PAUL SELING

Română

Dragi cetitori… acum că ne-am obișnuit cu aceste complicate ițe ale mașinațiunilor sistemului românesc post-comunist, haideți să vă mai povestesc niște întâmplări aparent aleatorii, dar care, în rețeaua relativ statică a sistemului nostru politic, economic, cultural, par să se fi conectat nițel în niște structuri atipice. Deși abia vizibile, ele rămân totuși aidoma unor constelații de evenimente simbolice.

Păi, să vedeți. Vă mai povesteam despre trupa soră-mii Paula, denumită de noi Enders, după romanul „Ender’s Game” al lui Orson Scott Card. Pe vremea aia ne tot împărțeam cărți și Paulica era dornică să afle ce îi pot recomanda. Începea să îi placă și ce citesc eu, Science Fiction.

Ei bine, după câteva luni bune de repetiții sub bagheta profesorului Bertok, la Clubul Elevilor, am început să mergem să cântăm în public. Cu mare încântare am luat drumul Moldovei, către Botoșani, la festivalul Steaua de Cristal – era la mijlocul anilor ’90. Chiar avem niște poze cu trupa pe peron, poze care, probabil, au ajuns pe… mâini bune din timp.

Și, cum ajungem noi în tabăra de cazare, mă așez și eu, ca un țăran obosit, pe marginea bordurii, văzând că în fața mea trage un autocar cu alți tineri concurenți. În cadrul unuia dintre geamuri stătea chiar Lili S., o celebritate pe care o văzusem la Școala Vedetelor, pe televizoare, încă de la începuturile emisiunii.

M-am îndrăgostit pe loc, trebuie să recunosc. Cum vă mai povesteam, îmi place pielea cu un pigment închis, trăsăturile nițel atipice și acel „vino-ncoace” pe care nu multe fete îl au. Un amestec de „joie de vivre” și nițică deschidere pentru a cunoaște oameni noi, fără prea multă timiditate. Și așa mi-am făcut nițel curaj să intru în vorbă, hotărând să ne mai întâlnim mai târziu.

În ziua concertului am cântat cât am putut de bine, toată trupa, iar a doua zi urma să luăm „Trofeul Steaua de Cristal” la categoria trupe. Cum era de așteptat, nimeni n-a crezut că profesorul Bertok n-a intervenit pe lângă juriu ca să luăm trofeul.

Eram într-o situație ciudată: cântam acel fusion sau jazz-rock originar în anii ’80 (având ca exemple eroii profesorului, Mezzoforte, Stevie Wonder, ș.a.m.d.), pe care ceilalți tineri nu numai că nu-l înțelegeau cu adevărat, dar nici nu-l prea agreau.

Faptul că nimeni nu înțelegea cum de făceam o asemenea notă discordantă cu repertoriul obișnuit al celorlalți – coveruri după trupe grunge sau rock la modă – a accentuat probabil bănuielile și bârfele.

Nu mult mai târziu aveam să aflăm că am fost și înregistrați și că, la emisiunea de radio a pasionatului de rock Petre Magdin, am fost și lăudați nițel (realizatorul ar fi spus că, „dacă închideai ochii, n-ai fi spus că e o trupă de copii, ci de adulți experimentați”; bineînțeles, poate era nițel exagerată observația, dar drăguță).

Ei bine, ca la orice concert, dl. Bertok ne cerea să aducem cu noi câte o sticlă de pălincă. În anii ’90 părea că lucrurile se mișcă nițel mai bine dacă „ungi” nițel rotițele sistemului cu niște „valută forte”.

Acuma, dacă „o fiolă” va fi ajuns și în brațele membrilor juriului, chiar n-avem cum să știm, dar este posibil. Dl. profesor avea conexiuni în toată lumea bună a muzicii românești și, într-adevăr, micile negocieri de culise ne rămân necunoscute.

Ei bine, tot plimbându-ne cu autocarul între tabăra de cazare și sala de concerte, am cunoscut o altă fată care concura la secția de solistică.

Dragi cetitori, un alt „coup de foudre” m-a lovit strașnic. Nu se poate descrie sentimentul de a te îndrăgosti fulgerător, dar și fără speranță.

Păi de ce, veți întreba voi? Păi, vedeți, fata părea nițel neatentă la context: acel amestec de seriozitate, parcă nespecifică unui muzician pasionat, ochi albaștri, reci, o fizionomie ingenuă și, peste toate astea, niște ochelari cu ramă groasă, parcă nițel ieșiți din modă.

