PAUL SELING

Română

Acum că e nițică panică în mințile oamenilor vizavi de alimentarea cu energie — Dunărea e, se pare, la un nivel extrem de scăzut — e poate timpul să ne gândim nițel la avertismentele din ultimele zeci de ani, cele despre încălzirea globală și efectele ei devastatoare pe termen lung.

După cum mai povesteam, încă de acum aproape 20 de ani studiam probleme legate de sustenabilitate — a comunităților, a națiilor, a civilizației globale și, nu în ultimul rând, a indivizilor. Mai țin minte cum, prin 2008–2009, mă apucasem să studiez cum aș putea să mă apuc de agricultură și, în final, mă gândeam să experimentez cu o mică ciupercărie. Sunt fascinat de aceste organisme atât de umile și totuși atât de pline de nutrienți, care cresc rapid în cele mai precare condiții. A fost și perioada în care am început primul meu episod de veganism, care, din câte îmi aduc aminte, a durat vreo 4–5 ani. Astăzi mă bucur că am acest precedent și cred că mă apropii de un an și jumătate din ceea ce va deveni un stil de viață la care nu mai vreau să renunț.

În aceeași perioadă studiam și teoriile YouTuberilor și ale organizațiilor non-profit care militează dintotdeauna împotriva consumerismului. Există un întreg ecosistem, mai popular și mai cunoscut în Occident și puțin vizibil nouă, românilor, care suntem abia ieșiți din bezna comunismului. În Vest există o îndelungată și veche practică de a critica dinamica sistemului capitalist și probabil că acolo gândirea critică este mai bine tolerată — deși nu întotdeauna se poate face asta fără niciun risc.

Am meditat atunci la români: proaspăt expuși la mall-uri, supermarketuri și cafenele sau restaurante stylish, am vrea să ne bucurăm nițel și noi de Lumea Nouă. Generația mea, cea crescută cu oferta lui Ceaușescu de pește oceanic și murături, tocăniță de legume și salam de soia, suntem poate mai obișnuiți cu lipsurile. Și când descriu aceste produse, le descriu nițel ironic: adevărul e că nici măcar așa ceva nu găseai în Alimentara. Intrai în magazine și rafturile erau complet goale. Pâinea era un lux, laptele la fel; se stătea la cozi de zeci de metri, ore întregi, oamenii se încăierau și se certau, în timp ce vecina de bloc te „împrumuta” de la mama ta, ca să mai stai și cu ea încă o tură.

Probabil noile generații nu mai au în minte aceste repere. Sunt siderat de cât de confortabil și de bine par să trăiască tinerii de astăzi — îi vezi peste tot în baruri, cafenele, cu mâncăruri delicioase în față, fumând, bând; sunt bine îmbrăcați, la modă, ca scoși din revistele occidentale.

Sincer să fiu, m-am gândit că generația noastră a pierdut cumva acest „tren”. Nu vom ști niciodată cum e să te fi născut în sistemul capitalist, consumerist și să fi fost expus de mic la bunăstare, la media, la atâta informație care, în cazul nostru, a existat doar sub forma unui vid: două ore de TV seara, în care Ceaușescu ocupa 60%, lipsuri, frică, paranoia, ș.a.m.d. Pe de altă parte, unii dintre noi am găsit, cum au putut, modalități de a se refugia sau instrui, mai vizibil sau mai pe ascuns: mulți citeam ca niște maniaci. Alții se jucau pe-afară toată ziua, colindând orașele sau satele în lung și-n lat.

Revenind la consumerism, într-un fel mi s-a părut nedrept, cel puțin la început, să ni se reproșeze că nu „ne abținem” de la a încuraja capitalismul, care părea că vine peste noi cu cele mai frumoase promisiuni. Personal, de când s-a deschis mall-ul Vivo din Baia Mare, am tot dat câte o raită, bucurându-mă să văd că avem acum o ofertă de produse frumos gândite de designeri talentați și nu marfă de calitate proastă vândută la suprapreț, pe care o găseai înainte în magazinele instalate în extinderile de la parterele blocurilor. Poate că eram totuși și eu nițel naiv. Dar exista în mine o admirație nedisimulată pentru capitalism, pe care nicicum nu-mi vine să o contest: el a creat laptopul de la care scriu acum, software-urile pe care le-am folosit în ultimii ani. Dacă studiem istoria umanității, acest Occident a adus tot timpul, alături de imperialism și de extinderea continuă până în ultimele colțuri ale lumii, noi idei, produse, tehnologii pe care nu ne sfiim să le folosim în fiecare zi, fiecare dintre noi.

