PAUL SELING

Română

„Banul este ochiul dracului”, spune și Biblia, și este o idee acceptată de înțelepciunea populară. Mai povesteam și într-o altă însemnare din trecut: banul are o lungă istorie în mentalul colectiv. Încă din epoca primitivă, el a început să existe ca noțiune simbolică ce reprezenta valoare, o convenție acceptată de toți cei din comunitate pentru a ușura schimburile, de orice fel ar fi fost ele.

Bineînțeles, moneda de aramă, guldenul din aur, bancnota de astăzi nu au hrănit și nu vor hrăni niciodată pe nimeni. Nici măcar bitcoinul sau alte criptomonede nu o fac, mai ales că acestea sunt și complet intangibile.

Ați ținut vreodată un teanc de bancnote proaspăt câștigate în mână, proiectând în viitorul apropiat sau îndepărtat diverse opțiuni de „mișcare”? Fiecare dintre noi o face, fie că ține în mână 10 lei sau 10.000 de euro. Imaginea „valorii” banului este atât de adânc înrădăcinată în mințile noastre, încât puțini pot să iasă măcar temporar din iluzia promisiunilor pe care ni le facem fie nouă înșine, fie celor din jur.

Atunci când „ai bani”, ești rapid înconjurat de „acoliți”. Potențialul tău financiar excită imaginația tuturor celor care se cred în stare să îți intre în grații pentru a se „alipi” nițel situației. Alții, din contră, se pot îndepărta, prevăzând din timp că acest tip de echilibru le poate fi periculos.

Puțină lume recunoaște că, atunci când echilibrul financiar le este amenințat, când statutul social, poziția în Sistem pare că se clatină, intră în funcțiune „adevăratul eu”. Toate jocurile de imagine, baletul social, piruetele pe scena publică par mai puțin importante sau interesante. Este timpul ca instinctul de conservare să intre în funcțiune, eliminând rapid tot ceea ce era inutil și alegând ceea ce este prioritar.

Ei bine, dragi copii și studenți, aici îi departajăm pe farisei de cei cu adevărat integri. Ce suntem în stare să facem pentru a ne păstra în coordonatele în care eram până atunci? Începem să manipulăm, să furăm, să agresăm sau chiar să distrugem vieți? Ce opțiuni avem în aceste condiții depinde de fiecare situație în parte și de fiecare individ.

Normal, această ipocrizie poate fi extrem de fină și de greu de depistat, chiar de conștientizat de noi înșine. Atunci când facem parte dintr-o organizație vastă, stabilă, poate una cu istorie veche în Sistem, avem practic asigurat „spatele”. De la corporații la biserici, de la secte religioase la sisteme administrative, de la servicii de securitate națională la sisteme bancare, la ONG-uri, toate aceste organizații funcționează aidoma unor stupi de albinuțe muncitoare, veșnic puse pe treabă.

Mai povesteam și în alte însemnări: opțiunile pe care banii ni le oferă variază de la caz la caz. Unii își acoperă doar nevoile de bază – mâncare, apă, o cafea din când în când la birtul din colț; bani necesari pentru a trăi până a doua zi, când o iei de la capăt în rotița de hamster în care te învârți probabil până la moarte (sau pensie, după caz).

De la acest nivel putem „urca” gradual „mai sus”. Banii pot însemna și haine noi, tot mai scumpe, mai elegante, mașini mai rapide, ieșiri mai dese în oraș, vacanțe în țări mai îndepărtate, mai exotice. În esență, odată acoperite aceste nevoi de bază, putem gândi nițel mai în viitor, putem arunca o privire în jur.

Banii ne ajută să ne construim imaginea socială pe care dorim s-o arătăm în societate, pentru a ne găsi parteneri (de sex sau de viață), pentru a ne găsi un job, a ne crea o afacere, a merge la bancă să cerem un împrumut pentru asta. Cu bani plătim factura la apă sau la curent, pentru a ne păstra curați, fresh, pentru a ne putea pregăti CV-ul la laptop și nu la lumina lumânării – spre exemplu.

Societatea este, evident, dependentă deja de câteva milenii de această convenție, de această imagine, de acest cumul de potențiale închise într-o simplă hârtie cu inscripția Băncii Naționale pe ea. Această Bancă Națională este – sau ar trebui să fie – garantul corectitudinii, bunei funcționări și al circulației banilor și, de ce nu, al ideii de bani într-o societate, alături de forțele de ordine, de Securitate, de toți cei care sunt în slujba statului – medici, profesori, primari, ș.a.m.d.

