PAUL SELING

Română

Pe arh. Dan F., managerul Aedilis Proiect, nu prea îl știam. Am auzit ulterior că a fost, alături de Mircea T., un alt arhitect băimărean pentru care am lucrat o vreme în randări arhitecturale, angajat al firmei S.C. Architel S.R.L.

Se pare că, sub bagheta arh. Petre R. și Baban, au trecut printr-un rezidențiat solid. Mircea T., un tip independent și poate mai abil în a-și exprima ideile creative, a continuat pe cont propriu, în timp ce Dan F. s-a dezvoltat mai degrabă adiacent sistemului administrativ.

Din câte povestește lumea prin oraș și din câte am aflat de la foști sau actuali angajați, Aedilis Proiect lucrează la multe proiecte masive de urbanism și arhitectură, bine conectat cu structura economică, politică și culturală. Deci, este o firmă extrem de serioasă și puternică, cu legături ce se întind probabil în multe medii, începând cu administrația locală și terminând, probabil, în corporații străine chiar.

Dragii mei, orașul nostru minier este într-adevăr o lume mică. Toată comunitatea de arhitecți este bine conectată și, sub o administrație atât de hotărâtă să dezvolte orașul în lung și în lat – ba chiar și satele din jur – toată lumea primește de lucru, în funcție de talent, disciplină și disponibilitatea de a înțelege că planurile, narativele și directivele locale trebuiesc respectate și duse înainte (fie în grupuri, fie pe cont propriu).

Noi și noi generații de tineri dornici să învețe meserie intră în sistemul exclusivist al arhitecților băimăreni și acced, an după an, prin muncă asiduă, tenace și perseverentă, sub bagheta vechilor maeștri, la proiecte tot mai mari și mai complexe. La finalul fiecărui proiect, ei își demonstrează măiestria afișându-și la Anuale sau Bienale, pe panourile din centru sau din țară, cele mai reușite și originale creații.

După un stagiu susținut, cuprinzător, după ce mentalitatea și planurile pe termen lung ale „organizației” au fost înțelese și internalizate, micul arhitect își deschide un birou individual, o firmă, poate își întemeiază o familie alături de alt artist sau creativ și începe să-și construiască un drum în viață.

Alteori, cei mai libertini rămân asemenea unor fluturași, zburând din client în client, din proiect în proiect, spre un viitor numai de ei știut. Ei culeg cu sârguință polen din floare în floare și aduc deseori în stupina centrală nectarul atât de necesar traiului – nu numai al lor, ci și al umililor apicultori care îi deparazitează, îi îngrijesc, îi feresc de prădători și, în lunile reci, le asigură existența până la următorul sezon.

Un prim contact cu Dan F. a fost în 2015 (acum am găsit în folderul de lucrări din 2015), când acesta mi-a solicitat o propunere de logo pentru firma Aedilis. Atașez aici propunerea care nu a fost acceptată. Oricum, am apreciat mai mult varianta de astăzi, care, după cum îi spuneam și arhitectului, mi se pare deosebit de reușită.

Am aflat la scurtă vreme că Dan F. încercase sau chiar reușise să o coopteze pe fosta mea prietenă Rada P. în proiecte de colaborare – P.R., din câte îmi aduc aminte.

Bineînțeles, într-o comunitate atât de mică, oamenii valoroși sunt cam rari, așa că ei trebuie îngrijiți cu atenție și întrebuințați la nevoie între organizații cu interese constructive.

Nu-i așa, orice firmă care funcționează într-un stat democratic are ca sarcină promovarea valorilor și educarea publicului larg, dezvoltarea caracterelor, a vieții profesionale și personale a oamenilor proactivi. Vechile generații sunt adevărate exemple de urmat, oameni cu experiență, serioși, sub a căror umbrelă putem crește și noi.

Să îi respectăm cum se cuvine, să le urmăm exemplul și să le continuăm moștenirea este un frumos deziderat.

Buun… uit eu de propunerea neacceptată de logo și mă împrietenesc cu unul din angajații de bază ai Aedilis Proiect, Camelia F.

