PAUL SELING

Română

Dragi elevi, dragi studenți,

Astăzi vreau să vorbim despre un subiect drag mie: mișcarea. Și nu mă refer la mișcarea haotică, fără sens – spre exemplu, a unui alergător care aleargă în jurul parcului sau a unui biciclist care parcurge la nesfârșit aceleași trasee în jurul orașului. Mă refer la ceea ce ne interesează pe toți: „mișcarea targetului nostru”.

Am auzit cu toții expresii precum: „Cum mișcă?”, „Să aflăm cum mișcă băiatu’” (targetul) sau „Îmi place / nu-mi place cum mișcă”. Îmi aduc aminte de modul în care evaluam un fotbalist pe teren: mișcă bine? Pasează la timp? Centrează corect, lovește mingea cu capul abil și necruțător? Marchează suficient de des?

De sus, din cabina comentatorilor, toate aceste lucruri sunt văzute din exterior. Sportivul nostru este evaluat de la înălțime și devine asemănător unui personaj dintr-un joc video pe care îl privim fără a avea joystick-ul în mână, încercând să-i deslușim sensul și regulile.

Dar să revenim la oile noastre. Avem un target care „mișcă”. Poate are o afacere, poate învață bine, poate are iubite și prieteni, o familie numeroasă și bine conectată. Înainte de a acționa, este necesar să studiem puțin această „mișcare”, atât a lui, cât și a celor din jur.

Am tot vorbit în cursurile precedente despre reducerea gradelor de libertate – de mișcare, în sensul pe care îl dăm astăzi cuvântului – ale targetului. Vă puteți pune și voi mintea la contribuție, dragii mei, pentru a vă imagina o tactică prin care aceste opțiuni de „a mișca” să fie reduse aproape de zero. Sau, dacă nu chiar la zero, măcar până la nivelul pe care ni l-am propus pentru campania în curs.

Vă mai povesteam și despre necesitatea evaluării din timp a potențialului targetului. Putem începe chiar de la cel al unui tânăr, în cazul în care vrem să-l „utilizăm” în schemele noastre pe termen mediu, lung sau chiar foarte lung.

Știți, uneori avem nevoie să creăm ramificații complexe, astfel încât să folosim unele structuri împotriva altora. Facem asta nu doar pentru a ne acoperi permanent urmele manipulării, ci și pentru a le șterge complet în final. Hehe… s-ar putea să aveți nevoie, la un moment dat, de încă două-trei hard-diskuri. Investiția își merită banii, vă asigur.

Extrageți tot ce se poate, arhivați, selectați și stabiliți din timp ce sens veți da acestor materiale. Uneori, aceste targeturi pot deveni prea spontane și atunci avem nevoie de intervenții rapide pentru a le reduce activitatea la nivelul pe care îl considerăm acceptabil.

Să fim atenți, dragii mei! Niciodată nu le poți ști pe toate, vă spune un bătrân cu multă experiență care, iată, mai are încă de învățat și la această vârstă…

Vă mai povesteam despre aceste metode și în alte însemnări: întotdeauna încercăm să fim eficienți și eleganți în acțiune. Nu are rost să cheltuim resurse în mod inutil atâta timp cât putem însămânța cu ușurință discordie, neliniște și anxietate în unele dintre aceste grupuri, făcându-le să se războiască între ele și să ne facă, în final, treaba.

În funcție de evoluția evenimentelor, ajustăm pe ici, pe colo situația: inventăm zvonuri noi, introducem noi actori în spețe, îi retragem pe alții. Este absolut necesar să păstrăm în poziție culegători de date, precum și răspândaci, care să informeze și să ne informeze în permanență despre starea lucrurilor. De asemenea, cercetăm cu atenție prezența targeturilor în social media pentru a fi la curent cu orice schimbare și pentru a putea acționa rapid în cazul în care schemele noastre sunt în pericol de a fi descoperite, dezechilibrate sau, în cazurile cele mai grave, chiar compromise.