O tocilara, îmi spuneam în gând, dar una extrem de frumoasă. Da, dar și eu eram considerat un tocilar. Între atâția copii cool, naturali, realiști și atenți la detalii, o relație între doi outsideri era, după calculele mele, fără speranță.

Ne-am tot pupat unul cu altul o vreme, dar, în mod cert, nu vedeam în reacțiile fetei intensitatea pe care s-ar fi putut baza o conexiune mai strânsă. Îmi imaginam deja că schimbăm adrese, vom coresponda și poate chiar ne vom și vizita mult timp după aceea.

Revenind la Lili S., am avut o scurtă întâlnire pe holul căminului de cazare, ne-am și pupat nițel. Buun, dar problema mea a fost că, deși exista o tensiune frumoasă acolo, un mic detaliu m-a oprit din a mai continua interacțiunea.

Pur și simplu, fata nu era epilată pe buza superioară, chestie pe care am discutat-o cu unul dintre colegii de trupă. Ei, acum, să fim sinceri, la acea vreme asemenea intervenții nu erau încă uzuale, așa că faptul este de înțeles. Pur și simplu, tot timpul atenți la detalii, adolescenții acționează instinctual și o formă de instinct se activează atunci când lucrurile nu se potrivesc exact dorințelor lor.

Mai târziu în viață poate că nu mai căutăm atât perfecțiunea, poate că devenim mai puțin pretențioși sau poate că doar, după ani de uzură, fricțiune socială și experiențe nereușite, acceptăm compromisuri cu acest instinct.

Dacă acesta este un lucru bun, dacă câștigăm mai mult decât pierdem în urma acestor negocieri cu standardele noastre din tinerețe, rămâne de gândit în fiecare caz în parte.

Ei bine, câțiva ani mai târziu, în facultate, mica imperfecțiune comunicată de mine în șoaptă, într-o doară, unuia dintre colegii din Enders, a d-rei Lili S., avea să apară în cel mai ciudat mod ca un ecou, o bizară aluzie în lucrarea noului meu amic Alex Ionescu.

Într-un film al său de absolvire a Facultății de Regie, Alex a folosit o piesă de-a mea produsă în acea vreme pentru a ilustra sonor un experiment vizual în care juca celebra actriță Cătălina Mustață.

Chiar îmi aduc aminte că am stat în sală în timpul proiecției și am fost extrem de încântat de colaborare. Atâta doar că am tresărit nițel pe partea de final, unde Alex filtrase rapid cu un low-pass soundtrack-ul, terminând poate prea brusc compoziția.

Vom detalia acest episod și complicata mașinărie în care Alex Ionescu a evoluat o bună bucată de vreme.

De asemenea, razant, după apariția YouTube, aveam să observ evoluția individuală a de-acum celebrei Lili S.

Am urmărit doar clipul piesei „Lee Lee”, siderat puțin de anumite jocuri de roluri pe care, sincer să fiu, le-am pus pe seama complicatelor ițe și rețele ce populează mințile celebrităților media din epoca post-decembristă.

Consider că, până la această dată, toate aceste producții sunt destul de precare și deseori poate prea virulente, chiar violente în manifestare și limbaj (vizual, tehnic, simbolic, ș.a.m.d.).

Sincer să fiu, primul meu gând a sărit la alias-ul de pe Yahoo Messenger din anii 2000 al unei foste cunoștințe, o interacțiune frugală, băimăreanca Carmen T. („leeloo”).

Încă mai țineam sporadic legătura cu multe foste cunoștințe din liceu sau studenție, bucuroși că acum ne puteam conecta instant, fără să fie nevoie să ne vedem față în față.

Dacă Carmen T. va fi tresărit nițel la chemarea grandioasă din mass-media a celebrității Lili S. sau dacă va fi fost doar trasă de mânecă în privat, nu am cum să știu.

Totul este posibil în acest sistem aproape inchizitorial care este, în opinia mea, mass-media post-decembristă a României.

Acum să revenim la weekendul nostru în Botoșani.

A doua zi după concertul trupei, în seara în care se întâmpla concursul de voci solo, Vlad T. și cu mine am tras nițel la măsea în culise dintr-una dintre fiolele de pălincă aduse de acasă.