Și totuși, Occidentul a fost și rămâne războinic, rapace, agresiv. Bineînțeles, există, ca în orice sistem, zone, mentalități și grupuri diferite, deci niciodată nu e recomandat să reduci un peisaj complex la o asemenea noțiune reducționistă. În mod cert, astăzi, în lumea noastră globală și fragmentată, se luptă mentalități înrădăcinate de secole sau chiar milenii. Ele sunt suprapuse, la rândul lor, în straturi istorice, culturale, sociale. Sub fiecare asemenea platformă există altele care poate încă există și funcționează în mințile oamenilor, dacă nu vizibil, măcar ca ecouri, reverberații.

Să luăm, spre exemplu, cucerirea Americii: sub mentalitatea americană de azi, cu patriotismul ei vizibil și afirmațiile despre „țara tuturor oportunităților”, despre „oamenii complet liberi”, există invazia spaniolă, Cristofor Columb, Imperiul Britanic mai târziu. Există eliminarea graduală a populațiilor indigene — amerindienii —, există sclavia negrilor aduși din Africa și așa mai departe.

Pentru multe dintre aceste comunități, sentimentul identității stă și în respectarea trecutului. Oricât ar vrea omul modern să se creadă pur, empatic, înțelept, educat, cult, dovezile acestor istorii trăiesc și astăzi: în fizionomiile afro-americanilor, ale urmașilor imigranților chinezi, ale latino-americanilor care au construit acum sute sau mii de ani orașe în jungla Amazonului. Dovezile mai sunt vizibile în îmbrăcămintea lor specifică, în obiceiuri, în arta populațiilor băștinașe care face deliciul turiștilor prin târgurile populare. Există multe organizații non-profit și activiști care luptă necontenit pentru păstrarea acestor ecouri ale istoriei, care nu vor să uite traumele transgeneraționale pe care le-a cauzat imperialismul european. Adevărul e că, dacă privim în urmă, aceste Imperii se luptau de secole întregi pe toată suprafața globului pământesc pentru resursele strategice ale vremii: pe vremuri era vorba de bumbac, trestie de zahăr, alteori de opiu, de sclavi africani și așa mai departe. Astăzi e poate vorba de altceva: în pragul unei crize ecologice și energetice — sau cel puțin așa se spune prin media — avem nevoie de apă curată, de energie verde, de moduri de a exista sustenabil.

Bineînțeles, pentru români acest cuvânt este straniu: sună a ceva abstract, necunoscut, ceva de lăsat în seama filosofilor sau a ecologiștilor visători. Până la urmă, în sate sunt destule fântâni, țăranii noștri vând încă roșii și castraveți în piața agroalimentară. În centru se servesc cafele de specialitate și pizza cât roata carului. De ce ne-am face griji atunci?

Păi… există totuși o preocupare pentru posibile crize ale acestor resurse strategice, până la urmă, pentru orice stat. Nu de puține ori auzim țărani plângându-se că produsele lor sunt cumpărate de lanțul capitaliștilor la prețuri de nimic și vândute cu nu știu câte ordine de mărime peste acest preț cumpărătorului final. Țăranul, cel care de fapt aduce pe masa oamenilor roșia, castravetele, laptele, este „strâns cu ușa” până într-acolo încât prețul de producție este mai mare decât venitul. Ești, până la urmă, tentat să renunți, să lucrezi strict doar pentru propriile nevoi. Stau acum dovadă atâtea terenuri nelucrate, date de unii în arendă.

În zona Maramureșului, unde avem mult teren denivelat, nu se poate face o agricultură intensivă, cum se poate face în sudul României, spre exemplu. Acolo, gurile rele spun că corporații românești și străine au cumpărat de la oameni sute sau mii de hectare pentru a putea lucra pământurile mai eficient. Unele povești de groază mai spun și că, deseori, țăranii sunt manipulați, șantajați să vândă, împinși cu bună știință în situații dificile. Din păcate, nu am cum să știu dacă e adevărat sau dacă nu e doar o altă formă de a găsi un vinovat pentru propria inabilitate. Dar istoria ne arată că omul este capabil de așa ceva și că, cu siguranță, există pe undeva și asemenea cazuri.