Iarăși vă atrag atenția: atunci când suntem în faza de analiză a targetului, trebuie să procedăm cu abilitate. Ne vom interesa cu grijă, prefăcută îndoială și aparentă stupoare, prin intermediul unor mici actori de proximitate: vom merge în vizită la membrii familiei, vom întreba colegi, profesori sau vecini. Putem, la nevoie, să împușcăm și aici doi iepuri dintr-o lovitură: dacă apreciem că este necesar, însămânțăm încă de la început discordia, plasând întrebări oblice, cu subînțeles.

Bineînțeles, actorii noștri trebuie aleși pe sprânceană. Fie îi cooptăm în rețeaua noastră încă de la început, fie alegem persoane naive, ușor de manipulat, care nu vor putea fi informate vreodată despre adevăratul nostru scop; nu pentru că n-am vrea, ci pentru că, așa cum spune o veche vorbă de la sat, „nu-i va duce niciodată capul”.

Aceste intervenții sunt delicioase, vă spun drept. Nu numai că vor „da din casă” cu ingenuitatea unui copil, dar vor ști și, atunci când va fi nevoie, să semene panică, discordie și haos sau să acționeze furibund și distructiv. Rețineți aceste efecte pentru momentul în care dorim să finalizăm o speță deosebit de murdară. Trebuie doar să alegem momentul potrivit și metoda prin care declanșăm aceste energii, atât de nedrept zăgăzuite.

Dar îi lăsăm pe esteții și pretențioșii rețelelor noastre să se ocupe de asta și, poate, voi face cândva un seminar dedicat acestor personalități aparte.

Acum revin la un detaliu care poate v-a nedumerit: de ce nu este bine să reducem chiar la zero absolut gradele de libertate ale unui target? Ia să vedem, cui îi pică fisa?

Exact, exact, cum bine observă Georgescu din ultima bancă, nu putem reduce chiar la zero libertățile unui target din mai multe motive:

1) Ar părea prea suspect. Un individ fără viață socială, afectivă sau de familie atrage mai ușor atenția. Atunci când vrem să lucrăm pe nesimțite, pe la spatele tuturor, să facem demonstrații publice sau chiar mediatice, este nevoie să păstrăm aparența liberului arbitru. Altfel, cum am putea arăta că targetul a fost și este responsabil de toate grozăviile pe care i le vom pune, la momentul oportun, în cârcă?

2) Avem nevoie de cât mai multe ramificații ale speței noastre principale. După cum notam în primele paragrafe – sper să nu uitați – este mai eficient să asmuțim grupări vizibile sau invizibile unele împotriva altora sau, în cazuri speciale, pe toate împotriva targetului. Ce folos am avea dacă acesta ar fi conștient de scopurile noastre și de schemele generale?

Uneori este nevoie să lăsăm impresia unei libertăți aproape totale. O activitate prea insistentă și perseverentă poate atrage atenția unui ochi prea vigilent. Iar dacă, spre ghinionul nostru, totuși se întâmplă asta, putem poza cu ușurință fie în cei care au venit să facă ordine, fie în cei care, dintr-o naivitate extremă, au aflat abia acum despre situație și au început s-o investigheze.

Să sperăm, totuși, că lucrăm îndeajuns de abil. Uneori targetul are nevoie și de o perioadă de refacere după atacuri prelungite. Poate că n-am obținut încă suficient comportament compromițător, sensibil sau interesant pentru publicul nostru – comunitatea, națiunea. Atunci ne retragem în vastele noastre apartamente și urmărim acțiunea de la distanță. Bineînțeles, continuăm să culegem date, pregătim noi campanii și gândim noi metode prin care să revenim la „caz” și să reluăm lupta.

Niciun moment nu trebuie pierdut, dragii mei, atunci când avem ambiția de a duce un lucru la bun sfârșit. Cum spune Biblia, nu trebuie să ne facem treaba ca pentru oameni, ci ca pentru Dumnezeu. Luați aminte la aceste vorbe de duh.

3) Deseori, în această păcătoasă societate progresistă, noi tehnologii apar aproape în fiecare săptămână. Cum suntem atât de prinși în speță, nu reușim întotdeauna să fim „în ton” cu noutățile. Dacă nu avem la dispoziție specialiști sau colaboratori fideli, ne putem găsi cu ușurință în situații jenante.