Și totuși, dragii mei, nu întotdeauna se întâmplă asta. Să presupunem că există în Lume un sistem extrem de corupt (haha, e o glumiță; de fapt, toate Sistemele sunt corupte, fiecare în felul său). În acest Sistem absolutist, banul nu mai reprezintă libertate, nici de mișcare, nici de manifestare, nici de dezvoltare. Proiecțiile noastre pentru viitor au fost, deci, confiscate.

Aici, torționarul sau torționarii decid ce înseamnă fiecare bănuț. Într-un fel, toate sistemele politice comuniste au făcut acest lucru, dar au lăsat totuși populației un anumit grad de libertate, de mișcare, pentru proiecții de viitor. La urma urmei, orice Sistem are nevoie să se mențină în funcțiune și să se perpetueze: dacă oamenii se simt prea constrânși, poate că nici nu mai formează familii, nu mai dau naștere unor urmași, iar atunci clasele conducătoare nu vor mai avea ce… conduce peste câteva zeci de ani chiar.

Comunismul a creat spații interstițiale în matricea de control (psihologic, administrativ, politic, cultural) în care fiecare categorie putea să „miște nițel”. Cei mai naivi puteau trăi chiar o iluzie a bunăstării, în timp ce Conducerea avea grijă să ocupe gradele de libertate ale celor poate prea conștienți de amplitudinea și de varietatea metodelor de control. Oricum, lipsa de informare și izolarea, propaganda continuă reușeau să „amețească” mințile celor mai alerți și mai culți. Peste toate acestea, contră-propaganda Occidentală atrăgea probabil mințile multora cu promisiuni și miraje greu de verificat și, de aceea, greu de refuzat.

Dar astăzi nu mai există comunism decât sub o formă hibridă. Cum mentalitatea occidentală pare a fi în tensiuni continue în raport cu aceste ideologii incomode, trăim în continuare la intersecția unor fluxuri de informație propagandistică ce vin probabil din mai multe părți, din mai multe surse. Despre cum cred eu că trăiește omul obișnuit în comunismul de astăzi voi detalia poate într-o altă postare.

Revenind la promisiunea și potențialul asigurat de „ban”, ele rămân valide în sisteme libere, total democratice. Cu cât Sistemul este mai corupt, mai mafiot, mai despotic, mai totalitar, banul poate deveni de-a dreptul inversul acestor noțiuni: potențial pericol, monedă interschimbabilă de șantaj, amenințare, manipulare sau moarte.

Când despotul local, comunitar sau național hotărăște că „banul” deținut de un target trebuie justificat, situația devine extrem de dificilă. În subordinea acestor despoți trăiește toată infrastructura totalitară, începând cu forțele de ordine locale – Poliție, Jandarmerie, Pompieri – și terminând cu medici, profesori, designeri sau arhitecți, casieri, vânzători de la supermarket, bicicliști sau antrenori de fitness.

Normal, despotul împrăștie în comunitate diverse tipuri de influență, începând cu cea difuză – manipulare soft, aluzivă, amenințări cu compromiterea statutului sau poziției în Sistem, a imaginii sociale – și terminând cu acte grave, abuzuri, manipulare grosieră, acte violente chiar. În funcție de ramificația în structura ierarhică de putere, despotul sau despoții acționează delegându-și puterea în mod diferit: acolo unde trebuie lucrat „murdar”, manipulăm mafia locală, oameni ai străzii, ș.a.m.d. Acolo unde dorim să părem exemplari și facem demonstrații publice, vom „inspira” oameni cu „greutate” în societate: personalități mediatice, oameni de cultură, profesori în etate, medici de succes, psihologi sau psihiatri, dacă chiar este nevoie.

Normal, toate aceste ramificații, toți acești actori și pioni trăiesc fiecare după cum știu și pot în sistemul controlat de despotism. Unii sunt poate total inconștienți, izolați în afara tuturor acestor probleme, visând poate fiecare zi, fiecare săptămână, fiecare an, pas cu pas, ferindu-se pe cât posibil de a da ochii cu realitatea.

La polul opus avem marii activiști: de la cei care doar observă critic, circumspect, luând notițe sau dând sfaturi, până la cei care iau atitudine, devin vocali sau chiar acționează vehement împotriva unui asemenea target. Avem aici și alte tipuri de actori, parcă aduși în prezent dintr-un film despre sistemul comunist al anilor ’90: sectoristul sadic, securistul meticulos (sau, de ce nu, chiar torționarul de profesie), membrul de Partid, turnătorii, manipulatorii, iubita colaboraționistă. Panoplia de caractere este vastă și bine reprezentată.

