PAUL SELING

Română

Mulți dintre noi poate au citit romanele lui Karl May, cele despre primele interacțiuni dintre colonizatorii occidentali și indienii americani. M-am amuzat mai târziu să aflu că autorul n-a fost niciodată în America și că toate poveștile erau create din imaginație – probabil că totuși a existat documentare și că poveștile circulau repede, ajungând și pe bătrânul continent. Personajul meu favorit era Old Shurehand – „Bătrâna Mână Sigură”. Bineînțeles, nu puteai să nu-l admiri pe Winnetou și pe ceilalți „Old-something” (Old Shatterhand, de exemplu).

Acum mulți ani am tot stat pe internet studiind arta indigenă a Americii și nu numai – m-am tot plimbat printre poze de muzeu, vestigii, arme, desene sau inscripții ale multor popoare. Toate sunt extrem de frumoase, de la cele ale triburilor africane până la cele din tundra siberiană, Japonia sau Alaska.

În zilele trecute l-am întrebat pe ChatGPT una-alta despre modul de viață al unui trib de amerindieni și, mai ales, despre ce simbolizau desenele de pe costumele lor tradiționale. El mi-a confirmat că, într-adevăr, este vorba despre a reprezenta într-o manieră minimalistă, probabil condensată de-a lungul a mii de ani, elemente care exprimă modul lor de a înțelege lumea, cosmosul, locul lor în Univers.

Dacă privești costume sau arme tradiționale africane, vezi același tip de simbolism, dar poate mai colorat, mai viu… altfel. M-a mirat să descopăr cât de „stylish” sunt, totuși, aceste limbaje vizuale, cât de elegante, până la urmă, prin modul lor de a captura nu numai esența gândirii comunității, ci și modul lor de a se înțelege pe sine, contextul ș.a.m.d.

Din câte știu, mișcările lor în spațiu au luat mult timp. Cum se întâmpla și în satele românești, comunitățile rămâneau statice multe sute de ani. Obiceiurile și vestimentația se schimbau lent, inovația era rareori acceptată fără o verificare organică, poate de-a lungul mai multor generații. Dacă revenim la limbajele vizuale ale vechilor triburi preistorice, înțelegem că ele au fost rezultatul a sute sau chiar mii de ani de sedimentare și că… probabil au o anumită greutate în mentalul colectiv și astăzi. Nu de puține ori, designerii moderni merg înapoi în timp pentru a căuta inspirație. Cei mai abili și mai curioși știu să studieze în detaliu aceste origini, să le înțeleagă în context și, dacă și le apropriază – lor sau organizațiilor cărora le servesc –, o fac în mod inteligent și responsabil.

M-am mirat să aflu recent, prin media, că există în ultimii ani o mișcare de rezistență împotriva fenomenului de „cultural appropriation”. Probabil că multă lume o face fără să studieze originalele și, probabil, și fără prea mult respect pentru arta indigenă. Poate porți un sombrero la un party și scuturi niște maracas și, dintr-o dată, niște persoane dintr-un colț se scandalizează.

Oare nu cumva îți bați joc de cultura sud-americană? Cine ți-a permis ca, în rolul tău superficial, la petrecerea asta în costume, să folosești asemenea simboluri ca recuzită într-un joc prostesc?

Ei, eu n-aș fi atât de radical totuși. Un protector auto-instituit al unei culturi străine lui, cu o asemenea atitudine agresivă și lipsă de umor (și de spirit, inteligență, până la urmă) nu numai că poate părea ridicol, ci poate face mai mult rău decât bine. Nu cred că are nimeni nevoie de atitudini radicale de genul ăsta și, probabil, cu atât mai puțin o populație băștinașă care poate, la ora actuală, trăiește într-o rezervație sau în condiții precare.

M-am tot gândit la designerul care caută inspirație pentru un proiect: poate o copertă grafică, o serie de vestimentație, o mașină, un scooter ș.a.m.d. M-am tot uitat în jur: în mod cert, față de o armură cavalerească sau un costum al unui sătean din Bavaria, astăzi purtăm forme extrem de epurate, poate chiar simplificate. Mie, personal, îmi place asta: suntem cetățenii X456J sau M6738, până la urmă, având de ales din colecții accesibile ca preț, expuse în mall-uri.