Ei bine, această situație are două tăișuri: este important să ținem în frâu targetul, dar trebuie să-l lăsăm și să „miște”. Observând îndeaproape cum, de ce și în ce scop utilizează aceste noi tehnologii, îi putem prevedea viitoarele acțiuni și ne putem pregăti un nou plan de bătaie.

Până la urmă, cui nu-i place o provocare? Știu, știu… unii dintre voi sunt deja obosiți de atâta tehnologie și poate ați prefera să tratăm situația în moduri mai conservatoare. Dar n-ai ce să faci. Unele dintre aceste targeturi sunt pur și simplu prea curioase, prea inventive, uneori mult prea spontane.

Este nevoie ca ochiul nostru atent și vigilent să privească zi și noapte, 24/7, analizând, evaluând, sortând și anticipând escaladări riscante în care fie putem fi observați atunci când acționăm intempestiv, fie pierdem șirul evenimentelor.

Nu putem lăsa impresia că suntem niște amatori, nu-i așa? Avem, la rândul nostru, sponsori, susținători, un public larg și unul mai restrâns, format din specialiști. Specialiști care, nu-i așa, își doresc să fie mândri de noi. Să nu-i dezamăgim!

Și iată-ne ajunși la finalul cursului. Ei bine, vine un moment în care targetul nostru trebuie „închis”, cum spune, sub diferite forme, orice joc. Da, poate că ne-am obișnuit cu jocul. Poate că am investit mult – timp, resurse, implicare, chiar și o autentică afecțiune pentru actorii care au știut să evolueze atât de frumos în spețele noastre.

Sau poate că, din motive independente de noi, pe care nu le putem controla, au apărut actori noi în joc ori contextul – general, local sau chiar global – s-a schimbat dramatic. Motivele pot fi numeroase, la fel și situațiile atipice în care acest lucru se întâmplă.

Este nevoie, dragii mei, și aici să închidem complet jocurile noastre. Putem acum reduce la zero libertatea targetului: îi amenințăm sau îi închidem afacerea ori sursa de venit, îi îndepărtăm orice persoană semnificativă din anturaj – iubită, iubit –, apoi prietenii apropiați, grupul de susținere și, mai ales, familia.

Dacă muncește conștiincios și obține rezultate bune la locul de muncă, vom trage pârghiile necesare pentru a pune presiune asupra angajatorului. Dacă practică un sport într-un grup organizat sau într-un club, putem strecura informații scandaloase care să-l izoleze și, în cele din urmă, să ducă la excluderea lui.

Pentru cei mai abili și mai bine conectați, nu strică să zgândărim puțin și diverse tipuri de organe de control și de ordine. Poate nu s-a plătit un impozit la timp, poate o amendă a rămas neachitată. Și aici variațiunile sunt nenumărate: totul depinde de gust, de oportunități și de conexiunile pe care le avem la dispoziție. Despre modul în care putem îndepărta un organ de ordine dintr-o speță sau îl putem readuce la momentul potrivit vom discuta într-un alt curs.

De ce, vă întreb eu acum, este necesar să izolăm complet un target? În primul rând, el nu mai are surse de informare de niciun fel. În acest mod putem pune la cale orice melodramă, putem juca orice scenariu pe scena comunității fără ca acesta să poată afla. Nu uitați: unele targeturi sunt extrem de abile în a extrage informații din cele mai mici gesturi, cuvinte sau atitudini.

Cu cât suntem mai drastici, cu atât le dăm de înțeles tuturor că suntem puternici, că deținem controlul și că judecata noastră este solidă, bine argumentată și corectă.

Izolarea targetului mai are și alte beneficii pentru noi. În general, oamenii se îmbolnăvesc mai repede în izolare sau atunci când nu au parte de interacțiuni organice, normale, cu semenii lor. Din păcate, firea umană este, în general, empatică: oamenii sunt predispuși să împărtășească, să iubească și să se conecteze. Trebuie să evităm cu orice preț astfel de situații.

Iată ce vom spune noi: în această sinistră izolare autoimpusă, targetul fie s-a apucat de tot soiul de vicii – fumează marijuana, consumă alcool, se droghează în prezența unor persoane dubioase și josnice –, fie plănuiește atacuri insidioase, virulente sau chiar violente împotriva echilibrului, liniștii și sănătății noastre publice.

