PAUL SELING

Română

Trebuie să admit că dintotdeauna am privit cu circumspecție asocierea dintre Paula, sora mea, și Fundația Culturală Phoenix, prezidată de managerul Paul N. De fapt, am avut un sentiment ciudat văzând cum Paula a fost atât de rapid promovată la nivel național, la o vârstă la care visul și ambițiile unei adolescente puțin cam naive pot fi poate prea ușor transformate în energie motrice pentru o organizație care, sincer să fiu, nu a avut prea multe alte resurse la dispoziție.

Din câte îmi aduc aminte, înainte de Paula, Fundația Phoenix mai lucra cu băimăreanca Narcisa Suciu sau cu Mircea Rusu. O vagă amintire îmi șoptește că Narcisa a fost cea care a observat-o pe Paula și a recomandat-o managerului, dar complicatele ițe ale lumii muzicienilor sau muzicanților din Baia Mare îmi sunt și astăzi necunoscute.

Cu toate acestea, starea de fapt se menține și astăzi aproximativ la fel, cu mici actualizări, mai cu seamă tehnologice. În continuare, Școala de Arte Băimăreană este conectată mai mult sau mai puțin formal sau vizibil cu muzicieni din oraș și, bineînțeles, prin rețeaua de educație publică, cu alte centre universitare de profil din țară, de la Cluj la București, Timișoara, Iași probabil, ș.a.m.d. În ceea ce ai putea numi underground-ul din România, muzicieni cu ambiții mai practice sunt, la rândul lor, conectați cu aceleași centre, dar prin alte rețele și la alte niveluri.

Este miraculos faptul că orașul nostru minier a dat României și apoi Lumii întregi atâtea nume sonore: de la cei doi băimăreni din formația Akcent (Adi Sînă, fost coleg al Paulei la Radio Contact Baia Mare), Paul Panait (acum emigrat în Canada, ca și alți muzicieni români de seamă), până la AMI (care și-a făcut formarea și probabil „intrarea” în showbizul național cântând o vreme ca backing vocal cu Paula).

Mai putem menționa aici celebrii rockeri băimăreni cu influențe de muzică populară, Dirty Shirt, în care probabil încă mai cântă fostul nostru coleg din trupa de liceu Enders, Vlad Țoca. Apoi, încă activă, „Gașca de Acasă”, menținută în diverse formule de celebrul Pefi. Mai este Florin Ștefan, ș.a.m.d. O seamă de școli de muzică private locale sunt acum prezidate sau fondate de alți „actori” ai acestor medii, care și-au făcut majoritatea educației la Școala de Arte din Baia Mare sau în proximitatea ei. Călin Ionce, vechi colaborator al lui Paul Nanca și bun prieten al Paulei, este doar unul dintre aceștia.

Mă bucur nespus să observ cum acești oameni atât de talentați, de celebri și de abili instruiesc noi și noi generații de tineri, gata de a cuceri cele mai înalte culmi ale profesionalismului, migrând fie spre cercurile de entertaineri bucureșteni, fie chiar spre alte țări, colaborând pe toată întinderea Lumii cu artiști de același calibru: să-l amintim doar pe Ovi, cel care a compus fabuloasele piese cu care, în tandem cu Paula, s-au plasat onorabil în clasamentele Eurovision.

Nu pot să nu menționez aici formația Powder Puff Girls, fondată de fetele care fac backing vocals în Dirty Shirt. Am analizat, bineînțeles, semantica denumirii grupului, pornit probabil de la fetițele Powerpuff, atât de dragi primarului din Townsville. Mai introducem „powder” în ecuație – probabil pudră de toate felurile, de la cea de pe pârtiile snowboarderilor și terminând cu alte tipuri, lol – și avem un cocktail jucăuș, amuzant. Păcat că imaginea și videoclipurile lor sunt greu de privit. Ca un estet cu vechime ce sunt, suport cu greu gustul îndoielnic, accesoriile în exces, limbajul deconstruit până la nivel de aberație și lipsa completă de logică. Dar, cu siguranță, există pentru oricine public și, până la urmă, suntem ceea ce ascultăm și ceea ce privim. Ah, și să nu uit, m-am mirat nițel de conexiunea dintre una dintre cele trei membre, Tea V., cu vechiul establishment al actorilor celebri de dinainte de 1989, actorul Dorel V. Vai, dragii mei, parcă toate aceste personaje se învârt în spirale ce ating ba Bucureștiul, ba Baia Mare, ba underground-ul, ba establishment-ul cultural.

