the sound, and then reintroduce it into the machine’s memory as a starting point for other kinds of music.

But after a short period of experimentation, I abandoned the idea. I was extremely sad, depressed, and that state of mind, embedded in my sketch and listened to on repeat, created a feedback loop in which I kept falling deeper and deeper. As I repeatedly played the chords through my headphones, trying to imagine possible directions in which to develop them, I was exposing myself more and more to the original auditory image I had imprinted from the very first touch of the Trinity. I had to break the loop; it had already become too harmful for me.

Not long afterward, following the initiation of the project that the enthusiastic musicians at Yama Studios would eventually call “Știi ce-nseamnă?”, produced for Paula Seling and sponsored by the Phoenix Foundation, my little harmonic progression became the basis for a song bearing the same title: “Știi ce-nseamnă (să fii fericit)?”

Now, my dear friends, I am trying to remember what I must have been thinking when I heard Paula’s production in collaboration with Electric Brother.

But that will have to wait for the next entry, in which I may also explain how the later video came into being, cobbled together by me using stop-motion, while I was in that same eternal state of panic, anguish and deep depression.

Indeed, quite a beautiful cocktail of emotions, of the kind you seem to find only in the lives of artists haunted by existential crises.

Epilogue

Well, my dear friends, sometime around the beginning of the 2010s I began to understand that my high-school drawings, which had seemed to be nothing more than ordinary caricatures, innocent little pamphlets, and which had ultimately been created at the invitation of my classmate Betty, were perhaps simply too old.

Do you know what I told myself? Why not refresh the source of amusement for my social-network friends by starting a new series of drawings? This time using a new technique: a digital pencil, a graphics tablet, and a free, open-source program, Inkscape.

This time I no longer portrayed, stumbling around blindly and relying on instinct, excessively strict characters under whose command I had been forced to exist for four years. My project, first published online and then, in 2014, in physical form, in an edition of 600 copies, depicted situations bordering on the absurd and caricature-like characters defined by the way they adapted to the reality of those times.

From then on, my old humorous images from the mid-1990s evolved into a new form: subtler humor, infinitesimal details, greater dynamism, and a focus on structuralism – both from the perspective of interpersonal relationships and from that of its manifestation within human character.

Last year, during the anniversary celebrations marking thirty years since we graduated from high school, I met Betty again, along with a few other former classmates. To be honest, not for a moment did I feel that I wanted to spend even a second among that old group, let alone spend another 400 lei on the meal, and so on.

No, my dear friends, I spent forty-five minutes face to face with these people and their new life partners, sadly thinking about how relentlessly time had passed. On some faces, it had left its marks; on others, seemingly not at all.

Betty soon returned to Canada, where many Romanians I have known throughout my life seem to find, at last, a genuine sense of peace and fulfillment.