Chiar dacă simțim nevoia afilierii la o subcultură – există branduri de nișă cu produse nițel mai… personificate –, cumpărăm totuși produse de serie. Pentru ca brandul să existe și să rămână profitabil, eficient, epurează și simplifică și el, până la un punct, aceste influențe. Poate că nu purtăm un tricou H&M sau Waikiki cumpărat în milioane de exemplare de cetățeni cu resurse mai modeste, ci cumpărăm ceva care se vinde doar în 700.000 de copii.

Cei mai curajoși merg câteodată la un târg maramureșean și dau câteva sute de euro sau poate chiar mai mult pentru o ie tradițională. Ei verifică, bineînțeles, dacă ia e făcută manual, de o doamnă în etate, bună cunoscătoare a meșteșugurilor și tradiției, și nu o oareșce copie produsă la vreo mașină, poate chiar undeva în Asia. Dacă clientul nu cunoaște bine ce înseamnă patternul tradițional, atunci poate se adâncește nițel mai mult într-un studiu aprofundat, inspirat de Wikipedia sau ChatGPT. În unele cazuri, mai rare, ne putem trezi că clientul sau clienta se mută pentru 6 luni – 1 an la sat pentru a învăța el/ea însuși/însăși meșteșugul.

Și totuși, totuși, toate aceste acțiuni par a fi subordonate nevoii noastre de a ne afirma unicitatea, identitatea sau, în unele cazuri, apartenența la un grup sau un subgrup (cultural, social, politic, economic ș.a.m.d.). Până la urmă, de ce n-am purta un tricou simplu de 14 lei și am tot investi într-o piesă care ne afectează grav bugetul lunar?

Păi… în primul rând, pentru că interesele individuale se ating mai ușor când acționăm în grupuri. Partide politice, organizații, corporații, clubberi, muzicieni, DJ, fiecare dintre aceste entități încearcă să unească sub umbrela unor promisiuni adepți dispuși să renunțe puțin sau mai mult la individualitate pentru beneficiile pe care le poate aduce adeziunea.

Normal, nu toată lumea e conștientă că aceste promisiuni servesc deseori doar ierarhiilor care conduc, gestionează și creează narativul sau viziunea entității. Întotdeauna cei mai abili devin actori activi în grupuri, iar restul rămân mase de manevră cu semnificație doar statistică. Un muzician mainstream are nevoie de grupurile sale de fani pentru a „mișca” în sistem, a crește, a se dezvolta. O corporație ne vinde deseori un stil de viață, o imagine de sine, sentimentul apartenenței și al reprezentării. Un partid politic ne face promisiuni pentru un viitor mai bun și „dreptate, ordine și disciplină” în societate.

Designerii acestor utopii sunt deseori parte din grupul mai larg al celor care creează, pe tot cuprinsul Planetei, campanii de imagine. De la imaginea viitorului președinte la cea a unui iaurt cu fructe, de la o bicicletă de downhill până la un sistem politic vizionar, utopic, în slujba celor care dețin și vor să-și mențină puterea lucrează necontenit un furnicar de oameni ambițioși, educați, inteligenți, culți. Deseori ne amuzăm de cei inabili, de „wannabes”, și admirăm o campanie vastă, bine gândită – până la punctul în care aderăm, unii dintre noi, la promisiune sau viziune mai degrabă pentru cât de abilă este decât pentru produsul sau imaginea pe care ne-o promite sau ne-o vinde.

Alții se lasă vrăjiți, lună de lună, deceniu după deceniu, de alt și alt miraj, schimbându-și pantofii, mobila din casă, casa chiar, mașina, călătorind în alte și alte locații exotice, căutând deseori fără succes forma în plan fizic a acestor viziuni. Multă lume spune, după ce a cheltuit serios pe un asemenea proiect, că rămâne cu un fel de „vinovăție”. Probabil că este, de fapt, vorba de sentimentul că… „ai fost nițel tras pe sfoară” și acum te simți trist. Iar ai fost manipulat, iar ai plătit pentru o iluzie bine fabricată, iar ai picat în plasa unui om sau a unui grup mai deștept decât tine. Uneori poate fi vorba pur și simplu de o evaluare simplistă a raportului dintre investiție și rezultat și, cum se întâmplă în orice sistem care are nevoie de profit ca să se perpetueze, ai înțeles că ai plătit cam mult peste… costurile de producție.