Camelia mi-a cerut chiar o ofertă de amenajare interioară pentru noul ei apartament cu 2 camere dintr-un frumos bloc de vis-à-vis de Casa de Cultură a Sindicatelor. Am și vizitat spațiul nițel, întinzându-ne la o poveste și o sticlă de vin.

Ce m-a mirat a fost pasiunea, de-a dreptul afecțiunea profundă a Cameliei pentru cunoscutul Ovidiu Dragoș Argeșeanu, despre care mi-a povestit cu admirație. Ba chiar am aflat, spre rușinea mea, că Camelia se visa alături de el uneori, plimbându-se probabil prin parcuri și ținându-se de mână cu mare drag.

Hmm. I-am răspuns că citisem o carte de-a lui în urmă cu mai mult de 10 ani (prin 2006–2007), în timp ce studiam nițel religia și ezoteria. Recunosc, mi s-a părut bizar acest individ, cu toate teoriile lui despre agresori cu puteri supranaturale, influențe necunoscute asupra psihicului uman și lupte în întunericul rețelelor de minți malefice.

Am glumit cu Camelia, spunându-i că, în opinia mea, omul nu face decât să vrăjească mințile naive și, eventual, să mai scoată câte o fană la o savarină și un suc. Ca orice bărbat cu influență și cerc de admiratori, aceste lucruri nu sunt neapărat excluse din repertoriul de manifestări sau preocupări și sunt, până la urmă, de înțeles.

De ce n-am accepta declarația fățișă a admirației unei fane, mai ales că acum stăteam față în față chiar cu una dintre ele și nu părea deloc nici neinstruită, nici naivă.

Dar, dragii mei, cum mi se întâmplă de obicei, asemenea afilieri fac să dispară nițel din vraja și misterul pe care, la o adică, s-ar putea construi o posibilă relație prietenească cu cineva, așa că declarațiilor admirative ale Cameliei F. am răspuns cu rezervă, indiferență și apoi suspiciune.

Privind în jur, admirând gusturile vestimentare fără cusur ale noii mele cunoștințe, am sfătuit-o, cu cea mai bună credință, să-și facă singură amenajarea.

Aveam totală încredere în capacitatea ei de a gândi ce i se potrivește mai bine și credeam cu sinceritate că spațiul personal este cu atât mai armonios și mai benefic pentru starea noastră de bine cu cât suntem mai implicați în a-l amenaja.

Nu aș fi vrut să-mi las amprenta personală în ceea ce putea foarte bine să devină mai târziu un pas în plus în construirea unei identități de estet.

Dar, vedeți voi, dragi cititori, cum, dintr-o vorbă în alta, mi-am dat seama că aveam înaintea mea o oportunitate de a începe să fiu activ și productiv – adevărată terapie ocupațională după un an de la începerea tratamentului meu cu medicație antipsihotică – am întrebat-o pe Camelia dacă n-ar fi putut întreba în Aedilis despre existența unui post liber de arhitect.

Nu doream să fiu plătit și am menționat asta și la interviul cu Dan F., câteva zile mai târziu.

Sincer, nu îmi puteam permite să primesc bani atâta timp cât dorința mea era să mă reconectez cu domeniul proiectării în arhitectură, și asta urma să-mi ia probabil mult timp.

Dar, într-un colectiv pluridisciplinar, sub bagheta unui manager de succes cu vechime și experiență, multe se pot întâmpla în sens constructiv.

Dan chiar mi-a oferit la un moment dat un mic premiu în bani, dar l-am refuzat și de acea dată. Efectiv, nu am putut accepta niciodată să fiu plătit decât când credeam cu sinceritate că aduc cu adevărat valoare unui proiect, unei lucrări.

Bun… la micul nostru interviu i-am arătat lui Dan niște proiecte mai vechi – tot felul de experimente de-ale mele din anii trecuți, când încercam, încă din anii mei în Cluj, să încropesc o carieră „solo” în arhitectură.

Bineînțeles, pe la biroul meu s-au perindat o seamă de posibili clienți, niciunul mulțumit de propunerile mele de început. Parcă, oricât aș fi încercat, oricât aș fi redesenat, nimic nu-i satisfăcea.