Ca o ultimă observație, ca o amintire abia simțită, îmi mai aduc aminte și de decorurile din videoclipul Paulei Seling la piesa „Noapte Caldă”, în care ingenioasa regizoare Andreea Păduraru, sub bagheta producătorului Fundației Phoenix, pare să fi încropit din cartoane atent desenate un soi de „citat vizual” ce pare a trimite tot la orășelul Townsville al fetițelor Powerpuff. Dar, totuși, să nu exagerăm cu presupunerile, poate este doar o părere personală.

Să nu uităm că, la piesa „Noapte Caldă”, producătorii de la Yama Studios și, în special, Electric Brother au pornit de la o progresie armonică și niște samples oferite de mine ca idee inițiala, nu neapărat de urmat (a fost doar o propunere și atât).

Revenind la managerul Paul N., de-a lungul colaborării sale cu sora mea, Paula Seling, s-au auzit multe despre el. Mici picanterii vehiculate de nenumărați membri care s-au tot perindat prin formulele de trupă de susținere live. Deși le-am auzit razant, unele m-au amuzat puțin, altele m-au înfiorat. Haideți, dragii mei, să „dăm pe față” ce cred eu că a ajuns în timp „deliciul publicului” de toate felurile, în special din mediile artistice și pseudo-artistice:

1) Gluma despre Paul

N-a încăput. Mulți membri de trupă povestesc despre un mic defect al omului pe care probabil nimeni nu-l poate controla. Dar gusturile nu se discută, n-am comentat niciodată; există la orice om afecțiuni care nu pot fi controlate. În locul veselilor muzicieni, veșnic pe drumuri, veșnic purtați dintr-un microbuz în altul, plictisiți de atâta drum, poate nu m-aș fi amuzat atât de mult de așa ceva. Dar nu poți opri niciodată gura slobodă a lumii. Și, până la urmă, de ce-ai opri-o când evidența este cea care este?

Gluma cu „Nu a încăput” a degenerat însă și în altele: „Nu a încăput unde, cum, cui, de ce”? Gurile slobode ale populației au făcut de-a lungul anilor nenumărate tipuri de variațiuni și experimente mentale, probabil, pe marginea acestor jocuri de cuvinte.

Mai există și o a treia variantă: „Nu am căput” („căput” înseamnă, în limbaj popular maramureșean, „haină”, „veston”, „geacă”). O fi vorba de cineva sărac, cineva care nu își permite nicio formă de protecție în fața intemperiilor. Probabil un om al străzii, un „sărăntoc”, un vagabond, un oropsit al sorții sau, din contră, un parazit, un „looser”, ș.a.m.d.

De aici, gluma va fi mers mai departe la celebra variantă românească: „Geacă de piele am, un pic de bătaie știu”. Dacă „nu ai căput”, poate că nu te avânți în nicio bătaie – nu te pricepi, nu te-ai priceput. Sau poate alții încap deja la bătaie și, deși ai și tu „căput”, n-ai mai încăput de atâția care aveau și ei căput și au încăput. În acest fel, poate stai singur, îmbrăcat în propriul căput, și privești de la distanță pe cei în căput care încap deja.

Nici nu-mi vine să mă gândesc dacă nu cumva de la cuvântul popular „căput” se va fi ajuns, într-o vreme, la nemțescul „kaputt” (terminat, în germana colocvială).