Păi și… te gândești apoi, mai mult sau mai puțin abil sau informat… oare ce am plătit aici? Păi ai plătit dividende – acționarii, managerii, structura de conducere a organizației au nevoie de salarii și bonusuri grase. Ai mai plătit designerii viziunii, care nici ei nu lucrează prea ieftin. Ai mai plătit și ceva taxe și impozite, deși, după cum e destul de vizibil, marile companii știu să se instaleze în zone avantajoase din acest punct de vedere.

Pentru mâna de lucru sau materia primă poate n-ai plătit chiar atât de mult. Există multe scandaluri și astăzi legate de condițiile de muncă precare din lumea a doua și a treia, unde sunt fabricate majoritatea produselor de larg consum, de poluarea din zonă, de consumul galopant de resurse naturale. Dar organizațiile știu foarte bine să se adapteze la narativul oficial în ce privește ecologia, grija pentru oameni, natură. Cum deseori povestește filosoful Slavoj Žižek, compania care îți vinde un produs realizat în condiții precare poate să-ți introducă în preț o frumoasă iluzie: „taxa pe nevinovăție”.

După cum spun ei, 5% din profituri pot fi reinvestite în tehnologii noi, în cercetare, pot dona către populațiile băștinașe unde se produce; se pot planta copaci, se pot curăța râuri, păduri, fluvii ș.a.m.d. Normal, nu toată lumea e ipocrită până la capăt și, deseori, promisiunile astea chiar se realizează. Dar ciudat e fenomenul punctual de transfer de responsabilitate: tu ești prea grăbit, prea ocupat, prea important în Sistem ca să îți iei un răgaz sau să cheltuiești resurse pentru a planta tu însuți copaci sau a merge să cureți malul unui râu. Așa că, spune organizația, ne dai nouă 1 euro în plus și, cum îl colectăm de la milioane (sau miliarde) de oameni, avem fonduri suficiente ca să susținem o campanie de imagine despre sustenabilitate și principialitate. Am obținut: perenitatea organizației, susținerea campaniei de imagine prin fonduri colectate de la cumpărători și încă o ciudată senzație că am fost iarăși manipulați. Dar, cum suntem de fapt consumeriști și nițel cam ipocriți, închidem ochii și facem în minte târgul.

Așa, mulțumim organizației încă o dată că… „ne-am înțeles” între noi. Sistemul trebuie să se perpetueze, organizația să câștige pentru a ne oferi noi produse sau viziuni. La urma urmei, doar nu ne putem apuca să facem totul noi înșine. Avem nevoie de haine frumoase atunci când „ieșim” în bar sau club sau pe stradă, de mașini luxoase cu care să… „atragem privirea trecătorilor”. Avem nevoie de mobilă elegantă pentru ceaiurile noastre dansante, de piese „groovy” de ascultat la boombox sau când dansăm frenetic „ca unul” la festivaluri, de filme frumoase la care să ne uităm îmbrățișându-ne partenerul atunci când vrem să „ne relaxăm” după o zi grea de muncă în Sistem.

Ok, există o mică diferență între un consumator avid, înfometat, și unul nițel mai conștient. Astăzi nimeni nu mai poate să facă totul. Nu-ți poți și proiecta o mașină, și construi mobila, și cultiva zarzavaturile – suntem o societate segmentată. A „ieși” cu adevărat din aceste cicluri pare a fi imposibil și, deseori, cei care se refugiază în pădure, trăind la marginea Lumii, sunt priviți ca niște adevărate bizarerii.