Beți nițel, a fost ideea mea să facem un act spontan de intervenție,Scurtcircuit și manifest antisistemic. Adică să intrăm pe scenă prin spatele unei concurente, absolut la întâmplare, și să ne manifestăm liber, cu mâinile ridicate, făcând nițel balet și piruete.

De fapt, este destul de greu de explicat de ce l-am invitat pe Vlad la acest mic „happening”. În primul rând, voiam să fac nițel pe grozavul, trebuie să recunosc. Dar de ce?

Ei bine, consideram că aceste instituții culturale care erau Festivalurile de Tineret erau nițel cam… outdated și anacronice. Condițiile de cazare erau modeste, sălile de spectacol vechi, prăfuite, aproape în paragină. Concurenții visau cu naivitate la cariere fastuoase în media locală și apoi, poate, mai departe, în cea internațională.

Poate că aveam o intuiție că establishmentul cultural al acelor vremuri era corupt și, de fapt, aveam chiar în viețile noastre personale dovezi în acest sens.

Sincer, nu mi se părea normal ca profesorul nostru să „intervină” pe lângă juriu sau să facă uz de conexiunile lor personale. Cum am fost întotdeauna pro-corectitudine și niciodată nu mi-am dorit să câștig ceva pe nemeritate, nu am agreat niciodată, învățat de părinții mei, conceptul de „pile, cunoștințe și relații”.

Și, la urma urmei, la ce ți-ar folosi un premiu sau o poziție în „Sistem”, obținută prin mită sau înșelăciune?

Niciodată talentul, munca și valoarea acestora nu pot fi confirmate prin fals; decât poate atunci când faci presiuni asupra auditoriului până într-acolo încât să bagi un pumn de fier în gura criticilor sau a celor care te critică sau contestă.

Cu toate acestea, nu suntem departe nici astăzi de asemenea manifestări sau abuzuri de putere.

Revenind la întâmplare, micul nostru happening spontan a fost recepționat cu murmure și apoi indignare. Din juriu s-a strigat la noi, unii poate s-au amuzat, interpreta s-a blocat puțin, neștiind dacă să continue sau nu, privind în jur siderată la noua sa trupă de dansatori.

Ne-am retras apoi, încă ținând sticla în mână, în culise. Eu, cel puțin, eram mulțumit de intervenție.

Mai târziu, în acea seară, aveam să stau împreună cu frumoasa tocilară la petrecerea de după festival. O energie sumbră mă bântuia, așa că m-am apucat să trag la măsea temeinic.

Săraca fată a asistat câteva zeci de minute la anihilarea graduală a simțurilor mele și apoi, văzând starea tot mai avansată de ebrietate în care intram, a plecat. În jur, tineri dansau, povesteau și beau aidoma altora de vârsta lor.

Aproape în blackout, mă trezesc în fața oglinzii din baia camerei, îngrijit de fiica d-lui Bertok. De multă vreme realizasem, și eu, și ceilalți membri ai trupei, că fata profesorului nutrea o seamă de sentimente de afecțiune pentru saxofonist. Adică eu.

Nu era de mirare, îmi spuneam. Nu era singura, mai aveam câteva admiratoare prin oraș. Sau, cel puțin, așa părea.

Normal, era vorba de un ciudat conflict de „influențe”, așa că nici nu îmi puneam problema să profit de această situație, dând vreun răspuns. Am ignorat, cu câtă grijă am putut, micile gesturi tandre ale fetei și m-am dus la culcare într-o angoasă îngrozitoare.

A doua zi l-am vizitat pe Vlad T. în cameră, la iubita lui, proaspăt cunoscută în acel weekend. Era o tipă extrem de frumoasă, cum, de altfel, erau toate cuceririle toboșarului, foarte popular și foarte frumusel în acele vremuri.

Aveam să aflu, abia trezit din mahmureală, că frumoasa tocilară plecase de la petrecerea tinerilor muzicieni cu un tip apărut de niciunde, într-o mașină modernă.

Prietena lui Vlad a povestit că tipul o îmbătase strașnic și că încercase să profite de ea într-un mod destul de abuziv. Cu un amestec de milă și stupoare, ea a povestit că, în blackout total, fata a fost culcată de prietenele ei în stare de inconștiență.

Ea repeta obsesiv rugămintea să fie lăsată în pace, să nu fie abuzată, ș.a.m.d.