2) O situație particulară

Prezentasem d-lui Paul N. colecția mea de remixuri „Nostalgia Magnetică”, conținând 12 piese românești care mi-au plăcut dintotdeauna. De la Angela Similea la Loredana Groza, de la Talisman la Corina Chiriac, de la Aurelian Andreescu la Nicu Alifantis, remixurile au fost făcute cu admirație pentru originale, în speranța că voi găsi un manager de casă de discuri pentru publicare. Am trimis în 2–3 locuri variantele, cu linkuri la YouTube – era mai ușor decât să le trimit ca MP3-uri, să fiu sincer, mai ales că ele beneficiau și de videoclipuri pentru a fi mai ușor urmărite (am folosit pentru aproape toate fragmente gratuite puse la dispoziție de echipa rusă Cottonbro, de pe Pexels.com). Ba chiar am cerut înainte și sfatul de la UCMR-ADA despre modul în care poate fi publicat un asemenea proiect. Într-adevăr, prin ei am înțeles că, pentru a remixa o piesă, ai nevoie de acceptul artistului original.

(Bineînțeles, nu am dat piesele de îndată jos de pe YouTube – mai căutam posibile variante de publicare.) Doar e plin de „bootleg-uri” făcute de zeci, sute sau mii de alți producători sau DJ, cărora probabil că nu le poartă nimeni de grijă. Și totuși, în cazul meu, în cel mai ciudat mod, lucrurile au stat exact invers. Cerurile s-au deschis și o urgie de „răspunsuri” s-a „vărsat” înspre umila mea bulă existențială. Ciudat, ciudat într-adevăr.

Revenind la procesul de publicare, Fundația Phoenix a fost doar o posibilă alternativă. Dl. Paul N. este un tip cu vechi conexiuni în lumea muzicală românească și, în naivitatea mea de moment, m-am gândit că variantele mele, o critică estetizată și, zic eu, bine produsă a fenomenului actual din muzica contemporană a națiunii noastre, și-ar fi putut găsi publicarea. Sincer să fiu, erau doar drafturi. La modul ideal, aș fi putut primi susținerea de la Electrecord, recupera benzi vechi cu vocalurile și finaliza lucrările în cel mai decent mod.

Dl. Paul N. a lăsat propunerea în suspensie, deși se pare că a apreciat abordarea, dar mi-a propus să fac un remix pentru artista de care se ocupa atunci și probabil și azi, Laura Bretan. L-am rugat să-mi trimită o acapella, dar răspunsul a întârziat să apară. Sincer să fiu, mi-a plăcut mult vocea sensibilă a artistei românce și, în special, cântecul „Have You Ever Hurt Someone So Much”.

Am așteptat o vreme cu înfrigurare o acapella, dar propunerea a întârziat să apară. Mi-am luat libertatea să fac un demo, extrăgând vocalul piesei cu iZotope RX și propunând o variantă de orchestrație alternativă – armonii mai colorate, mai mellow, mai jazzy. La doar câteva ore după postarea remixului pe YouTube – aveam nevoie de link pentru a-l trimite managerului – varianta mea a înregistrat, în mod neobișnuit, aproape 1.000 de vizualizări, și apoi un comentariu autoritar din partea compozitorului american care compusese cântecul. Îmi cerea să-l dau imediat jos – nu aveam, se pare, permisiunea să fac un asemenea remix. Bineînțeles, i-am respectat decizia, dar i-am scris în privat pe Facebook și despre discuția anterioară cu managerul Paul N., despre propunerea lui de a o remixa pe artistă. Până la urmă, era vorba doar de un demo și de un simplu link de pe un cont aproape necunoscut. Nu știu dacă conversația a fost citită, mi-am cerut însă scuze. Speram ca omul să se bucure de mesajul din muzică și nu să se înfurie.

Aici aveam însă un adevărat semn de întrebare: cum se ajunsese, în doar câteva ore, de la un cont aparent anonim, necunoscut, la echipa compozitorului american? A fost primul moment în care am înțeles că persoane străine îmi urmăresc în mod constant prezența online, poate fiecare zi, fiecare mișcare, fiecare postare. În plus, managerul Paul N. n-a aplanat posibilul conflict, răspunzând la interpelarea mea pe WhatsApp cu o replică neutră, ceva de genul „Of, artiștii ăștia, nu-i înțelege nimeni” (citat aproximativ).