Probabil că ingredientul secret în a trăi o viață cât mai responsabilă este evaluarea corectă a ta însuți, a poziției tale în Sistem, a opțiunilor de evoluție, de conectare, de dezvoltare. A consuma în exces, accelerat, în speranța că vei putea „mișca” mai dinamic și mai fluent prin acest Sistem (sau Sisteme) ține de cât de realist ești în construirea acestor strategii. Poate că, totuși, o mașină scumpă și mare nu îți va satisface cu adevărat așteptările vizavi de frumusețile care se vor urca pe scaunul din dreapta. Poate că noua mobilă din casă a fost întâmpinată, după zeci de mii de euro investiți, cu o ridicare de sprânceană de un vizitator mai priceput. Poate că noua ta ie, care a costat 800 de euro, arată extrem de bizar și „out of context” în clubul hipsterilor din oraș – nu ai înțeles cu adevărat mediul și, mai știi, poate atitudinea asta față de tradiție nu mai e chiar la modă de mai mult de doi ani.

Bazându-se pe lăcomie, ego-uri superumflate, planuri nerealiste de viitor, lipsă de cultură, de imaginație, de bun-simț sau bun-gust, Sistemul crește parcă necontenit, absoarbe tot mai mult, își adună tot mai mulți adepți și, în final, pare că aruncă la rândul lui pe piață produse și viziuni de tot mai proastă calitate. Acest cerc vicios pare, în opinia mea, greu de oprit din mișcare și chiar de înțeles, de justificat, de analizat. Pare că el încearcă să-și mențină consumatorii în starea unor copilași eterni, lipsiți de orice responsabilitate, maturitate, cultură sau înțelepciune. La rândul lui, Sistemul pare că „se prostește” el însuși. Dintr-o asemenea masă tot mai densă de potențiali candidați pare a fi tot mai greu să absorbi în echipa designerilor de produs sau de viziune oameni cu potențial sau nițică decență. Și chiar dacă îi poți coopta, poate fi prea târziu să mai schimbi acum direcția generală de evoluție, care pare a fi nu numai un cerc vicios, ci și o adâncă capcană.

---

English version

Many of us may have read Karl May’s novels, the ones about the first encounters between Western colonizers and Native Americans. I was amused to learn later that the author had never actually been to America and that all the stories were created from his imagination – although there must have been some research involved, and stories probably travelled quickly, eventually reaching the old continent as well. My favorite character was Old Shurehand – “Old Surehand.” Of course, you couldn’t help admiring Winnetou and the other “Old-somethings” (Old Shatterhand, for example).

Many years ago, I spent quite a lot of time on the internet studying the indigenous art of the Americas and beyond – wandering through museum photographs, artefacts, weapons, drawings and inscriptions belonging to many different peoples. They are all extremely beautiful, from those of African tribes to those found in the Siberian tundra, Japan or Alaska.

A few days ago, I asked ChatGPT a few things about the way of life of a Native American tribe and, more particularly, about what the drawings on their traditional clothing represented. It confirmed that, indeed, these were ways of representing, in a minimalist manner, probably condensed over thousands of years, elements expressing their way of understanding the world, the cosmos, and their place in the Universe.

If you look at traditional African clothing or weapons, you see the same kind of symbolism, but perhaps more colorful, more vivid… different. I was surprised to discover just how “stylish” these visual languages are, how elegant, ultimately, in the way they capture not only the essence of a community’s way of thinking, but also the way it understands itself, its context, and so on.

As far as I know, their movements through space took a long time. Just as it happened in Romanian villages, communities remained relatively static for hundreds of years. Customs and clothing changed slowly; innovation was rarely accepted without an organic process of verification, perhaps over several generations. If we go back to the visual languages of ancient prehistoric tribes, we can understand that they were the result of hundreds or even thousands of years of accumulation and that… they probably still carry a certain weight in the collective mindset today. Modern designers quite often go back in time in search of inspiration. The most skilled and curious ones know how to study these origins in detail, understand them in their context and, if they appropriate them – for themselves or for the organizations they serve – do so intelligently and responsibly.

I was surprised to learn recently, through the media, that in recent years there has been a movement of resistance against the phenomenon of “cultural appropriation.” Many people probably do it without studying the originals and, probably, without much respect for indigenous art either. Maybe you wear a sombrero to a party and shake some maracas and, all of a sudden, some people in the corner get offended.