Și da, discuții de principiu se pot duce la nesfârșit: țăranii nu mai au propriile semințe, le cumpără pe cele produse de marile companii din domeniu, la fel cum fac cu erbicidele, insecticidele ș.a.m.d. Și în aceste cazuri există ONG-uri care militează împotriva reducerii biodiversității — în multe țări cu vechime în agricultură, varietatea soiurilor s-a redus de la sute sau mii la câteva zeci. Marile companii creează în laboratoare roșii sau mere frumoase, fără gust, care rezistă bine pe rafturile magazinelor sau prin frigider.

În sere gigantice sau pe întinderi de sute de hectare cresc castraveți mari, frumoși sau pasc sute, mii de vaci.

Da, soiurile vechi, cele care au gust, sunt mai puțin producătoare de profit și necesită mult mai multă îngrijire, sunt sensibile la boli și dăunători. De cealaltă parte avem eficiență, profit maxim, toate cerute de o infrastructură complexă prin care marfa circulă rapid dintr-un colț în altul al globului. Vrem musai avocado la micul dejun, zmeură în salată iarna, portocale și lămâi vara. Bananele și citricele sunt scufundate sau pulverizate cu fungicide ca să nu putrezească în containere, pe vapoare sau în avioane, și atunci suntem sfătuiți să nu folosim coaja.

Și totuși, majoritatea acestor frumuseți rămân, în final, pe mesele noastre, pline de chimicale, fără gust și fără personalitate în mâncăruri. Cei mai conștienți de asta se tot refugiază, tot mai disperați, în produse care nu sunt mainstream, plătind bani grei la rafturile bio sau în magazinele de specialitate pentru 100 de grame de tărâțe. În mod cert există o frică mocnită de boală pe care, e deja vizibil, alimentația insuficient analizată și înțeleasă o aduce cu sine după o vreme.

Unii oameni încearcă să afle tot mai multe într-un noian de dezinformare și manipulări mediatice: acum e la modă fructul Goji, peste doi ani parabenii, peste cinci am uitat cu toții de toate astea și vrem kombucha. Normal, ca în orice domeniu, și aceste grupuri-țintă sunt evaluate, manipulate și transformate în consumatori. Orice frică sau neliniște poate deveni sursă de profit pentru cineva, undeva, cumva.

De cealaltă parte a spectrului, cetățeanul neaos râde de toate aceste preocupări, produse sau trenduri și își mănâncă liniștit omleta cu slănină, își bea pălinca de după, adăugând în tăcere strat după strat de colesterol pe vene. În 10–15 ani îl vom găsi poate mort de un atac de cord, poate paralizat de un AVC sau administrându-și insulina tot restul vieții.

Haideți să revenim puțin la mentalitatea capitalistă: ea are rădăcini aproape milenare și și-a dovedit nepăsarea față de orice drept al oamenilor de pretutindeni. Orice era bun pentru câștig era exploatat fără milă sau limite: africani prinși în lanțuri și puși să vâslească până în America, murind în cala vaporului de boli și de carențe. Indieni americani alungați din prerii și exterminați de bolile aduse de europeni. Teritorii din America de Sud unde așa-numitele ONG-uri, care ar fi trebuit să aducă pace, protecție și îngrijire, aduceau de fapt pături și produse infectate cu viruși, pentru a îmbolnăvi triburi ce staționau nepermis de mult pe… zăcăminte petrolifere (sau junglă numai bună de defrișat și transformat în teren agricol). De fapt, „speța” organizațiilor caritabile și a filantropiei este numai bună de analizat în detaliu într-o altă postare.

Acum 23 de ani mă plimbam prin orașul german Hamburg și rămâneam impresionat de multitudinea de clădiri istorice. Mi-am spus în gând că aici „sunt mulți bani”: investiți acum sute de ani de către acel establishment în simboluri ale statutului social și nu numai. Într-o rețea vastă, europeană, de influențe și relații, marii comercianți, noii îmbogățiți, aspiranții, nobilii, aristocrația aveau nevoie să își afirme puterea, intențiile și să fixeze în formă fizică semne ale trecerii lor prin istorie; și, de ce nu, ale importanței lor și a familiilor lor în această istorie.

