PAUL SELING

Română

Dragii mei elevi! Bine v-am regăsit după un scurt weekend în care am fost cu soția mea, doamna profesor universitar, la băi în Ungaria. Auzisem de parcul acvatic de la Hajdúszoboszló de mulți ani și ne-am hotărât, în sfârșit, să mergem să dăm și noi o raită.

Vai, vreau să vă spun că am fost foarte plăcut impresionat. Nu mai ieșisem de mult din țară și, cum am plecat pe la vreo 5 dimineața, ne-am oprit în prima localitate de după graniță la micul dejun. O splendoare micul restaurant cu pensiune la care am dejunat! Nu știu dacă ați observat cât de frumoasă și de bun-gust este arhitectura în Ungaria, chiar și în cel mai mic și modest sătuc. Nu vezi nicăieri opulență, stridență, culori țipătoare sau balustrade de inox. Și chiar dacă sunt, arhitecții creează modele deosebite, din acelea geometrice, care par mai degrabă scoase dintr-o revistă de modă în design decât dintr-un film despre Evul Mediu, ca la noi.

Am fost impresionat și de bufetul suedez. Știți, noi nu prea ne permitem asemenea ieșiri; știu că voi sunteți obișnuiți, poate mergeți în vacanțe prin Egipt sau Turcia, la all-inclusive. Dar noi, așa, mai modest, cu Peugeot-ul meu 306 vechi de 20 de ani, ne mișcăm mai puțin și mai încetișor. Îmi place chibzuința bucătarilor, care niciodată nu fac exces și expun pe mesele de servire doar atât cât este necesar. Un alt semn că în Ungaria civilizația ne-a luat-o cu mulți ani înainte și că mai avem multe de recuperat. Sper s-o și facem, dragii mei, sper s-o și facem într-un timp cât mai scurt.

Dar acum să revenim la oițele noastre. Va fi un curs scurt, vă las mai devreme acasă pentru că, din păcate, pe drumul de întoarcere ceva a început să bată sub capota mașinii noastre și am programare la service. Mda, mi-aș dori și eu să-mi permit o mașină cum au unii dintre părinții voștri, dar… vedeți voi, munca la stat vine și cu beneficii, dar și cu unele lipsuri.

Vorbeam în săptămânile trecute, într-un curs, dacă bine îmi aduc aminte, despre „mișcarea în sistem” și, mai ales, despre cea într-un sistem corupt sau foarte corupt. Haideți să continuăm nițel și să finalizăm ideea, ducând raționamentele noastre până la capăt. Nu se cade să lăsăm o temă așa de frumoasă neterminată, nu-i așa?

Noi știm deja că, într-un sistem social, economic, politic corupt, rețelele de putere cristalizează în structuri solide, care nu numai că se extind în mod continuu în cele mai profunde zone ale societății, dar încearcă să își asigure stabilitatea și perenitatea. Imaginați-vi-le aidoma unor licheni sau fungi, din acelea care cresc în păduri, pe sub rădăcinile copacilor. Ele se întind cu repeziciune și aviditate oriunde mediul este prielnic. Practic, extinderea este nelimitată atâta timp cât nimic nu le stă în cale și pot ocupa arealuri întinse până la orizonturi indefinite.

Dar comparația cu elemente naturale nu ne este suficientă, dragii mei. Natura rămâne, totuși, un sistem diferit de cel uman: ea știe să nu dăuneze ansamblului pentru că, până la urmă, s-ar distruge pe ea însăși. Există aici mecanisme complicate de reglare care asigură, în final, continuitatea și condiții propice pentru ca toate viețuitoarele să poată să evolueze într-o complexă simfonie, într-o direcție care, spun unii, ne este încă necunoscută.

