PAUL SELING

Română

În anii ’90, ascultând trance-ul la modă și mergând deseori la party-uri, m-am lăsat nițel vrăjit de promisiunea noului val de muzicieni care experimentau cu tehnologia: „We will be one.” Căutam togetherness, spuneau ei; nu putem exista altfel decât cu toții împreună. Îți imaginai imediat o nouă Africă, dar extinsă la scară globală: o comunitate preistorică, însă de această dată una modernă, extrem de civilizată, tehnologizată, high-tech, atât de unită încât fiecare membru, chiar și cel mai umil sau mai sărac cu duhul, să se simtă inclus.

Civilizația noii muzici electronice promitea că se va întinde pe tot Pământul. Internetul era în plină ascensiune, iar toată lumea visa la lumea viitorului apropiat, în care vom fi cu toții conectați, minte la minte, suflet la suflet. Propaganda ne vindea un vis miraculos: muncă de la 9 la 17, apoi party până dimineața, iar a doua zi o luai de la capăt. Un vis frumos, dar imposibil de atins. Alții mergeau și mai departe cu această utopie: conectivitatea ne va permite să lucrăm de oriunde, cu un laptop în brațe. Puteai fi la Londra, în Breb sau în Bali; dacă îți predai proiectul la timp prin internet de mare viteză, îți făceai singur programul și puteai petrece la nesfârșit.

Numai că a doua zi te trezeai cu dureri de cap de la whisky cu Red Bull, umblai amețit și cu urechile țiuind până spre prânz. Oricât de tânăr și de sănătos ai fi fost, un asemenea regim nu putea fi susținut mai mult de două-trei săptămâni, după care riscai să ajungi de-a dreptul în colaps din cauza epuizării. Iar cei care abuzau și de diverse substanțe erau într-un pericol și mai mare.

Sincer să fiu, nu știu cine a construit acest miraj, dar era difuzat pe aproape toate canalele mediatice. E posibil ca, la fel cum se întâmplă în orice salt brusc înainte, visătorii să fi fost pur și simplu mult prea optimiști, iar marketerii să fi înțeles foarte repede cum poate fi monetizat acest trend. Mulți ani după aceea, fie și numai din inerție, corporațiile care ofereau produse de consum în cluburi – băuturi, țigări, energizante – au profitat serios de acest vis. La fel au făcut, probabil, și producătorii de droguri de toate felurile.

În scurt timp, ceea ce începuse ca un rave organizat pe un câmp ales aproape la întâmplare, lângă un sat din Marea Britanie, a devenit o industrie uriașă. Astăzi avem festivaluri de toate profilurile, unul după altul, pe tot parcursul anului și pe tot cuprinsul planetei, toate trăind încă din ecourile aproape stinse ale mirajului începutului anilor ’90, reîmprospătându-le din când în când sau amplificându-le. Mi se pare nițel trist, mai ales într-o perioadă în care întreaga planetă pare preocupată tot mai mult de sănătatea mintală și fizică a generațiilor tinere. Desigur, fiecare promotor sau organizator știe, într-o măsură mai mare sau mai mică, să-și reinventeze discursul: avem acum festivaluri de nișă și altele cu nume bombastice, promovate extrem de agresiv, la care participă zeci sau chiar sute de mii de oameni.

Este evident că nu poți rămâne foarte echilibrat dacă petreci două-trei zile la rând, câte cinci-șase ore pe zi, în zgomotul asurzitor produs de niște ziduri uriașe de monitoare audio, cheltuind într-o singură zi cât cheltuia un student al anilor ’90 într-un semestru. Ceea ce a început în Marea Britanie ca o mișcare de rezistență, privită cu suspiciune și condamnată de o mare parte a societății, a devenit între timp o imensă afacere mondială. La începutul anilor ’90, ziarele scriau despre „muzica repetitivă, infernală, aproape demonică”, într-un discurs care părea reluat aproape identic din anii ’50-’60, când apăreau Elvis Presley sau The Beatles. Astăzi, aceleași ziare și aceeași mass-media promovează agresiv versiunea reșapată și îndulcită a fostei mișcări anti-establishment.