Să nu uităm, totuși: la această dată, nenumărați ascultători consumă încă remixuri neautorizate ale unor nenumărați producători români la piese românești vechi, și nimeni nu le are „în grijă”. Ba mai mult, cum s-a întâmplat și în cazul meu, nostalgia ne împinge deseori să revenim la originale, să le ascultăm tot pe YouTube sau Spotify, înregistrând, nu-i așa, încă câțiva cenți în conturile artiștilor.

Să sperăm că, în urma acestei postări, nu se va întâmpla ca unul sau altul dintre acești producători să cadă victimă unor măsuri punitive extreme, doar de dragul de a demonstra că „nimeni nu se poate atinge” de adevăratele valori ale muzicii românești.

(Vom afla în următoarea postare și alte minunății din ceea ce consider a fi unul dintre cele mai murdare și mai criminale sisteme de entertainment din lume – cel românesc.)

P.S. – Astăzi, orchestralul remixului meu la piesa Laurei Bretan, „Have You Ever Hurt Someone”, este folosit ca soundtrack în backgroundul filmului meu experimental „The Last Communist”, fără vreo modificare. În opinia mea, rămâne o reinterpretare elegantă, în manieră proprie, cu caracter, a muzicii hippie a anilor ’70, de care sunt încă extrem de atașat.

---

English version

I have to admit that I have always viewed with some skepticism the association between Paula, my sister, and the Phoenix Cultural Foundation, chaired by the manager Paul N. In fact, I had a strange feeling watching Paula being promoted so quickly to the national level, at an age when the dreams and ambitions of a somewhat naive teenager can perhaps too easily be transformed into driving energy for an organization which, to be honest, did not have many other resources at its disposal.

As far as I remember, before Paula, the Phoenix Foundation also worked with the Baia Mare-born singer Narcisa Suciu and with Mircea Rusu. A vague memory tells me that Narcisa was the one who noticed Paula and recommended her to the manager, but the complicated threads of the world of musicians and performers in Baia Mare remain unknown to me even today.

Even so, the situation remains approximately the same today, with a few updates, especially technological ones. The Baia Mare School of Arts continues to be connected, more or less formally or visibly, with musicians from the city and, naturally, through the public education network, with other specialized university centers around the country—from Cluj to Bucharest, Timișoara, Iași, probably, and so on. In what might be called Romania’s underground scene, musicians with more practical ambitions are likewise connected to the same centers, but through different networks and at different levels.

It is remarkable that our mining town has given Romania, and later the entire world, so many well-known names: from the two Baia Mare musicians in the band Akcent (Adi Sînă, Paula’s former colleague at Radio Contact Baia Mare), to Paul Panait (now living in Canada, like several other prominent Romanian musicians), and AMI (who developed her skills and probably made her entry into the national showbiz scene by singing backing vocals with Paula for a period).

We can also mention the well-known Baia Mare rock band Dirty Shirt, with its folk-music influences, in which our former high-school bandmate from Enders, Vlad Țoca, probably still performs. Then there is „Gașca de Acasă,” still active in various lineups under the guidance of the well-known Pefi. There is also Florin Ștefan, and others. A number of local private music schools are now headed or founded by other „players” from these circles, most of whom received their education at the Baia Mare School of Arts or in its immediate orbit. Călin Ionce, a longtime collaborator of Paul Nanca and a good friend of Paula’s, is just one of them.

I am immensely pleased to see how these people, so talented, famous, and capable, train new and new generations of young people, ready to conquer the highest peaks of professionalism, moving either toward the circles of Bucharest entertainers or even toward other countries, collaborating all over the World with artists of the same caliber. Let us mention just Ovi, who composed the fabulous songs with which, together with Paula, they achieved respectable positions in the Eurovision rankings.