În societatea oamenilor, metodele de extindere ale structurilor corupției au parcă alte reguli. Dacă nu ne-am opune, dacă nu am lupta defel cu ele, ne-am trezi, Doamne ferește, că răul ocupă întreg spectrul manifestărilor umane; s-ar merge până într-acolo încât, la un moment dat, să fim forțați să le adoptăm în totalitate non-valorile, limbajul și dinamica. Avem mare noroc că există în această Lume și societăți ce nu se lasă atât de ușor corupte și care, uneori, pot funcționa fie ca observatori, fie ca mecanisme de reglare, fie, în cazuri extreme, ca și Poliție Morală.

Haideți să vă dau un mic exemplu. Nu de mult am văzut la televizor un documentar despre o țară extrem de coruptă. Acolo, grupurile mafiote, de multă vreme infiltrate în rețele administrative, forțe de ordine sau politică, au controlul asupra fiecărei resurse care generează suficient de mult profit. Documentarul chiar dădea drept exemplu un fruct care, într-o țară vecină extrem de bogată, devenise foarte popular în ultimii 10–20 de ani.

Ei bine, cultivatorii și exportatorii acestui modest fruct, care odinioară trăiseră bine mersi, în relativă liniște, s-au văzut luați de-a dreptul „în stăpânire” de grupările mafiote. Fie le dădeau acestora un procent din vânzări, la fiecare recoltă, fie erau persecutați sau chiar omorâți în final – și dați drept exemplu celorlalți. Bineînțeles, cum se întâmplă de obicei, mafioții au cerut an după an tot mai mult din încasări, contra așa-numitei taxe de protecție, exploatând până la refuz acești cetățeni modești.

Au existat și câteva revolte care au fost înăbușite cu cruzime de mafii, prin execuții publice; adevărate războaie s-au dus între cultivatori și abuzatori, câștigate întotdeauna de cei din urmă. În țările în care aceste stări de lucruri există, chiar și Poliția este depășită de situație și, deseori, se află în pericol.

M-am întristat la finalul documentarului să văd că unul dintre cei intervievați a fost împușcat pentru îndrăzneala de a fi vorbit cu echipa de filmare. Am rămas puțin pe gânduri, întrebându-mă dacă nu erau și aceștia conștienți de riscurile la care îl expun pe interlocutor și dacă cei în cauză înțelegeau până la capăt cât de dificilă era situația lui.

Bun! Ce părere aveți despre această stare de lucruri, dragi elevi și studenți? Ați vrea ca și țara noastră să ajungă un asemenea paradis mafiot? O țară în care societatea e separată în cetățeni terorizați, pe de-o parte, aflați practic în sclavie, și o întreagă infrastructură, cuprinzând administrație, poliție, politică, deținută și controlată de clanuri mafiote? (Să le spunem grupuri de interese, ca să ne amuzăm puțin.)

Știți ce trebuie să facem ca să ajungem acolo? Simplu! Să începem prin a întoarce capul, a închide ochii, a tăcea atunci când observăm primele nereguli, primele derapaje. Treptat, prin contagiune, teama insidioasă, fină, perfidă se întinde. Tot mai multă lume se refugiază treptat în tăcere și țara începe să se dividă în abuzatori, victime și spectatori tăcuți.

Treptat însă, corupția și rețelele ei se întind și ea are nevoie de mai multe resurse: umane, financiare, logistice. După ce și-a perfecționat metodele, s-a înrădăcinat cu strășnicie, s-a întins suficient, corupția își consumă primele oportunități și începe, gradual, prin acel „trial and error” despre care vorbesc anglo-saxonii, să ne consume și pe noi, cei care am întors capul la început.

Ei, ei! Acum începem să intrăm în panică! Ne credeam în afara oricărui risc – fraierii doar sunt sortiți pieirii, era parcă vorba de acel frumos principiu despre care vorbesc evoluționiștii: selecția naturală, nu-i așa? Ne gândim să sesizăm Poliția, dar ne dăm seama că și aceste poziții în sistem ne-au fost compromise: corupția a ajuns și acolo și a luat în stăpânire nu neapărat pe toată lumea, ci pe pionii cei mai importanți; ceilalți, asemenea nouă, se vor supune de frica pierderii locului de muncă, a represaliilor sau poate doar pentru a nu face notă discordantă într-un sistem care merge parcă înainte de la sine.