Este important, chiar și în acest moment, să-l ținem sub supraveghere, acum cu permisiunea publicului nostru, pentru a-i da în mod constant replica – ceea ce ne menține poziția autoritară în fața publicului – și pentru a-i anticipa în continuare presupusele acțiuni mârșave. Rămânând permanent informați, vom ști cum să ne adaptăm discursul și jocul, astfel încât targetul să se simtă în fiecare clipă în pericol, supravegheat, iar publicul nostru să doarmă liniștit.

Vedeți voi, în nicio etapă a vreunui proiect de-al nostru nu ne putem permite să fim delăsători sau neglijenți. Un simplu zâmbet adresat de target unei vânzătoare dintr-un supermarket poate dărâma întregul nostru eșafodaj. Odată ce lansăm în spațiul public o poveste, o ipoteză sau un narativ, trebuie să fim atenți să generăm în target, cât mai fidel, aparența unui răspuns.

Dacă acuzația noastră a fost formulată, el nu poate apărea optimist sau relaxat. Îl putem intimida ori amenința cu ușurință – de preferat pe ascuns – astfel încât să pară îngrijorat, cufundat în gânduri și preocupat. În acest fel dăm impresia că individul fie se teme, fie își pregătește evadarea, fie acceptă cu groază, stupoare sau lipsă de speranță verdictul nostru.

Menținând un contact strâns cu informatorii noștri, monitorizând date personale, deplasări și postări din social media, analizând instantaneele zilnice de pe Instagram, vom ști în fiecare moment cum să abordăm problema și cum să o modelăm elegant pe firul narativ al întregului nostru demers.

Să fim pregătiți să acceptăm și sugestii. Sponsorii, angajații, actorii, susținătorii, mentorii sau profesorii noștri pot avea, la rândul lor, opinii valoroase, iar orice sfat sau ajutor este binevenit.

Data viitoare vom discuta despre cum să acționăm atunci când personajul nostru – targetul – este prea vizibil în mediul social, este bine conectat și are o familie numeroasă care îl susține.

---

English version

Dear pupils, dear students,

Today I want to talk about a subject that is very dear to me: movement. And I don’t mean random, meaningless movement—for example, a runner endlessly circling a park or a cyclist riding the same routes around the city over and over again. I mean what truly interests all of us: the movement of our target.

We’ve all heard expressions such as, “How does he move?”, “Let’s find out how the guy moves” (the target), or “I like / I don’t like the way he moves.” It reminds me of how we used to judge a football player on the pitch: Does he move well? Does he pass at the right moment? Does he deliver accurate crosses, head the ball skillfully and ruthlessly? Does he score often enough?

From high above, in the commentators’ booth, all these things are seen from the outside. Our athlete is evaluated from a distance, becoming almost like a character in a video game that we watch without holding the joystick, trying to understand both its logic and its rules.

But let’s get back to our topic. We have a target that “moves.” Perhaps they own a business, perhaps they are an excellent student, perhaps they have girlfriends, friends, or a large and well-connected family. Before taking action, we first need to study this “movement”—both theirs and that of the people around them.

We’ve already discussed, in previous lessons, reducing the target’s degrees of freedom—their freedom of movement, in the sense we’re using the word today. I encourage you to think for yourselves, my dear students, and imagine tactics that could reduce those possibilities for “movement” to almost zero. Or, if not quite zero, then at least to the level we’ve set as the objective of the current campaign.

I’ve also spoken about the importance of evaluating a potential target well in advance. We can begin as early as their youth, especially if we intend to “use” them in our schemes over the medium, long, or even very long term.

You see, sometimes we need to create complex branches and networks so that we can set one structure against another. We do this not only to continuously conceal the traces of our manipulation, but also to erase them completely in the end. Heh… at some point, you may need two or three extra hard drives. Trust me—the investment is worth it.

Extract everything you can, archive it, sort it, and decide in advance what meaning you will eventually assign to those materials. Sometimes these targets become too spontaneous, and then we need to intervene quickly to reduce their activity to the level we consider acceptable.