Foarte nehotărâți erau acești oameni, trebuie să recunosc.

Astăzi, cu mintea mai matură și memoria nițel mai proaspătă, încep să înțeleg că niciunul nu venise cu inima deschisă și încredere, ci cu anumite preocupări ale căror sursă îmi rămânea, cel puțin atunci, de nedeslușit.

Voi detalia mai amănunțit, într-o altă postare, și acele experiențe atât de atipice, atât de stranii, încât păreau de-a dreptul din domeniul irealului.

Dan F. a mai observat cu interes și seria mea de obiecte 3D suprarealiste la care lucrasem în primele luni după începerea tratamentului cu antipsihotic, refugiat între depresie și angoase existențiale în casa părinților de la Remetea Chioarului.

Astăzi, ele pot fi văzute în portofoliul meu online, pe platforma Behance, după ce 10 ani au zăcut doar pe hard-diskul meu intern.

Sincer să fiu, cu tristețe trebuie să iau în considerare faptul că computerele mele au fost probabil, din vremuri imemoriale, sparte, măcar ocazional, în tăcere la început și tot mai vizibil în ultima vreme.

Altfel nu se pot explica o multitudine de similitudini între idei de-ale mele originale și mai mici sau mai mari ecouri ce pot fi azi observate în diverse medii, de la cele online la cele din plan fizic.

(Va urma)

---

English version

I didn’t really know architect Dan F., the manager of Aedilis Proiect. I later heard that he had been, alongside Mircea T., another Baia Mare architect for whom I worked for a while doing architectural renderings, an employee of S.C. Architel S.R.L.

Apparently, under the guidance of architect Petre R. and Baban, they went through a solid period of professional “residency.” Mircea T., an independent type, perhaps more adept at expressing his creative ideas, continued on his own, while Dan F. developed more closely alongside the administrative system.

From what people say around town and from what I have learned from former or current employees, Aedilis Proiect works on many large-scale urban planning and architectural projects and is well connected to the economic, political and cultural structure. So, it is an extremely serious and powerful company, with connections that probably extend into many different circles, starting with the local administration and perhaps reaching all the way into foreign corporations.

My dear friends, our mining town really is a small world. The entire community of architects is well connected and, under an administration so determined to develop the city far and wide — and even the surrounding villages — everyone gets work, according to their talent, discipline and willingness to understand that local plans, narratives and directives have to be respected and carried forward (either collectively or independently).

New and new generations of young people eager to learn the profession enter the exclusive system of Baia Mare’s architects and, year after year, through hard, tenacious and persevering work, gain access, under the guidance of the old masters, to increasingly large and complex projects. At the end of each project, they demonstrate their mastery by displaying their most successful and original creations at Annuals or Biennials, on panels in the city center or elsewhere in the country.

After a sustained and comprehensive apprenticeship, once the “organization’s” mentality and long-term plans have been understood and internalized, the young architect opens an individual practice, a company, perhaps starts a family alongside another artist or creative professional, and begins to build a path in life.

At other times, the more free-spirited ones remain like butterflies, flying from client to client, from project to project, toward a future known only to themselves. They diligently gather pollen from flower to flower and often bring back to the central hive the nectar so necessary for survival — not only their own, but also that of the humble beekeepers who deparasitize them, look after them, protect them from predators and, during the cold months, ensure their survival until the next season.

My first contact with Dan F. was in 2015 (I have just found the work folder from 2015), when he asked me for a logo proposal for Aedilis. I am attaching here the proposal that was not accepted. In any case, I actually prefer the current version, which, as I told the architect, I find particularly successful.

I found out shortly afterwards that Dan F. had tried, or had even succeeded, in bringing my former girlfriend Rada P. into some collaborative projects — P.R., if I remember correctly.

Of course, in such a small community, valuable people are relatively rare, so they have to be carefully looked after and put to use when needed among organizations with constructive interests.

After all, isn’t every company operating in a democratic state supposed to promote values and educate the wider public, to develop the character and professional and personal lives of proactive people? The older generations are true examples to follow: experienced, serious people, under whose umbrella we too can grow.

Respecting them properly, following their example and carrying on their legacy is, after all, a noble aspiration.