I cannot fail to mention here the band Powder Puff Girls, founded by the girls who provide backing vocals for Dirty Shirt. Naturally, I analyzed the semantics of the group’s name, probably inspired by the Powerpuff Girls, so beloved by the mayor of Townsville. Add “powder” to the equation—probably powder of every kind, from the stuff found on snowboarders’ slopes to other types, lol—and we have a playful, amusing cocktail. Too bad their imagery and videos are difficult to watch. As a seasoned aesthete, I have a hard time tolerating questionable taste, excessive accessories, language deconstructed to the point of absurdity, and a complete lack of logic. But surely there is an audience for everyone and, ultimately, we are what we listen to and what we watch. Ah, and I must not forget: I was somewhat surprised by the connection between one of the three members, Tea V., and the old establishment of famous actors from before 1989, namely the actor Dorel V. Oh, my dear friends, it seems as though all these characters are spinning in spirals that touch Bucharest here, Baia Mare there, the underground scene somewhere else, and the cultural establishment elsewhere.

As a final observation, almost as a barely perceptible memory, I also remember the sets in Paula Seling’s video for the song “Noapte Caldă,” in which the ingenious director Andreea Păduraru, under the guidance of the Phoenix Foundation’s producer, seems to have put together, from carefully drawn cardboard pieces, a sort of “visual quotation” that appears to refer once again to the little town of Townsville from the Powerpuff Girls. Still, let us not exaggerate with our assumptions; perhaps it is simply a personal impression.

Let us not forget that, for the song “Noapte Caldă,” the producers at Yama Studios, and especially Electric Brother, started from a harmonic progression and some samples I had offered as a possible starting point, not necessarily something to be followed (it was simply a proposal, nothing more).

Returning to manager Paul N., over the course of his collaboration with my sister, Paula Seling, many things have been said about him. Little bits of gossip circulated by countless members who have passed through various live backing-band lineups. Although I only heard these things in passing, some amused me a little, while others sent a chill down my spine. Come on, my dear friends, let us “put on the table” what I believe has, over time, become a sort of “entertainment for the public” of all kinds, especially in artistic and pseudo-artistic circles:

1) The joke about Paul

It didn’t fit. Many band members talk about a small physical issue that the man probably has no control over. But tastes are not to be debated, and I have never commented on it; every person has conditions or peculiarities that cannot be controlled. In the place of those cheerful musicians, perpetually on the road, perpetually carried from one minibus to another, bored by so much traveling, perhaps I would not have found such a thing quite so amusing. But you can never silence the loose tongue of the world. And, in the end, why would you stop it when the evidence is what it is?

The joke about “It didn’t fit” eventually degenerated into other variations as well: “It didn’t fit where, how, for whom, why?” Over the years, the loose tongues of the population have probably come up with countless variations and mental experiments built around these wordplays.

There is also a third version: “I didn’t have a căput” (căput means “coat,” “jacket,” or “outer garment” in the popular dialect of the Maramureș region). Perhaps it refers to someone poor, someone who cannot afford any kind of protection against the elements. Probably a homeless person, a “pauper,” a vagabond, someone unfortunate—or, on the contrary, a parasite, a “loser,” and so on.

From there, the joke may have moved on to the famous Romanian version: “I’ve got a leather jacket; I know a little about fighting.” If you “don’t have a căput,” perhaps you do not get involved in any fights—you do not know how, or you never learned how. Or perhaps others are already getting into fights and, although you also have a căput, you can no longer “fit in” because there are so many others who have their own căput and have already “fit in.” In this way, perhaps you stand alone, dressed in your own căput, watching from a distance as those wearing their căput are already getting involved.

I do not even dare wonder whether the popular word căput might, at some point, have somehow led to the German colloquial word kaputt (“finished,” “broken,” “done for”).