Stay vigilant, my dear students. You can never know everything—take it from an old man with plenty of experience who, even at his age, still has much to learn…

I’ve mentioned these methods in previous notes as well: we always strive to be efficient and elegant in our operations. There’s no point in wasting resources when we can so easily plant discord, unease, and anxiety within some of these groups, prompting them to fight among themselves and ultimately do our work for us.

Depending on how events unfold, we make adjustments here and there: we invent new rumors, introduce new actors into the situation, and remove others. It is absolutely essential to keep our information gatherers, as well as our rumor spreaders, in place so they can both gather information for us and keep us constantly informed about the state of affairs. We also monitor our targets’ social media presence carefully, staying aware of every change so we can react quickly if our schemes are in danger of being exposed, disrupted, or, in the worst-case scenario, completely compromised.

Once again, let me stress this: when we are in the target analysis phase, we must proceed skillfully. We approach the matter with carefully staged concern, doubt, and apparent surprise, using small local intermediaries. We visit family members, question colleagues, teachers, or neighbors. If necessary, we can kill two birds with one stone: should we consider it useful, we begin sowing discord from the very start by asking seemingly innocent questions loaded with hidden implications.

Naturally, our actors must be carefully selected. Either we recruit them into our network from the outset, or we choose gentle, easily manipulated individuals who can never be told our true purpose—not because we wouldn’t want to, but because, as an old rural saying goes, “they’ll never have the wit to understand.”

These interventions are delightful, I must admit. Not only will they “spill the beans” with the innocence of a child, but, when the moment comes, they will also know how to spread panic, discord, and chaos, or act with destructive fury. Remember these effects for the moment when we intend to bring a particularly dirty operation to its conclusion. All we need is to choose the right moment and the right trigger for unleashing these energies, so unfairly kept in check.

But we’ll leave that to the aesthetes and the more sophisticated members of our networks. Perhaps I’ll dedicate a separate seminar to these rather unique personalities.

Now let me return to a detail that may have puzzled you: why is it not a good idea to reduce a target’s degrees of freedom to absolute zero? Well then… who has the answer?

Exactly, exactly—as Georgescu in the last row rightly points out—we cannot reduce a target’s freedom to absolute zero, for several reasons:

1) It would look far too suspicious. An individual with no social life, emotional relationships, or family life is much more likely to attract attention. Whenever we intend to operate quietly, behind everyone’s back, while staging public—or even media—demonstrations, we must preserve the appearance of free will. Otherwise, how could we later convince others that the target was, and always has been, responsible for all the terrible things we will eventually pin on them?

2) We need as many branches as possible stemming from our main operation. As I mentioned in the opening paragraphs—and I hope you haven’t forgotten—it is far more efficient to pit visible or invisible groups against one another or, in special cases, to turn them all against the target. What would we gain if the target became aware of our objectives and our overall strategy?

Sometimes it is necessary to leave the impression of almost complete freedom. Activity that is too persistent or too obvious can attract the attention of a particularly observant eye. And if, unfortunately for us, that does happen, we can easily present ourselves either as the people who have arrived to restore order or as those who, in all apparent innocence, have only just learned about the situation and have begun investigating it.

Let us hope, however, that we are working skillfully enough. Sometimes the target needs a recovery period after prolonged attacks. Perhaps we have not yet obtained enough compromising, sensitive, or otherwise interesting behavior for our audience—the community, the nation. In that case, we retreat to our spacious apartments and observe the situation from afar. Naturally, we continue gathering information, preparing new campaigns, and devising fresh ways to return to the “case” and resume the operation.

Not a single moment should be wasted, my dear students, when we are determined to see something through to the end. As the Bible says, we should not do our work as if it were for men, but as if it were for God. Remember those words well.

3) More often than not, in this sinful progressive society of ours, new technologies emerge almost every week. Since we are so deeply immersed in our operation, we cannot always keep pace with every new development. Without trusted specialists or reliable collaborators, we may easily find ourselves in rather embarrassing situations.

This, however, cuts both ways. It is important to keep the target under control, but we must also allow them to “move.” By closely observing how, why, and for what purpose they use these new technologies, we can anticipate their future actions and prepare a new battle plan.

After all, who doesn’t enjoy a challenge? I know, I know… some of you are already tired of so much technology and would probably prefer to deal with these matters in more traditional ways. But that’s simply not an option. Some targets are just too curious, too inventive, and at times far too spontaneous.