Could it be that you are making a mockery of South American culture? Who gave you permission, in your superficial role at this costume party, to use such symbols as props in some silly game?

Well, I wouldn’t be quite so radical. A self-appointed protector of a culture that is not his own, with such an aggressive attitude and such a lack of humor (and spirit, and ultimately intelligence) can not only look ridiculous, but may actually do more harm than good. I don’t think anyone needs this kind of radical attitude and, probably, even less so an indigenous population that may, at present, be living on a reservation or in precarious conditions.

I kept thinking about the designer looking for inspiration for a project: perhaps a graphic cover, a clothing line, a car, a scooter, and so on. I kept looking around me: compared to a suit of medieval armor or the clothing of a Bavarian villager, we certainly wear extremely refined, perhaps even simplified forms today. Personally, I like that: in the end, we are citizens X456J or M6738, with a choice of reasonably priced collections displayed in shopping malls.

Even when we feel the need to affiliate ourselves with a subculture – there are niche brands with somewhat more… personalized products – we are still buying mass-produced goods. For a brand to exist and remain profitable and efficient, it too has to refine and simplify these influences to a certain extent. Perhaps we are not wearing an H&M or Waikiki T-shirt produced in millions of copies and bought by people with more modest resources, but rather something that is sold in only 700,000 copies.

The more adventurous among us sometimes go to a traditional fair in Maramureș and spend a few hundred euros, or perhaps even more, on a traditional Romanian blouse. They obviously check whether the blouse was handmade by an elderly woman who knows the crafts and traditions well, rather than some kind of copy produced by a machine, perhaps somewhere in Asia. If the customer does not really know what the traditional pattern means, they may delve a little deeper into a more thorough study, inspired by Wikipedia or ChatGPT. In some, rarer cases, we may even find that the customer moves to a village for six months to a year in order to learn the craft themselves.

And yet, all these actions seem to be subordinate to our need to assert our uniqueness, our identity or, in some cases, our belonging to a group or subgroup (cultural, social, political, economic, and so on). After all, why wouldn’t we simply wear a 14-leu T-shirt and keep investing in a piece of clothing that seriously affects our monthly budget?

Well… first of all, because individual interests are easier to achieve when we act in groups. Political parties, organizations, corporations, clubbers, musicians, DJs – each of these entities tries to bring followers together under the umbrella of certain promises, people willing to give up a little or a lot of their individuality in exchange for the benefits that belonging can bring.

Of course, not everyone is aware that these promises often serve only the hierarchies that lead, manage and create the narrative or vision of the entity. The most capable ones always become active players within groups, while the rest remain masses to be maneuvered, with significance only in statistical terms. A mainstream musician needs his groups of fans in order to “move” within the system, to grow and develop. A corporation often sells us a lifestyle, a self-image, a sense of belonging and representation. A political party makes promises of a better future and of “justice, order and discipline” in society.

The designers of these utopias are often part of the larger group of people who create image campaigns all over the Planet. From the image of a future president to that of a fruit yogurt, from a downhill bike to a visionary, utopian political system serving those who hold and want to maintain power, a whole swarm of ambitious, educated, intelligent and cultured people works relentlessly. We often make fun of the incompetent ones, the “wannabes”, and admire a vast, carefully designed campaign – to the point where some of us become attached to a promise or vision more because of how skillfully it has been constructed than because of the product or image it promises or sells us.

Others allow themselves to be enchanted, month after month, decade after decade, by one mirage after another, changing their shoes, their furniture, even their homes, their cars, travelling to one exotic location after another, often unsuccessfully searching for the physical form of these visions. Many people say, after spending serious amounts of money on such a project, that they are left with a kind of “guilt.” Probably, it is actually the feeling that… “you’ve been taken for a ride” and now you feel sad. Once again you’ve been manipulated, once again you’ve paid for a carefully manufactured illusion, once again you’ve fallen into the trap of a person or group that was smarter than you. Sometimes it may simply be a simplistic assessment of the relationship between investment and result and, as happens in any system that needs profit in order to perpetuate itself, you realize that you have paid quite a lot more than… the production costs.