Trebuie să recunosc, am fost siderat, șocat, dezamăgit, toate în același timp. Mai multe gânduri s-au suprapus:

1) Cum de frumoasa tocilară fusese atât de ușor sedusă de un simbol de statut atât de ridicol ca o mașină, fie ea și de import?

Dacă era așa, atunci iarăși mă îndrăgostisem prea naiv de cineva care prea nu merita deloc atenția sau timpul meu.

În același timp, răspunsul fusese acolo de la început: tocilarele sunt deseori superficiale, neexperimentate, dornice să se vadă integrate în „lume”, să fie băgate în seamă, să-și construiască o imagine publică validă. Să fie confirmate, până la urmă, ca femei valide, eligible, populare.

2) Cum de individul apăruse atât de brusc, atât de spontan, și de ce atât de agresiv și de intrusiv?

3) De ce prietenele ei îmi povesteau întâmplarea cu un amestec de milă și tristețe?

Întrebările acestea au rămas în mintea mea o vreme, ca și întreg contextul, pentru procesare ulterioară, mai lentă, intuitivă.

În mod clar, hotărârea mea a fost ca, din acea zi, să nu mă mai las atras de vreo fată cu ochelari.

Ca epilog, ca bizarerie, nu-mi explic de ce naiba m-am apucat în acea dimineață de alergat doar în chiloți prin pădure, vreo bună bucată de vreme. Efectiv, acela a fost instinctul de moment, care a provocat nițel amuzament și nițică stupoare printre cunoscuți.

Apoi ne-am întors acasă cu trofeul „Steaua de Cristal” și lucrurile păreau că intră din nou în normalitate.

Am rămas multă vreme cu părerea de rău că, totuși, nu m-am pupat suficient cu viitoarea celebritate Lili S.

---

English version

Dear readers… now that we have become accustomed to these complicated threads of the machinations of the post-communist Romanian system, let me tell you about a few more apparently random events which, within the relatively static network of our political, economic and cultural system, seem to have connected, at least to some extent, into rather atypical structures. Barely visible, perhaps, yet still resembling constellations of symbolic events.

Well, let me tell you. I have mentioned before my sister Paula’s band, which we called Enders, after Orson Scott Card’s novel Ender’s Game. Back then, we used to exchange books, and Paulica was eager to find out what I could recommend to her. She was beginning to enjoy the things I read as well — science fiction.

Well, after several good months of rehearsals under Professor Bertok’s guidance at the Students’ Club, we started going out to perform in public. With great excitement, we headed toward Moldavia, to Botoșani, for the Steaua de Cristal festival — this was sometime in the mid-1990s.

We actually have some photographs of the band on the railway platform, photographs which had probably already found their way into… good hands.

And as we arrive at the accommodation camp, I sit down, like a tired peasant, on the edge of the pavement, noticing a coach pulling up in front of me with other young contestants inside.

In one of the windows was Lili S. herself, a celebrity I had seen on Școala Vedetelor on television since the very beginning of the show.

I fell in love on the spot, I have to admit. As I have told you before, I like darker pigmentation, slightly unusual features, and that certain “come-hither” quality that not many girls possess. A mixture of joie de vivre and a certain openness to meeting new people without too much shyness.

And so I gathered up a little courage to start talking to her, deciding that we should meet again later.

On the day of the concert, the whole band played as well as we possibly could, and the following day we were to receive the “Steaua de Cristal Trophy” in the bands category.

As expected, nobody believed that Professor Bertok had not somehow intervened with the jury to get us the trophy.

We were in a rather strange situation: we were playing that fusion or jazz-rock style that had originated in the 1980s (with the professor’s heroes, Mezzoforte, Stevie Wonder, and so on, as our examples), which the other young musicians not only did not really understand, but did not particularly like either.

The fact that nobody could understand how we had managed to create such a discordant note compared with everyone else’s usual repertoire — covers of fashionable grunge or rock bands — probably intensified the suspicions and gossip.

Not long afterwards, we found out that we had also been recorded and that, on the radio program hosted by rock enthusiast Petre Magdin, we had even received a little praise. The presenter apparently said that “if you closed your eyes, you wouldn’t have thought it was a children’s band, but one made up of experienced adults.” Of course, perhaps the observation was a little exaggerated, but it was a nice one.

Well, as at every concert, Mr. Bertok would ask us to bring a bottle of pălincă with us. In the 1990s, it seemed that things moved along a little more smoothly if you “greased” the wheels of the system with some “hard currency.”

Now, whether “a little flask” also found its way into the hands of the jury members, we really have no way of knowing — but it is possible.