Our watchful eye must remain alert day and night, twenty-four hours a day, seven days a week—analyzing, evaluating, sorting information, and anticipating dangerous escalations in which we might either be noticed while acting too hastily or lose track of the sequence of events.

We cannot afford to appear like amateurs, can we? We, too, have sponsors, supporters, a broad audience, and a smaller audience made up of specialists. Specialists who, naturally, expect to be proud of us. Let us not disappoint them.

And so we have reached the end of our course. There comes a moment when our target must be “closed out,” as every game, in one form or another, eventually comes to an end. Yes, perhaps we have grown attached to the game. Perhaps we have invested a great deal—time, resources, commitment, even genuine affection for the actors who have performed so well throughout our operations.

Or perhaps, for reasons beyond our control, new players have entered the game, or the broader context—local, national, or even global—has changed dramatically. There may be many reasons, just as there are many unusual situations in which such a shift can occur.

At this stage, my dear students, we must bring our operations to a complete conclusion. We can now reduce the target’s freedom to zero: threaten or eliminate their business or source of income, remove every significant person from their life—a girlfriend, a boyfriend—then close friends, their support network, and, above all, their family.

If the target is a conscientious employee with strong performance, we apply pressure through the employer. If they participate in an organized sports club or group, we can quietly circulate scandalous information that isolates them and ultimately leads to their exclusion.

For those with greater skill and stronger connections, it may also be worthwhile to stir the interest of various regulatory or law-enforcement authorities. Perhaps a tax payment was missed. Perhaps an unpaid fine still exists. Here, too, the possibilities are countless—it all depends on taste, opportunity, and the connections available to us. We’ll discuss, in another lesson, how to remove law-enforcement authorities from an operation—or bring them back at precisely the right moment.

Now let me ask you this: why is it necessary to isolate a target completely?

First, they are left with no independent sources of information whatsoever. That allows us to stage any drama we wish, to perform any script before the community without the target ever realizing what is happening. Never forget: some targets are exceptionally skilled at extracting information from the smallest gestures, words, or expressions.

The harsher we appear, the more we convince everyone around us that we are powerful, that we are in control, and that our judgment is sound, well-reasoned, and unquestionably correct.

Isolating the target offers us several additional advantages. In general, people become ill more quickly when isolated or when they are deprived of normal, organic interactions with others. Unfortunately, human nature is, by and large, empathetic: people are inclined to share, to love, and to form connections. We must avoid such situations at all costs.

This is the narrative we present: in this grim, self-imposed isolation, the target has either fallen into various vices—smoking marijuana, abusing alcohol, taking drugs in the company of dubious and disreputable people—or is secretly planning insidious, virulent, or even violent attacks against our public order, peace, and collective well-being.

Even at this stage, it remains essential to keep the target under surveillance—now with the approval of our audience—so that we can constantly answer their every move, reinforcing our position of authority in the public eye while continuing to anticipate their alleged malicious actions. By remaining continuously informed, we will know how to adapt both our rhetoric and our strategy so that the target constantly feels watched and threatened, while our audience sleeps peacefully.

You see, at no stage of any of our projects can we afford to become careless or complacent. A simple smile from the target to a supermarket cashier could bring our entire structure crashing down. Once we have launched a story, a hypothesis, or a public narrative, we must ensure that the target appears to respond in exactly the way our narrative requires.

Once our accusation has been made, the target cannot be allowed to appear optimistic or relaxed. We can easily intimidate or threaten them—preferably behind the scenes—so that they seem worried, deep in thought, and preoccupied. In doing so, we create the impression that the individual is either afraid, preparing to flee, or accepting our verdict with horror, disbelief, or hopeless resignation.

By maintaining close contact with our informants, monitoring personal data, movements, and social media activity, and analyzing the day’s Instagram posts, we will always know how to approach the situation and shape it so that it fits seamlessly into the overarching narrative of our operation.

We should also remain open to suggestions. Our sponsors, employees, actors, supporters, mentors, and teachers may all have valuable insights of their own, and any advice or assistance should be welcomed.

Next time, we will discuss how to proceed when our main character—the target—is highly visible in society, well connected, and supported by a large family.