Well… I move on from the rejected logo proposal and become friends with one of Aedilis Proiect’s key employees, Camelia F.

Camelia even asked me for a quote for the interior design of her new two-room apartment in a beautiful building opposite the House of Culture of the Trade Unions. I also visited the place briefly, and we ended up talking over a bottle of wine.

What surprised me was Camelia’s passion — indeed, her profound affection — for the well-known Ovidiu Dragoș Argeșeanu, whom she spoke about with great admiration. I even found out, to my embarrassment, that Camelia sometimes imagined herself alongside him, probably walking through parks and holding hands affectionately.

Hmm. I told her that I had read one of his books more than ten years earlier (around 2006–2007), while I was studying religion and esotericism a little. I admit, I found this individual rather bizarre, with all his theories about aggressors with supernatural powers, unknown influences on the human psyche, and battles in the darkness of networks of malevolent minds.

I joked with Camelia, telling her that, in my opinion, the man did little more than enchant naïve minds and perhaps occasionally take a female admirer out for a pastry and a soft drink. Like any influential man with a circle of admirers, such things are not necessarily excluded from the repertoire of his activities or interests and are, ultimately, understandable. Why wouldn’t we accept the open declaration of admiration from a female fan, especially since I was now sitting face to face with one of them, and she did not seem either uneducated or naïve in the slightest.

But, my dear friends, as usually happens to me, such affiliations tend to make some of the magic and mystery disappear — the very magic and mystery upon which, after all, a potential friendly relationship with someone might be built. So I responded to Camelia F.’s admiring declarations first with reserve, then indifference, and eventually suspicion.

Looking around and admiring the impeccable taste in clothing of my new acquaintance, I advised her, in all sincerity, to do the interior design herself. I had complete confidence in her ability to figure out what suited her best, and I genuinely believed that a personal space is more harmonious and beneficial to our well-being the more involved we are in creating it.

I would not have wanted to leave my personal imprint on something that could very well later become another step in the construction of an identity as an aesthete.

But, you see, dear readers, as one thing led to another, I realized that I had before me an opportunity to become active and productive — a genuine form of occupational therapy, a year after beginning my treatment with antipsychotic medication — and I asked Camelia whether she could inquire at Aedilis about the possibility of an open position for an architect.

I did not want to be paid, and I mentioned this during my interview with Dan F. a few days later.

Honestly, I could not afford to receive money as long as my main desire was to reconnect with the field of architectural design, and I knew that this would probably take me a long time. But in a multidisciplinary team, under the guidance of a successful manager with years of experience, many constructive things can happen.

At one point Dan even offered me a small monetary reward, but I refused it that time as well. I simply could never bring myself to accept payment unless I sincerely believed that I was genuinely adding value to a project or a piece of work.

Well… during our little interview, I showed Dan some older projects — all kinds of experiments of mine from previous years, when, going back to my days in Cluj, I was trying to piece together a “solo” career in architecture.

Naturally, quite a few potential clients had passed through my office, none of them satisfied with my initial proposals. No matter how hard I tried, no matter how many times I redesigned things, nothing seemed to satisfy them.

These people were extraordinarily indecisive, I have to admit.

Today, with a more mature mind and a somewhat fresher memory, I am beginning to understand that none of them had come with an open heart and genuine trust, but rather with certain concerns whose source remained, at least at the time, impossible for me to decipher.

I will go into greater detail about those experiences in another post — experiences so atypical, so strange, that they seemed downright unreal.

Dan F. also took an interest in my series of surrealistic 3D objects, which I had worked on during the first months after beginning antipsychotic treatment, taking refuge between depression and existential anguish in my parents’ house in Remetea Chioarului.

Today, they can be seen in my online portfolio on Behance, after having spent ten years lying forgotten on my internal hard drive.

To be honest, I have to consider, sadly, the possibility that my computers were probably being hacked from time immemorial — at least occasionally, quietly at first and increasingly visibly in recent times.

Otherwise, it is difficult to explain a multitude of similarities between some of my original ideas and the smaller or larger echoes that can now be observed in various environments, from the online world to the physical one.

(To be continued)