Vă mai amintiți, dragi elevi și studenți, despre referințele la cultura clasică antică? Dacă vi-l amintiți pe Cezar, atunci cu siguranță îl știți și pe Brutus. Iată ce ne spune ChatGPT:

„Cezar era unul dintre cei mai puternici oameni ai Romei. După o serie de victorii militare, mai ales în Galia, a ajuns să controleze practic statul roman. A devenit dictator pe viață, iar mulți senatori au început să se teamă că intenționează să transforme Republica într-o monarhie.

Brutus era senator și provenea dintr-o familie republicană foarte respectată. Deși avea o relație apropiată cu Cezar, a ajuns să creadă că trebuie să participe la înlăturarea lui pentru a salva Republica. S-a alăturat conspirației conduse de Cassius.

Pe 15 martie 44 î.Hr. („Idele lui Marte”), conspiratorii l-au înconjurat pe Cezar în Senat și l-au înjunghiat de 23 de ori. Povestea celebră spune că, atunci când l-a văzut pe Brutus printre asasini, Cezar ar fi spus: „Și tu, Brutus?” — deși nu este sigur că aceste cuvinte au fost rostite în realitate.

Ironia este că asasinarea lui Cezar nu a salvat Republica. A declanșat noi războaie civile, iar câțiva ani mai târziu Octavian, moștenitorul lui Cezar, a devenit primul împărat roman, sub numele de Augustus.

Iar Brutus, învins de Octavian și aliații săi, s-a sinucis în 42 î.Hr. Practic, încercând să salveze Republica, Brutus a contribuit la evenimentele care au dus la dispariția ei.”

După cum știți, am vorbit deja în lunile trecute despre metode mai mult sau mai puțin rafinate de a manipula un target, familia lui, grupul său de „apropiați”. Cu suficient de multe desfășurări de forțe în timp și spațiu putem genera un show „de zile mari”, asimilând în structura noastră de putere noi și noi adepți, noi și noi „cadre” și pioni, actori, extinzându-ne puterea și asigurându-ne că imaginea noastră și a Sistemului este vizibilă în cele mai îndepărtate colțuri ale Lumii. Doar așa ne vom putea garanta perenitatea – a noastră, a urmașilor, a acoliților noștri și, bineînțeles, a Sistemului. Bineînțeles, știm cu toții celebra zicală românească: „Peștele de la cap se împute.” Dacă dorim să păstrăm Sistemul sub control și să-l perpetuăm, atunci e necesar să corupem fiecare ramură a ierarhiilor din teritoriu (atât cel fizic, cât și cel mental), să căutăm și să depistăm orice posibili observatori lucizi, raționali, imparțiali.

Cu cât reușim să ne concentrăm forțele împotriva acestor „observatori independenți”, să-i reducem la tăcere și să-i anihilăm din timp, cu atât vom putea trăi în liniște și pace mai departe, alături de asociații și acoliții noștri. Odată dusă la bun sfârșit această întreprindere, putem să începem, cu mai mult talent și abilitate, cu experiența dobândită, să căutăm alte targeturi. Și dacă toată Lumea a integrat ideea că suntem adevărați profesioniști, de neînvins, că orice ne stă în cale va fi redus la tăcere sau nimicit, putem începe să practicăm aceste metode ca pe un sport, ca pe un mod de viață. Acum că populația aflată sub stăpânire ne înțelege Puterea Absolută, nu mai trebuie decât să veghem ca domnia corupției să fie lină, netulburată, veșnică chiar.

Peste cetățenii noștri exemplari putem acum instaura noi și noi activiști de sistem, observatori și observatoare, torționari de ocazie sau profesioniști – pasionați sau care practică acest Sport doar pentru relaxare, tonus sau o stare generală de bine.

(va urma)

---

English version

“Money is the devil’s eye,” says the Bible, and it is also an idea deeply rooted in popular wisdom. I have written in another entry in the past that money has a long history in the collective mindset. Ever since primitive times, it has existed as a symbolic notion representing value—a convention accepted by everyone in a community in order to facilitate exchanges, whatever form those exchanges might have taken.

Of course, a copper coin, a gold gulden, or a banknote today have never fed anyone and never will. Not even Bitcoin or other cryptocurrencies can do that, especially since they are completely intangible.