Ei bine, puteți face un exercițiu de imaginație și să duceți scenariul mai departe: structurile mafiote se stabilizează, numesc noi generații de actori și pioni în Sistem, îi educă, se informează și, mai cu seamă, într-o societate globalizată, încep să se consulte și să colaboreze cu alții asemenea lor, de pe tot întinsul Planetei. Acum suntem captivi în mai multe cercuri de abuzatori potențiali, cu ramificații, interese și metode de lucru care deja nu ne mai sunt cunoscute. Până la urmă, ce este o Mafie decât un grup de interese cu metode nițel mai puțin ortodoxe, care nu organizează niciodată colocvii publice sau conferințe la TED?

Și, la urma urmei, putem să-i acuzăm totuși până la capăt? Deja ne-am dovedit cu prisosință lipsa de spirit civic și de inițiativă, d-apoi ipocrizia, mercantilismul și oportunismul: când avem nevoie facem pe cetățenii model, vorbim în public, declamându-ne adeziunea față de valorile democrației, umanism, cultură, societate, ș.a.m.d. Când nu ne mai convine cum stau lucrurile, uităm de aceste afirmații și ne retragem în vastele noastre apartamente, sub pretextul că ne protejăm familiile, interesul, devenind brusc individualiști sadea și delegăm responsabilitatea, susținând că, până la urmă, nu e treaba noastră, ci a celor pe care Societatea i-a numit în funcții ca să se ocupe de a face ordine.

Ne trăim viața făcând balet și piruete pe scena socială, îngrijindu-ne imaginea publică cu grija cu care toaletăm un arbust de soi. Manipulăm adevărul, ascundem lucruri și adevăruri jenante sub preș, ștergem cu grijă, abilitate și perseverență urmele greșelilor noastre sau ale familiilor noastre. La nevoie, dăm o mână de ajutor și prietenilor cu care mergem la picnic în asemenea întreprinderi, acționând asemenea unor haite puse pe vânătoare. Înțelegeți la ce mă refer, nu-i așa?

De ce ar alege un mafiot să acționeze aidoma nouă? Poate că nu numai că nu îi stă în fire să facă asta, dar poate că nici nu s-a născut într-o asemenea structură de putere (informală sau formală) și că a trebuit, încă de la cea mai fragedă vârstă, să găsească o cale de a… exista… pur și simplu. Nu neapărat de a „reuși în viață”, în termeni general acceptați, ci măcar de a-și putea imagina un viitor, fie el oricât de sumbru; un viitor pentru el însuși mai întâi, poate pentru familia sa, la care, negreșit, trebuie să fi „ținut” la un moment dat; și apoi, mai târziu, pentru cea pe care a întemeiat-o.

Aici discursul nostru poate împrumuta nițel din studiile științifice, ca să contraargumentăm: da, așa pare a fi, suntem până la urmă animale, acționăm instinctual. Și da, poate că „mișcăm” și noi în grupuri de interese, în haite – cum urât o spuneți dumneavoastră – dar se știe, s-a studiat, așa cooperează oamenii din cele mai vechi timpuri. Până la urmă, noi nu facem altceva decât să ne protejăm de aceste specimene care sunt corupte până în măduva oaselor (și nu de azi, de ieri). Sunt oameni răi, dăunători societății în întregul ei. Noi îi cunoaștem dintotdeauna și, dacă n-am mai putut să ne ferim, a trebuit să le învățăm și să le adoptăm metodele pentru a ne proteja. Ba mai mult, am fost nevoiți să devenim chiar activi împotriva lor și să acționăm. Și da, scuza noastră pentru faptul că ne comportăm acum aidoma unor mafioți sadea este că împotriva acestor elemente trebuie răspuns cu înzecită putere, până la exterminarea răului de la rădăcină.