Deci mentalitatea de acest tip are vechi rădăcini în spațiul occidental și probabil a devenit de mult timp o a doua natură pentru acești oameni. Astăzi suntem impresionați de calitatea lucrărilor, de minuțiozitatea detaliilor sau de răbdarea celor care le-au construit: unele șantiere au durat zeci sau chiar sute de ani, deci poți spune că oamenii aceia nu prea au… glumit când au făcut aceste afirmații în plan fizic.

Poate că aceiași oameni au călătorit în corăbii până în India, de unde au importat țesături sau mirodenii. Alții au finanțat un navigator pentru a găsi noi teritorii de unde să extragă resurse și să devină și mai bogați, și mai influenți. Alții vor fi intervenit pe lângă un nobil sau un rege pentru a invada cu armatele un teritoriu vecin. Ș.a.m.d.

Dacă e să reduci tot acest iureș istoric la esență, pare a fi vorba, ca și astăzi, de nevoia omului de a-și satisface nevoile ego-ului: acelea de a deveni cât mai vizibil, cât mai influent, cât mai puternic. Asta poate îi promitea o viață colorată, bogată, întâmplări pline de fast, partenere nenumărate, frumuseți de neînchipuit. Câți dintre aceștia au obținut ceea ce căutau sau își imaginau poate că nu vom ști cu adevărat. În mod cert, un stil de viață, odată moștenit, însușit sau deprins, cere de obicei eforturi și resurse considerabile pentru a fi menținut — pentru sine și pentru familie, urmași. Stau dovadă straturi după straturi de arhitectură și infrastructură vizibile în fiecare oraș european, oricât de mic ar fi el.

(Va urma.)

---

English version

Now that there is a little panic in people’s minds about the energy supply — the Danube is apparently at an extremely low level — perhaps it is time to think a little about the warnings we have been hearing for the past few decades, about global warming and its devastating long-term effects.

As I have mentioned before, almost 20 years ago I was already studying issues related to sustainability — of communities, nations, global civilization and, last but not least, individuals. I still remember that around 2008–2009 I started looking into how I might get into agriculture and eventually considered experimenting with a small mushroom farm. I am fascinated by these such humble organisms and yet so full of nutrients, which grow rapidly under the most precarious conditions. That was also the period when I began my first episode of veganism, which, as far as I remember, lasted about four or five years. Today I am glad that I have that precedent, and I believe I am approaching a year and a half of what will eventually become a lifestyle I no longer want to give up.

During the same period, I was also studying the ideas promoted by YouTubers and non-profit organizations that have long campaigned against consumerism. There is an entire ecosystem of thought, much more popular and familiar in the West and largely invisible to us Romanians, who have only recently emerged from the darkness of communism. In the West, there is a long-established tradition of criticizing the dynamics of the capitalist system, and critical thinking is probably better tolerated there — although it is not always possible to do so without some degree of risk.

Back then, I thought about us Romanians: having only just been exposed to shopping malls, supermarkets, stylish cafés and restaurants, we wanted to enjoy a little bit of the New World ourselves. My generation, raised on Ceaușescu’s offerings of ocean fish and pickles, vegetable stew and soy salami, may simply be more accustomed to scarcity. And when I describe these products, I do so with a touch of irony: the truth is that you could not even find such things in the state grocery stores. You would walk into a shop and the shelves would be completely empty. Bread was a luxury, milk was too; people stood in queues stretching for dozens of meters, for hours on end, people fought and argued, while your neighbor from the apartment block would “borrow” you from your mother so that you could take another turn standing in line with her.

The younger generations probably no longer have these reference points in their minds. I am astonished by how comfortable and well-off young people seem to live today — you see them everywhere, in bars and cafés, with delicious food in front of them, smoking, drinking; they are well dressed, fashionable, as if they had stepped straight out of Western magazines.

To be honest, I sometimes thought that my generation had somehow missed this “train.” We will never know what it is like to have been born into a capitalist, consumerist system and to have been exposed from childhood to prosperity, to the media, to so much information which, in our case, existed only in the form of a void: two hours of television in the evening, with Ceaușescu occupying 60% of the broadcast, scarcity, fear, paranoia, and so on. On the other hand, some of us found, in whatever ways we could, means of escaping or educating ourselves, sometimes openly, sometimes in secret: many of us read like maniacs. Others spent the entire day playing outside, roaming through towns and villages from one end to the other.