Have you ever held a stack of freshly earned banknotes in your hand, projecting into the near or distant future various options for what to “do” with them? We all do it, whether we are holding 10 lei or 10,000 euros. The image of the “value” of money is so deeply rooted in our minds that very few of us can step, even temporarily, outside the illusion of the promises we make either to ourselves or to those around us.

When you “have money,” you are quickly surrounded by “acolytes.” Your financial potential excites the imagination of everyone who believes they can win your favor in order to “attach themselves” to your situation. Others, on the contrary, may distance themselves, anticipating that this kind of balance could eventually become dangerous for them.

Few people acknowledge that when their financial balance is threatened, when their social status or their position within the System appears to be wavering, the “real self” comes into play. All the games of image, the social ballet, the pirouettes on the public stage suddenly seem less important or interesting. It is time for the instinct of self-preservation to take over, rapidly eliminating everything that was unnecessary and choosing what is truly essential.

Well then, dear children and students, this is where we separate the Pharisees from those who are genuinely upright. What are we capable of doing in order to preserve the coordinates in which we existed until that moment? Do we begin to manipulate, to steal, to assault, or even to destroy lives? The options available to us under such circumstances depend on each individual situation and on each individual.

Naturally, this hypocrisy can be extremely subtle and difficult to detect, even to recognize in ourselves. When we are part of a vast, stable organization, perhaps one with a long history within the System, our backs are practically covered. From corporations to churches, from religious sects to administrative systems, from national security services to banking systems and NGOs, all these organizations function much like hives of industrious little bees, forever busy at work.

As I have mentioned in other entries, the options that money offers us vary from one case to another. Some people can afford to cover only their basic needs—food, water, a coffee from time to time at the pub on the corner; enough money to make it through another day, only to start all over again in the hamster wheel in which they will probably keep spinning until death (or retirement, depending on the case).

From this level, we can gradually “move upward.” Money can mean new clothes, increasingly expensive and elegant ones, faster cars, more frequent nights out, holidays in more distant and exotic countries. Essentially, once these basic needs have been covered, we can start thinking a little further into the future; we can look around us.

Money helps us construct the social image we want to display in society, in order to find partners (sexual or life partners), to find a job, to start a business, or to go to the bank and ask for a loan to finance it. With money, we pay the water or electricity bill, keep ourselves clean and fresh, and prepare our CV on a laptop rather than by candlelight, for example.

Society has, obviously, been dependent for several millennia on this convention, on this image, on this accumulation of potential enclosed within a simple piece of paper bearing the name of the National Bank. This National Bank is—or should be—the guarantor of the integrity, proper functioning, and circulation of money and, why not, of the very idea of money within a society, alongside the law-enforcement forces, the security apparatus, and all those who serve the state—doctors, teachers, mayors, and so on.

And yet, my dear friends, this does not always happen. Let us suppose that there exists in the World an extremely corrupt system (haha, just a little joke; in fact, all Systems are corrupt, each in its own way). In this absolutist System, money no longer represents freedom—not freedom of movement, nor freedom of expression, nor freedom of development. Our projections of the future have therefore been confiscated.

Here, the torturer, or the torturers, decide what every single penny is worth. In a way, all communist political systems did this, but they nevertheless left the population a certain degree of freedom, a certain room for movement and for imagining a future. After all, every System needs to remain functional and perpetuate itself: if people feel too constrained, perhaps they will stop forming families, stop having children, and then the ruling classes will have nothing left to… rule in a few decades.

Communism created interstitial spaces within the matrix of control (psychological, administrative, political, cultural), where each category of people could “move a little.” The more naive could even live under an illusion of prosperity, while the Leadership made sure to occupy whatever degrees of freedom remained available to those who were perhaps too aware of the breadth and variety of the methods of control. In any case, the lack of information and isolation, together with continuous propaganda, managed to “daze” the minds of the more alert and educated. On top of all this, Western counter-propaganda probably attracted many minds with promises and mirages that were difficult to verify and therefore difficult to reject.

But today, communism no longer exists except in some kind of hybrid form. As Western mentality seems to remain in a state of constant tension with these uncomfortable ideologies, we continue to live at the intersection of streams of propagandistic information coming, presumably, from multiple directions and multiple sources. I may elaborate in another post on how I believe the ordinary person lives under today’s version of communism.

Returning to the promise and potential guaranteed by “money,” these remain valid within free, fully democratic systems. The more corrupt, mafia-like, despotic, or totalitarian the System becomes, the more money can turn into the exact opposite of these notions: a potential danger, a bargaining chip for blackmail, a tool of threat, manipulation, or even death.