Da, dragii mei, știm cu toții că „răul” este întotdeauna de cealaltă parte a „gardului”, în grădina celorlalți. Unii dintre noi nu suntem în stare în niciun moment al vieții să ne privim autocritic, d-apoi să încercăm să corectăm greșeli, să ne modelăm caracterul, să ne perfecționăm educația sau măcar să dăm celorlalți explicații atunci când intuim că lucrurile nu sunt chiar perfecte. Dar, nu-i așa, asta cere un îndelungat și profund proces de autocunoaștere pe care nu toată lumea e dispusă să-l urmeze și uneori nici măcar să-l înceapă.

Mulți dintre noi „suntem foarte bine cum suntem” încă de la naștere și cu asta basta. Părinții noștri ne-au zămislit pentru a duce înainte, în viitor, faima și valoarea lor incomensurabilă, pentru a ne afirma unicitatea, talentul, inteligența, bunul-simț sau bunul-gust. Odată trecuți prin viață, știm că vom închide ochii satisfăcuți că încă o generație din familie a trecut prin Univers și a făcut cu adevărat cinste verbului „a fi”, pur și simplu.

Ei bine, m-am luat nițel cu vorba și am lungit puțin cursul și astăzi. Trebuie să fug la service, sunt chiar nițel în întârziere. Trebuie neapărat să aflu ce-i cu zgomotul acela de sub capotă. Sper să nu mă coste o avere, măi copii, căci atunci s-a zis cu excursia noastră la Costinești, cea din septembrie!

Vă salut, dragii mei, ne vedem săptămâna viitoare cu continuarea.

---

English version

My dear students! Welcome back after a short weekend during which my wife, the university professor, and I went to the thermal baths in Hungary. I had been hearing about the water park in Hajdúszoboszló for many years, and we finally decided to go and have a little look for ourselves.

Oh, I have to tell you, I was very pleasantly impressed. I hadn’t been out of the country in a long time and, since we left at around five in the morning, we stopped for breakfast in the first town after the border. What a splendid little restaurant with a guesthouse it was! I don’t know if you’ve noticed how beautiful and tasteful the architecture is in Hungary, even in the smallest and most modest little village. You don’t see opulence, garishness, screaming colours or stainless-steel railings everywhere. And even when such things do exist, the architects create rather special designs, those geometric ones that seem to have come out of a design magazine rather than from a film about the Middle Ages, as they often do here.

I was also impressed by the buffet. You know, we can’t really afford outings like this very often; I know you’re used to them. Perhaps you go on holiday to Egypt or Turkey, staying at all-inclusive resorts. But we’re a little more modest in that respect. With my twenty-year-old Peugeot 306, we travel less often and a little more slowly. I admire the cooks’ restraint: they never overdo things and only put out as much food on the serving tables as is actually necessary. Another sign that, in Hungary, civilization has been ahead of us by many years, and that we still have a lot of catching up to do. I hope we manage it, my dear students. I really hope we do, and as quickly as possible.

But now, let’s get back to our little sheep. It’s going to be a short class today. I’m letting you go home early because, unfortunately, something started knocking under the hood of our car on the way back, and I have an appointment at the garage. Hmm, I wish I could afford a car like some of your parents have, but… you see, working for the state comes with benefits, but it also comes with certain shortcomings.

In the past few weeks, if I remember correctly, we were discussing in one of our classes the idea of “movement within a system,” and especially movement within a corrupt, or highly corrupt, system. Let’s continue for a little while and bring the idea to its conclusion, taking our reasoning all the way to its logical end. We really shouldn’t leave such a beautiful subject unfinished, should we?