Ca de obicei, matematica profitului și talentul specialiștilor în marketing deturnează orice fenomen din care se pot face bani. Îl îmbracă în ambalaje atractive, ușor de vândut maselor, apoi îl exploatează și îl uzează în valuri succesive, atât timp cât continuă să producă venituri. Când interesul și încasările scad, trendul este abandonat fără regrete. Între timp, noile generații creează spontan alte forme de rezistență culturală, care sunt absorbite, comercializate și consumate în același fel. Ciclul se repetă la nesfârșit.

Încă din anii ’90 mi-am dat seama destul de repede cum stau lucrurile. Nu-mi plăceau multe aspecte ale party-urilor, deși acestea mai păstrau încă ceva din glamour-ul începuturilor – eram la doar trei-patru ani distanță de primele rave-uri importante. Fugeam ca dracul de consumul de droguri, de oamenii dubioși și de bodyguarzii cât un dulap. Sincer, mergeam acolo mai ales în speranța că voi cunoaște fete, însă dădeam peste tot felul de personaje de proastă calitate: mici mafioți, interlopi de ocazie și diverse escorte sau însoțitori.

Din când în când, nimereai totuși la câte o petrecere unde DJ-ul era mai educat, iar publicul venise într-adevăr pentru muzică – una mai atent aleasă, mai inteligentă și mai elaborată. Cum stăteam aproape tot timpul într-un colț, cu berea în mână, mi-am dat seama că îmi făcea mai multă plăcere să analizez setul DJ-ului decât să-mi plimb privirea printre fete cu ochelari de soare.

Totuși, am rămas cu impresia că viața de noapte din România a fost și rămâne, în mare măsură, o junglă populată de personaje dubioase. În câteva excursii prin străinătate am fost surprins să constat altceva. La petreceri asemănătoare, oamenii păreau mult mai „clean”: atât ca aspect, cât și prin comportament și prin felul în care comunicau și se purtau unii cu alții. Atunci am înțeles nu doar că eram cu zece-cincisprezece ani în urmă față de Occident în multe privințe, ci și că această diferență culturală s-ar putea să nu dispară niciodată. Ai impresia că occidentalii au o mentalitate diferită, una care include mai mult respect pentru ceilalți participanți, pentru munca DJ-ului și poate chiar pentru sănătatea fizică și mintală a comunității. La noi, de multe ori, lucrurile par să funcționeze exact invers.

Acum, DJ-ii circulă neîncetat pe tot globul, punând muzică în probabil toate colțurile lumii, din China până în Africa de Sud, din Brazilia până în Petroșani. E firesc să presupunem că muzicienii și, mai ales, DJ-ii de turneu ajung să cunoască foarte bine aceste lumi și felul în care ele sunt interconectate. Nu este deloc greu de imaginat că, pe lângă faptul că devin un fel de sociologi amatori – cel puțin cei mai inteligenți și mai curioși dintre ei –, ajung să cunoască și laturile întunecate ale industriei. Sunt aproape sigur că multe dintre aceste locuri, de la cluburi obscure și discoteci populare până la cafenele și pub-uri de nișă, fac parte dintr-o infrastructură subterană care, la suprafață, nu pare altceva decât o colecție de afaceri obișnuite, dar care coboară treptat către lumi interlope și, poate, chiar criminale.

De aceea, îmi este greu să cred în imaginea muzicianului de turneu ca într-un om complet naiv, neatins de toate grozăviile lumii. Probabil că mulți au văzut oameni prăbușindu-se din cauza epuizării sau murind în urma supradozelor. Au fost martori la bătăi, scandaluri și violențe, iar apoi s-au trezit poate stând de vorbă, între patru ochi, cu patronul clubului, care îi ruga discret ca totul să rămână între ei. Carierele multor artiști depind de această infrastructură, iar discreția este, de multe ori, o condiție nescrisă a meseriei.

Poate că, indiferent cât de idealist sau de naiv ești la început, după ani sau chiar zeci de ani petrecuți în acest sistem ajungi să fii „uns cu toate alifiile”. Ajungi să știi mult mai multe decât ți-ai fi dorit vreodată.