So… you start thinking, more or less skillfully or knowledgeably… what exactly did I pay for here? Well, you paid dividends – shareholders, managers and the organization’s leadership structure need salaries and generous bonuses. You also paid the designers of the vision, who don’t work cheaply either. You also paid some taxes, although, as is quite visible, large corporations know how to establish themselves in locations that are advantageous from this point of view.

You may not have paid all that much for the labor or the raw materials. There are still many scandals surrounding the precarious working conditions in the developing and less-developed parts of the world, where most mass-market consumer goods are manufactured, as well as pollution in those areas and the galloping consumption of natural resources. But organizations know very well how to adapt themselves to the official narrative when it comes to ecology and concern for people and nature. As the philosopher Slavoj Žižek often points out, the company selling you a product made under precarious conditions can include a beautiful illusion in its price: a “guilt-free tax.”

According to what they tell us, 5% of the profits can be reinvested in new technologies and research; donations can be made to indigenous populations where the products are manufactured; trees can be planted, rivers, forests and waterways can be cleaned, and so on. Of course, not everyone is hypocritical all the way through, and quite often these promises are actually fulfilled. But what is strange is this particular phenomenon of transferring responsibility: you are too rushed, too busy, too important within the System to take a moment or spend resources planting trees yourself or going to clean up the banks of a river. So, the organization says, give us one extra euro and, since we collect it from millions (or billions) of people, we have enough funds to support an image campaign about sustainability and principles. What have we achieved? The perpetuation of the organization, the financing of its image campaign through funds collected from consumers, and yet another strange feeling that we have once again been manipulated. But since we are, in fact, consumerist and a little hypocritical, we close our eyes and make the bargain in our minds.

And so, once again, we thank the organization for… “reaching an understanding” with us. The System must perpetuate itself, the organization must make money in order to offer us new products or visions. After all, we can’t exactly start doing everything ourselves. We need beautiful clothes when we “go out” to a bar or club or onto the street, luxury cars with which to… “catch the eyes of passers-by.” We need elegant furniture for our dancing tea parties, “groovy” tracks to listen to on the boombox or while we dance frantically “as one” at festivals, beautiful films to watch while embracing our partner when we want to “relax” after a hard day of working within the System.

Okay, there is a small difference between an avid, hungry consumer and one who is a little more conscious. Today, nobody can do everything anymore. You cannot design a car, build furniture and grow your own vegetables at the same time – we are a segmented society. To truly “exit” these cycles seems to be impossible and, quite often, those who retreat into the forest, living at the edge of the World, are regarded as genuine oddities.

Probably the secret ingredient to living as responsibly as possible is an accurate assessment of yourself, your position within the System, and your options for evolution, connection and development. Consuming excessively, at an accelerated pace, in the hope that you will be able to “move” more dynamically and more fluently through this System (or Systems) depends on how realistic you are when constructing these strategies. Perhaps, after all, an expensive and large car will not really satisfy your expectations regarding the beautiful women who are going to climb into the passenger seat. Perhaps the new furniture in your home, after tens of thousands of euros have been invested in it, was met with a raised eyebrow by a more knowledgeable visitor. Perhaps your new traditional blouse, which cost you 800 euros, looks extremely bizarre and “out of context” in the city’s hipster club – you did not really understand the environment and, who knows, perhaps this attitude toward tradition has not been fashionable for more than two years now.

Built on greed, hugely inflated egos, unrealistic plans for the future, a lack of culture, imagination, common sense or good taste, the System seems to grow endlessly, absorbing more and more, gathering more and more followers and, ultimately, appearing to throw increasingly poor-quality products and visions onto the market. In my opinion, this vicious circle seems difficult to stop and even difficult to understand, justify or analyze. It seems to be trying to keep its consumers in a state of eternal childhood, devoid of any responsibility, maturity, culture or wisdom. In turn, the System itself seems to be “getting dumber.” From such an increasingly dense mass of potential candidates, it seems increasingly difficult to absorb people with potential or even a little decency into the teams of product or vision designers. And even if you can recruit them, it may already be too late to change the general direction of evolution, which seems to be not only a vicious circle, but also a deep trap.