Coming back to consumerism, I felt, at least at first, that it was somewhat unfair to be told that we should “restrain ourselves” from encouraging capitalism, which seemed to be coming at us with the most beautiful promises. Personally, ever since Vivo Mall opened in Baia Mare, I have kept going there from time to time, enjoying the fact that we now had an array of products thoughtfully designed by talented designers, rather than the poorly made goods sold at inflated prices that you used to find in the little shops installed in the extensions of apartment-block ground floors.

Perhaps I was a little naive myself. But there was — and still is — an undisguised admiration for capitalism within me, something I simply cannot bring myself to deny: it created the laptop I am writing on right now, the software I have been using over the past few years. If we look at human history, the West has always brought, alongside imperialism and its continuous expansion into the farthest corners of the world, new ideas, products and technologies that none of us hesitate to use every single day.

And yet the West has been, and remains, warlike, rapacious, aggressive. Of course, as in any system, there are different areas, mentalities and groups, so it is never advisable to reduce such a complex landscape to a notion this reductive. What is certainly happening today, in our global and fragmented world, is a clash between mentalities rooted in centuries or even millennia of history. These mentalities are themselves layered upon one another — historical, cultural and social layers. Beneath each such platform there are others which may still exist and function in people’s minds, if not visibly, then at least as echoes, as reverberations.

Take, for example, the conquest of America. Beneath today’s American mentality, with its visible patriotism and its claims about being “the land of opportunity,” a land of “completely free people,” there lies the Spanish invasion, Christopher Columbus, and later the British Empire. There was the gradual elimination of indigenous populations — Native Americans — as well as the enslavement of Black people brought from Africa, and so on.

For many of these communities, a sense of identity is also rooted in respect for the past. No matter how much modern man would like to believe himself pure, empathetic, wise, educated and cultured, the evidence of these histories still lives among us today: in the faces of African Americans, the descendants of Chinese immigrants, and Latin Americans whose ancestors built cities in the Amazon jungle hundreds or even thousands of years ago. These traces are also visible in their distinctive clothing, their customs, and the art of indigenous peoples, which delights tourists at traditional markets. There are many non-profit organizations and activists who tirelessly fight to preserve these echoes of history, refusing to forget the transgenerational traumas caused by European imperialism.

The truth is that, if we look back, these Empires fought for centuries across the entire surface of the globe over the strategic resources of their time. At one point it was cotton, sugar cane; at other times, opium, African slaves, and so on. Today, perhaps, the resources are different. As we approach an ecological and energy crisis — or at least that is what we are constantly being told by the media — we need clean water, green energy, and sustainable ways of existing.

Of course, for Romanians, this word sounds strange: it sounds like something abstract, unfamiliar, something best left to philosophers or dreamy environmentalists. After all, there are plenty of wells in the villages, our farmers are still selling tomatoes and cucumbers at the local farmers’ markets. In the city centre, you can get specialty coffee and pizza as big as a wagon wheel. So why should we worry?

Well… there is nevertheless a concern about possible crises involving these strategic resources — something that ultimately matters to every state. We often hear farmers complaining that their produce is bought by capitalist supply chains for next to nothing and then sold to the final consumer at prices many orders of magnitude higher. The farmer, the person who actually puts the tomato, the cucumber and the milk on people’s tables, is squeezed to such an extent that the cost of production becomes higher than the income. Eventually, you are tempted to give up and work strictly for your own needs. The countless plots of uncultivated land, some of them leased out by their owners, are evidence of this.

In the Maramureș region, where much of the land is uneven and hilly, intensive agriculture is not really possible in the same way it is in southern Romania, for example. There, according to the more sinister stories people tell, Romanian and foreign corporations have bought hundreds or even thousands of hectares from individuals in order to work the land more efficiently. Some horror stories also claim that farmers are often manipulated, blackmailed into selling, or deliberately pushed into difficult situations. Unfortunately, I have no way of knowing whether this is true or whether it is simply another way of finding someone to blame for our own inability to cope. But history shows us that human beings are capable of such things and that, somewhere, there are certainly cases like these.

And yes, discussions of principle can go on forever: farmers no longer have their own seeds; they buy those produced by the major companies in the industry, just as they do with herbicides, insecticides, and so on. In these cases too, there are NGOs campaigning against the reduction of biodiversity — in many countries with a long agricultural tradition, the variety of crop strains has been reduced from hundreds or thousands to just a few dozen. Major companies create beautiful tomatoes and apples in laboratories, without much taste, but with the ability to survive for a long time on supermarket shelves or in refrigerators.