Professor Bertok had connections throughout the good circles of Romanian music and, indeed, the little backstage negotiations remain unknown to us.

Well, as we kept travelling by coach between the accommodation camp and the concert hall, we met another girl who was competing in the soloist category.

Dear readers, another coup de foudre struck me with full force.

There is no way to describe the feeling of falling instantly and hopelessly in love.

Why hopelessly, you may ask? Well, you see, the girl seemed slightly detached from the context: that peculiar mixture of seriousness, almost uncharacteristic of a passionate musician; cold blue eyes; an ingenuous face; and, on top of all that, a pair of thick-rimmed glasses that seemed just slightly out of fashion.

A nerd, I thought to myself — but an extraordinarily beautiful one.

Yes, but I was considered a nerd myself.

Among all those cool, natural, realistic kids who paid attention to every detail, a relationship between two outsiders was, according to my calculations, hopeless.

We kept kissing each other for a while, but, quite clearly, I could not see in the girl’s reactions the intensity upon which a closer connection might have been built. I was already imagining us exchanging addresses, corresponding with each other, and perhaps even visiting one another for a long time afterwards.

Returning to Lili S., I had a brief encounter with her in the hallway of the accommodation dormitory, and we kissed a little. Fine, but my problem was that, although there was a beautiful tension there, one small detail stopped me from continuing the interaction.

Quite simply, the girl had not removed the hair from her upper lip, something I discussed with one of my bandmates. Now, let’s be honest, such grooming practices were not yet commonplace at the time, so the situation is understandable.

It was simply that, always attentive to details, teenagers act instinctively, and some form of instinct is activated when things do not exactly match their desires.

Later in life, perhaps we no longer seek perfection to quite the same extent. Perhaps we become less demanding, or perhaps, after years of wear and tear, social friction and unsuccessful experiences, we simply learn to compromise with that instinct.

Whether this is a good thing, whether we gain more than we lose through these negotiations with the standards of our youth, remains something to consider on a case-by-case basis.

Well, a few years later, at university, that little imperfection I had casually whispered to one of my Enders bandmates about Miss Lili S. was to reappear, in the strangest possible way, like an echo — a bizarre allusion in the work of my new friend Alex Ionescu.

In one of his graduation films at the Film Directing Faculty, Alex used one of my pieces, produced around that time, as the soundtrack for a visual experiment featuring the celebrated actress Cătălina Mustață.

I actually remember sitting in the audience during the screening and being extremely excited about the collaboration. I did, however, flinch a little toward the ending, where Alex quickly applied a low-pass filter to the soundtrack, perhaps bringing the composition to an unnecessarily abrupt conclusion.

We will go into greater detail about this episode and the complicated machinery in which Alex Ionescu operated for quite some time.

Also, tangentially, after the arrival of YouTube, I was to observe the individual evolution of the by-then-famous Lili S.

I only watched the video for the song “Lee Lee,” somewhat stunned by certain role-playing games which, to be honest, I attributed to the complicated threads and networks inhabiting the minds of media celebrities in the post-December era.

I believe that, up to this point, all these productions have been rather precarious and often perhaps too virulent, even violent in their expression and language — visually, technically, symbolically, and so on.

To be honest, my first thought jumped to the Yahoo Messenger alias from the 2000s of a former acquaintance, a brief connection from Baia Mare, Carmen T. (“leeloo”).

I still kept in sporadic contact with many former acquaintances from high school or university, happy that we could now connect instantly without having to meet face to face.

Whether Carmen T. might have been startled by the grand call of Lili S.’s celebrity through the mass media, or whether she was simply approached privately, I have no way of knowing.

Anything is possible within this almost inquisitorial system which, in my opinion, is Romania’s post-December mass media.

Now let us return to our weekend in Botoșani.

The day after the band’s concert, on the evening when the solo vocal competition was taking place, Vlad T. and I had a little drink backstage from one of the small bottles of pălincă we had brought from home.

A little drunk, it was my idea that we should carry out a spontaneous act of intervention, A short circuit and an anti-system manifesto. In other words, we would walk onto the stage behind one of the contestants, completely at random, and express ourselves freely, with our hands raised, doing a little ballet and a few pirouettes.

Actually, it is rather difficult to explain why I invited Vlad to this little “happening.” First of all, I wanted to show off a little, I have to admit. But why?