We already know that, within a corrupt social, economic and political system, networks of power crystallize into solid structures which not only continually expand into the deepest layers of society, but also seek to secure their own stability and permanence. Imagine them as lichens or fungi, the kind that grow in forests beneath the roots of trees. They spread rapidly and voraciously wherever the environment is favourable. In practice, their expansion is limitless as long as nothing stands in their way, and they can occupy vast territories stretching towards indefinite horizons.

But the comparison with elements of nature is not quite enough for us, my dear students. Nature remains, after all, a system fundamentally different from the human one: it knows not to damage the whole because, in the end, it would destroy itself. There are complex regulatory mechanisms at work here which ultimately ensure continuity and create favourable conditions for all living things to evolve in a complex symphony, moving in a direction which, some say, is still unknown to us.

In human society, however, the methods by which structures of corruption expand seem to follow rather different rules. If we did not oppose them, if we did not fight them at all, we might wake up one day, God forbid, to find that evil has occupied the entire spectrum of human activity; it could reach the point where, eventually, we would be forced to adopt their non-values, their language and their dynamics in their entirety. We are very fortunate that there are societies in this World which do not allow themselves to be corrupted so easily, and which can sometimes function either as observers, as regulatory mechanisms, or, in extreme cases, as a kind of Moral Police.

Let me give you a small example. Not long ago, I saw a documentary on television about an extremely corrupt country. There, mafia groups that had long been infiltrated into administrative networks, law-enforcement agencies and politics forces had control over every resource capable of generating substantial profit. The documentary actually gave as an example a fruit which, in an extremely wealthy neighbouring country, had become very popular over the past ten or twenty years.

Well, the growers and exporters of this modest fruit, who had once lived perfectly well and in relative peace, suddenly found themselves effectively taken “under the ownership” of the mafia groups. Either they had to give them a percentage of their sales from every harvest, or they were persecuted and, eventually, even killed – made into an example for the others. Of course, as usually happens, the mafiosi demanded more and more of the proceeds year after year, in exchange for the so-called protection tax, exploiting these modest citizens to the very limit.

There were also several revolts which were brutally suppressed by the mafias through public executions; actual wars were fought between the growers and the abusers, and they were always won by the latter. In countries where such conditions exist, even the Police are overwhelmed by the situation and are often themselves in danger.

I was saddened at the end of the documentary to see that one of the people interviewed had been shot simply for daring to speak to the film crew. I was left thinking about it for a while, wondering whether the filmmakers themselves had been aware of the risks to which they were exposing their interviewee, and whether those involved truly understood, to the very end, just how difficult his situation was.

All right! What do you think about this state of affairs, my dear pupils and students? Would you like our own country to become such a mafia paradise? A country in which society is divided into terrified citizens, on the one hand, practically reduced to slavery, and an entire infrastructure – administration, police, politics – owned and controlled by mafia clans? (Let’s call them “interest groups,” just to amuse ourselves a little.)

Do you know what we have to do to get there? Simple! We begin by turning our heads away, closing our eyes, remaining silent whenever we notice the first irregularities, the first deviations. Gradually, through contagion, that insidious, subtle, devious fear begins to spread. More and more people gradually retreat into silence, and the country begins to divide itself into abusers, victims and silent spectators.

Gradually, however, corruption and its networks spread, and they require more resources: human, financial, logistical. Once it has perfected its methods, put down deep roots and spread far enough, corruption exhausts its first opportunities and begins, gradually, through that process of “trial and error” the Anglo-Saxons like to talk about, to consume us as well – those of us who turned our heads away at the beginning.

Well, well! Now we’re starting to panic! We thought we were beyond any danger – after all, the fools are simply destined to perish. Wasn’t that the beautiful principle the evolutionists talk about: natural selection, isn’t it? We consider reporting the matter to the Police, but then we realize that these positions within the system have been compromised as well: corruption has reached them too and taken control, not necessarily of everyone, but of the most important pawns; the others, like us, will submit out of fear of losing their jobs, fear of reprisals, or perhaps simply because they do not want to stand out in a system that seems to keep moving forward all by itself.