In gigantic greenhouses or across hundreds of hectares, they grow large, beautiful cucumbers, or raise hundreds, even thousands of cows.

Yes, old varieties — the ones that actually have flavor — are less profitable and require much more care; they are also more susceptible to diseases and pests. On the other side, we have efficiency and maximum profit, all demanded by a complex infrastructure through which goods move rapidly from one corner of the globe to another. We absolutely must have avocado for breakfast, raspberries in our salads in winter, oranges and lemons in summer. Bananas and citrus fruits are dipped in or sprayed with fungicides so they do not rot inside containers on ships or in airplanes, and we are then advised not to use the peel.

And yet most of these beautiful products eventually end up on our tables, full of chemicals, tasteless and devoid of any real personality in our food. Those who are more aware of this increasingly retreat, almost desperately, into products that are not mainstream, paying serious money on organic shelves or in specialty stores for 100 grams of bran. There is certainly a simmering fear of disease which, as is already becoming apparent, poor understanding and insufficient scrutiny of our food can eventually bring with it.

Some people try to learn more and more, navigating an ocean of misinformation and media manipulation: today it is goji berries, in two years it will be parabens, and five years later we have all forgotten about those things and suddenly we want kombucha. Naturally, as in any other field, these target groups are also assessed, manipulated and turned into consumers. Any fear or anxiety can become a source of profit for someone, somewhere, somehow.

At the other end of the spectrum, the quintessential local citizen laughs at all these concerns, products and trends and peacefully eats his omelette with bacon, washes it down with a shot of pálinka, silently adding layer upon layer of cholesterol to his veins. In 10–15 years, perhaps we will find him dead from a heart attack, paralyzed by a stroke, or administering insulin to himself for the rest of his life.

Let us return for a moment to the capitalist mentality: it has roots stretching back almost a millennium and has repeatedly demonstrated its disregard for the rights of people everywhere. Anything that could generate profit was exploited without mercy or limits: Africans captured in chains and forced to row across the Atlantic, dying in the ship’s hold from disease and nutritional deficiencies. Native Americans driven from the prairies and decimated by diseases brought by Europeans. Territories in South America where so-called NGOs, which were supposedly there to bring peace, protection and care, allegedly brought blankets and products infected with viruses in order to infect tribes that had been occupying — inconveniently for someone — areas sitting on oil deposits (or jungles that were just waiting to be cleared and turned into farmland).

In fact, the whole “case” of charitable organizations and philanthropy would be worth examining in detail in another post.

Twenty-three years ago, I was walking through the German city of Hamburg, and I was struck by the sheer number of historic buildings. I remember thinking to myself: “There is a lot of money here.” Money invested hundreds of years ago by that establishment in symbols of social status and much more than that. Within a vast European network of influence and relationships, major merchants, the newly wealthy, ambitious social climbers, nobles and aristocrats all needed to assert their power and intentions and to leave physical signs of their passage through history — and, why not, of their own importance and that of their families within that history.

So this type of mentality has very old roots in the Western world and has probably become second nature to these people a long time ago. Today we are impressed by the quality of the workmanship, the meticulousness of the details, or the patience of those who built these structures. Some construction projects took decades or even centuries, so you can say that those people were not exactly… joking when they made these statements in physical form.

Perhaps those same people travelled by ship all the way to India, from where they imported textiles and spices. Others financed a navigator to search for new territories from which resources could be extracted, making them even richer and more influential. Others may have approached a nobleman or a king and persuaded him to invade a neighboring territory with his armies. And so on.

If we reduce this entire historical whirlwind to its essence, it seems to be about the same thing as today: the human need to satisfy the demands of the ego — the desire to become as visible, as influential and as powerful as possible. Perhaps that promised them a colorful, wealthy life, events filled with grandeur, countless partners, unimaginable beauty. How many of them actually obtained what they were looking for, or what they imagined they were looking for, we will probably never truly know.

What we do know is that a lifestyle, once inherited, adopted or learned, usually requires considerable effort and resources to maintain — for oneself and for one’s family and descendants. The layers upon layers of architecture and infrastructure visible in every European city, no matter how small, stand as evidence of this.

(To be continued.)