Well, I considered these cultural institutions known as Youth Festivals to be somewhat… outdated and anachronistic. The accommodation was modest, the performance halls old, dusty, almost falling apart. The contestants naively dreamed of glorious careers in the local media and then, perhaps, beyond that, in the international media.

Perhaps I had an intuition that the cultural establishment of those days was corrupt and, in fact, we already had evidence of this in our own personal lives.

Honestly, it did not seem right to me for our teacher to “intervene” with the jury or make use of his personal connections. I had always been strongly committed to fairness and had never wanted to win anything I had not earned, so, having been taught otherwise by my parents, I never approved of the concept of “connections, acquaintances and pull.”

And, after all, what use is a prize or a position within the “System” if it has been obtained through bribery or deception?

Talent, work and their actual value can never be genuinely validated through fraud — unless, perhaps, you put so much pressure on the audience that you effectively put an iron fist in the mouths of critics or anyone who dares to criticize or challenge you.

Nevertheless, we are not exactly far removed from such manifestations or abuses of power even today.

Returning to the incident, our little spontaneous happening was met first with murmurs and then with indignation. Someone from the jury shouted at us; some people may have found it amusing. The performer froze for a moment, unsure whether to continue or not, looking around in bewilderment at her newly acquired troupe of dancers.

We then withdrew backstage, still holding the bottle in our hands. I, at least, was satisfied with the intervention.

Later that evening, I spent some time with the beautiful nerd at the post-festival party. A dark energy was haunting me, so I started drinking rather seriously.

The poor girl watched for several dozen minutes as my senses were gradually being annihilated and then, seeing the increasingly advanced state of drunkenness I was slipping into, she left. Around us, young people were dancing, talking and drinking just like other people their age.

Almost in blackout, I suddenly found myself in front of the bathroom mirror in the room, being looked after by Mr. Bertok’s daughter.

For quite some time, both I and the other members of the band had realized that the teacher’s daughter harbored a certain amount of affection for the saxophone player.

That would be me.

It was hardly surprising, I told myself. She wasn’t the only one; I had a few other admirers around town. Or, at least, that was how it seemed.

Naturally, this was a strange conflict of “influences,” so it never even occurred to me to take advantage of the situation by giving her any kind of response. I ignored, as carefully as I could, the girl’s small gestures of tenderness and went to bed in a terrible state of anguish.

The next day I visited Vlad T. in his room, where he was staying with his girlfriend, whom he had met only that weekend. She was an extremely beautiful girl, as, incidentally, were all of the drummer’s conquests — he was very popular and quite handsome in those days.

It was only after I had finally emerged from my hangover that I learned that the beautiful nerd had left the young musicians’ party with a guy who had appeared out of nowhere, in a modern car.

Vlad’s girlfriend told me that the guy had gotten her extremely drunk and had tried to take advantage of her in a rather abusive manner.

With a mixture of pity and astonishment, she told me that, in a total blackout, the girl had been put to bed by her friends while unconscious.

She kept repeating obsessively that she wanted to be left alone, that she did not want to be abused, and so on.

I have to admit, I was stunned, shocked and disappointed, all at the same time.

Several thoughts overlapped:

1) How had the beautiful nerd been so easily seduced by such a ridiculous status symbol as a car, even if it was an imported one?

If that was the case, then once again I had fallen too naïvely in love with someone who really did not deserve my attention or my time.

At the same time, the answer had been there from the beginning: nerdy girls are often superficial, inexperienced, eager to be seen as integrated into the “world,” to be noticed, to construct a valid public image for themselves. To be validated, ultimately, as legitimate, eligible, popular women.

2) How had the guy appeared so suddenly, so spontaneously, and why was he so aggressive and intrusive?

3) Why did her friends tell me about the incident with a mixture of pity and sadness?

These questions remained in my mind for a while, along with the entire context, awaiting a slower, more intuitive processing at some later point.

Clearly, I decided that, from that day onward, I would no longer allow myself to be attracted to a girl wearing glasses.

As an epilogue, and as one more bizarre detail, I cannot for the life of me explain why, that morning, I suddenly started running through the forest wearing nothing but my underwear, for quite some time.

That was simply the instinct of the moment, which caused a little amusement and quite a bit of bewilderment among the people who knew me.

Then we returned home with the “Steaua de Cristal” trophy, and things seemed to settle back into normality.

For a long time afterwards, I was left with the regret that I had not kissed the future celebrity Lili S. enough.