2) A particular situation

I had presented Mr. Paul N. with my collection of remixes, “Nostalgia Magnetică,” containing 12 Romanian songs that I had always loved. From Angela Similea to Loredana Groza, from Talisman to Corina Chiriac, from Aurelian Andreescu to Nicu Alifantis, the remixes were made with admiration for the originals, in the hope that I might find a record-label manager willing to publish them. I sent versions to two or three places, with links to YouTube—it was easier than sending them as MP3 files, to be honest, especially since they also had videos that made them easier to follow (for almost all of them, I used free footage provided by the Russian team at Cottonbro on Pexels.com). I even sought advice beforehand from UCMR-ADA about how such a project could be published. Indeed, through them I learned that, in order to remix a song, you need the original artist’s approval.

(Naturally, I did not immediately take the tracks down from YouTube—I was still looking for possible publishing options.) After all, there are countless “bootlegs” made by dozens, hundreds, or thousands of other producers and DJs, and presumably nobody bothers them about it. And yet, in my case, in the strangest possible way, things turned out exactly the opposite. The heavens opened, and a deluge of “responses” poured down upon my humble existential bubble. Strange, very strange indeed.

Returning to the publishing process, the Phoenix Foundation was merely one possible alternative. Mr. Paul N. is a man with longstanding connections in the Romanian music industry and, in my momentary naivety, I thought that my versions—an aestheticized and, I would say, well-produced critique of the current phenomenon in our nation’s contemporary music—might find a path to publication. To be honest, they were only drafts. Ideally, I might have received support from Electrecord, recovered old tapes containing the vocals, and completed the works in the most decent way possible.

Mr. Paul N. left the proposal hanging, although he apparently appreciated the approach, and instead suggested that I make a remix for the artist he was managing at the time and probably still manages today, Laura Bretan. I asked him to send me an acapella, but the response was slow to arrive. To be honest, I really liked the Romanian artist’s sensitive voice, and especially the song “Have You Ever Hurt Someone So Much.”

I waited anxiously for an acapella for a while, but the promised response never came. I took the liberty of making a demo, extracting the song’s vocal with iZotope RX and proposing an alternative orchestration—a more colorful, mellower, jazzier set of harmonies. Only a few hours after posting the remix on YouTube—I needed a link to send to the manager—my version received, unusually, almost 1,000 views, followed by an authoritative comment from the American composer who had written the song. He asked me to take it down immediately—I apparently did not have permission to make such a remix. Naturally, I respected his decision, but I also wrote to him privately on Facebook about my previous conversation with manager Paul N. and his proposal that I remix the artist. After all, this was merely a demo and a simple link from an almost unknown account. I do not know whether he read the message, but I apologized. I hoped he would appreciate the message conveyed by the music rather than become angry.

But this left me with a real question: how had things gone, in just a few hours, from an apparently anonymous, unknown account to the American composer’s team? This was the first moment when I realized that strangers were constantly following my online presence—perhaps every day, every move, every post. Moreover, manager Paul N. did not defuse the potential conflict, replying to my inquiry on WhatsApp with a neutral remark, something along the lines of, “Oh, these artists, nobody understands them” (approximate quotation).

Let us not forget, however: even today, countless listeners continue to consume unauthorized remixes by countless Romanian producers of old Romanian songs, and nobody seems to “look after” them. What is more, as happened in my case, nostalgia often drives us back to the originals, to listen to them again on YouTube or Spotify, thereby, isn’t that so, putting a few more cents into the artists’ accounts.

Let us hope that, as a result of this post, none of these producers will fall victim to extreme punitive measures simply for the sake of demonstrating that “nobody can touch” the true values of Romanian music.

(In the next post, we will discover some more marvels from what I consider to be one of the dirtiest and most criminal entertainment systems in the world—the Romanian one.)

P.S. – Today, the orchestral arrangement from my remix of Laura Bretan’s song “Have You Ever Hurt Someone” is used, without any modification, as the background soundtrack for my experimental film “The Last Communist.” In my opinion, it remains an elegant, distinctive reinterpretation, with its own character, of the hippie music of the 1970s, to which I am still deeply attached.