Well, you can use your imagination and take the scenario a little further: the mafia structures stabilize, appoint new generations of actors and pawns within the System, educate them, gather information and, above all, in a globalized society, begin to consult and cooperate with others like themselves, from all across the Planet. Now we are trapped within several circles of potential abusers, with ramifications, interests and methods of operation that are already beyond our knowledge. After all, what is a Mafia if not an interest group with slightly less orthodox methods, one that never organizes public symposiums or conferences at TED?

And, when all is said and done, can we really blame them all the way? We have already demonstrated, in abundance, our lack of civic spirit and initiative, not to mention our hypocrisy, mercantilism and opportunism: when it suits us, we play the model citizen, we speak in public, proclaiming our allegiance to the values of democracy, humanism, culture, society, and so on. When we no longer like the way things are going, we forget all those declarations and retreat into our spacious apartments, under the pretext that we are protecting our families and our interests, suddenly becoming thoroughly individualistic and delegating responsibility, claiming that, after all, it is not our business but the business of those whom Society has appointed to positions of authority to keep things in order.

We go through life performing ballets and pirouettes upon the social stage, tending to our public image with the same care with which one prunes a prized ornamental shrub. We manipulate the truth, sweep embarrassing facts and truths under the rug, carefully, skilfully and persistently erasing the traces of our own mistakes or those of our families. When necessary, we lend a hand to the friends with whom we go on picnics in such enterprises, acting like packs of hounds set loose on the hunt. You understand what I mean, don’t you?

Why would a mafioso choose to act like us? Perhaps not only is it simply not in his nature to do so, but perhaps he was never born into such a structure of power, whether informal or formal, and from the earliest age he had to find some way to… exist… simply to exist. Not necessarily to “succeed in life” in the generally accepted sense, but at least to be able to imagine a future, however bleak it might be; a future for himself first, perhaps for his family, which, surely, he must have “cared about” at some point; and then, later on, for the family he himself created.

Here, our discourse can borrow a little from scientific studies in order to formulate a counterargument: yes, that does seem to be the case; we are, after all, animals, and we act instinctively. And yes, perhaps we also “move” in interest groups, in packs – as you so unpleasantly put it – but it is well known, it has been studied: this is how human beings have cooperated since the earliest times. Ultimately, we are doing nothing more than protecting ourselves from these specimens who are corrupt to the marrow of their bones (and have been so for a very long time). They are bad people, harmful to society as a whole. We have always known who they are, and once we could no longer avoid them, we had to learn and adopt their methods in order to protect ourselves. More than that, we were forced to become active against them and to take action. And yes, our excuse for behaving now just like genuine mafiosi is that these elements must be confronted with ten times their own strength, until evil is eradicated at its roots.

Yes, my dear students, we all know that “evil” is always on the other side of the “fence”, in the other people’s garden. Some of us are simply incapable, at any point in our lives, of looking at ourselves critically, let alone trying to correct our mistakes, shape our character, improve our education, or at the very least give others an explanation when we sense that things are not quite perfect. But, isn’t that so? This requires a long and profound process of self-knowledge, a process that not everyone is willing to undertake, and sometimes not even willing to begin.

Many of us are “perfectly fine just the way we are” from the moment we are born, and that’s that. Our parents brought us into this world so that we might carry their immeasurable fame and worth forward into the future, affirming our uniqueness, our talent, our intelligence, our good manners or our good taste. Once we have passed through life, we know that we will close our eyes satisfied that yet another generation of the family has passed through the Universe and has truly done justice to the verb “to be” – simply by being.

Well, I got a little carried away talking and made today’s class run a bit longer as well. I have to rush to the garage; I’m actually running a little late. I really need to find out what that noise under the hood is all about. I just hope it doesn’t cost me a fortune, kids, because then there goes our trip to Costinești in September!

Take care, my dears. I’ll see you next week for the continuation.