When a local, communal, or national despot decides that the “money” possessed by a particular target must be accounted for, the situation becomes extremely difficult. Under the authority of these despots exists an entire totalitarian infrastructure, beginning with the local forces of law and order—Police, Gendarmerie, Firefighters—and extending all the way to doctors, teachers, designers or architects, cashiers, supermarket employees, cyclists, or fitness trainers.

Naturally, the despot spreads various forms of influence throughout the community, beginning with the diffuse kind—soft, insinuating manipulation, threats to compromise one’s status or position within the System, or one’s social image—and ending with serious acts, abuses, crude manipulation, and even acts of violence. Depending on how deeply the power structure is branched out, the despot or despots exercise their power in different ways: where “dirty work” needs to be done, we manipulate the local mafia, street people, and so on. Where we want to appear exemplary and stage public demonstrations, we will “inspire” people with “weight” in society: media personalities, cultural figures, senior academics, successful doctors, psychologists, or psychiatrists, if necessary.

Naturally, all these branches, all these actors and pawns, live according to whatever means they have within the system controlled by despotism. Some may be completely unaware, isolated from all these problems, perhaps dreaming their way through every day, every week, every year, step by step, avoiding reality as much as possible.

At the opposite end, we have the great activists: from those who merely observe critically and cautiously, taking notes or offering advice, all the way to those who take a stand, become vocal, or even act vehemently against such a target. Here we also have other types of actors, almost as if they had been brought into the present from a film about the communist system of the 1990s: the sadistic local police officer, the meticulous secret-police operative (or, why not, even the professional torturer), the Party member, the informers, the manipulators, the collaborating girlfriend. The gallery of characters is vast and well represented.

Do you remember, dear pupils and students, our references to the classical culture of Antiquity? If you remember Caesar, then surely you know Brutus as well. Here is what ChatGPT tells us:

“Caesar was one of the most powerful men in Rome. After a series of military victories, particularly in Gaul, he came to control the Roman state in practice. He became dictator for life, and many senators began to fear that he intended to transform the Republic into a monarchy.

Brutus was a senator who came from a highly respected republican family. Although he had a close relationship with Caesar, he came to believe that he had to participate in his removal in order to save the Republic. He joined the conspiracy led by Cassius.

On March 15, 44 BC (the “Ides of March”), the conspirators surrounded Caesar in the Senate and stabbed him 23 times. The famous story says that, upon seeing Brutus among the assassins, Caesar supposedly said: “You too, Brutus?”—although it is not certain that these words were actually spoken.

The irony is that Caesar’s assassination did not save the Republic. It triggered new civil wars, and a few years later Octavian, Caesar’s heir, became the first Roman emperor, under the name Augustus.

Brutus, defeated by Octavian and his allies, committed suicide in 42 BC. In trying to save the Republic, Brutus ultimately contributed to the events that led to its disappearance.”

As you know, in previous months we have already discussed the more or less refined methods used to manipulate a target, their family, or their group of “close associates.” With enough deployments of force across time and space, we can create a truly spectacular show, incorporating more and more followers, more and more “cadres” and pawns, more actors into our power structure, expanding our influence and making sure that our image, and the image of the System, is visible in the most remote corners of the World. Only in this way can we guarantee the perpetuity of ourselves, our descendants, our acolytes and, of course, the System. Naturally, we all know the famous Romanian saying: “The fish rots from the head.” If we want to keep the System under control and perpetuate it, then we need to corrupt every branch of the hierarchies in the territory (both physical and mental), and search for and identify any possible lucid, rational, impartial observers.

The more successfully we concentrate our forces against these “independent observers,” silence them, and neutralize them in advance, the more peacefully we will be able to continue living alongside our associates and acolytes. Once this undertaking has been successfully completed, we can begin, with greater talent and skill and with the experience we have acquired, to look for other targets. And if the entire World has embraced the idea that we are true professionals, invincible, that anything standing in our way will be silenced or destroyed, we can begin practicing these methods as a sport, as a way of life. Now that the population under our rule understands our Absolute Power, all we have left to do is ensure that the reign of corruption remains smooth, undisturbed, perhaps even eternal.

Over our exemplary citizens, we can now install more and more system activists, male and female observers, occasional or professional torturers—enthusiasts who practice this Sport simply for relaxation, fitness, or a general sense of well-being.

(to be continued)