Ca o paranteză, am observat și am citit că scena cluburilor din Occident pare să traverseze un declin. Se spune că, de la pandemie încoace, mai bine de o treime dintre cluburi și-au închis porțile. Nu intuiesc foarte bine care sunt cauzele. Prima mea ipoteză a fost că asistăm la o reacție firească la multe dintre fenomenele descrise mai sus. Mă gândeam că tinerii au devenit mai selectivi și caută un stil de viață mai liniștit, mai puțin zgomotos și mai puțin stresant. Un amic a râs însă de ideea mea și mi-a spus că astăzi copiii încep să consume droguri încă din gimnaziu, iar oferta este mai bogată și consumul mai răspândit ca niciodată. Poate că am îmbătrânit și m-am ramolit puțin, asemenea unui pensionar care vede numai nori pufoși și prințese imaculate într-o generație care, până la urmă, știe despre lume mai multe decât știe el în pragul pensionării.

Totuși, acesta nu este un articol care își propune să demonizeze consumul de substanțe. M-am întrebat mereu de ce, timp de atâtea decenii, tiparul a rămas aproape neschimbat: mergi în club ca să cunoști oameni, să agăți și, de cele mai multe ori, să te faci praf. De ce apare această nevoie de a te anestezia? Poate pentru că viața de zi cu zi, ritmul ei și structura unor sisteme sociale încă anacronice nu îți oferă suficiente posibilități de a-ți consuma și canaliza energia în felul în care ai avea nevoie. Cel puțin așa gândeam și așa simțeam în tinerețe.

Chiar simțeam că acestea erau singurele locuri în care îți puteai elibera energia până la capăt, alături de alții care, poate, simțeau la fel. Societatea românească se transforma extrem de greu și nu aveai răbdare să aștepți după ea. Aici, în cluburi, se adunau cei care își doreau ca lumea să aparțină mai puțin corupției, bătrânilor ancorați în vechile structuri, șmecherilor sau manipulatorilor și mai mult tinerilor activi, dornici să muncească, să câștige, să petreacă și să se bucure de viață la maximum.

Puțini observau însă că și rețeaua cluburilor făcea parte, la rândul ei, din structurile establishment-ului. Nu toți erau acolo pentru relaxare sau pentru a cunoaște oameni. Pentru mulți era, înainte de toate, o afacere: alcool, țigări, droguri, prostituție și multe altele.

Atunci nu te mai mira faptul că tinerii din Marea Britanie fugiseră în pustietate, pe câmp, pentru a organiza primele rave-uri. Te amuza însă să vezi interviurile cu cei trei puști de nici douăzeci de ani care organizaseră primul lor eveniment: cumpăraseră lăzi de bere, le transportaseră cu mașina părinților, le vânduseră la un preț de cinci ori mai mare și încasaseră bani și din biletele de intrare. Până la urmă, erau și ei niște mici antreprenori aflați la început de drum. Nu după mult timp, unii dintre ei aveau să fondeze câteva dintre cluburile-cult ale scenei underground britanice.

După câțiva ani, cluburile nu mai însemnau pentru mine decât locuri unde mergeam să observ oameni, să beau până îmi amorțeam mintea și, eventual, să ascult muzică interesantă, poate chiar ciudată. În cele din urmă am renunțat complet la acest obicei. Beam tocmai pentru că înțelesesem că visul anilor ’90, promis cândva la Love Parade, fusese, în mare măsură, o iluzie. Sincer, ajunsesem să văd doar degradare și declin de fiecare dată când treceam prin fața unui astfel de loc.

Au urmat și anii în care n-am mai pus nici măcar o picătură de alcool în gură. Printr-un regim vegetarian, sport și o viață mai lucidă am ieșit treptat din ceața unei tinereți prea haotice și, de multe ori, lipsită de direcție. În ceea ce privește muzica, am migrat încet către artiști tot mai experimentali și tot mai de nișă, a căror muzică îți provoca mintea analitică, nu doar instinctul de a da din cap fără să gândești. Așa am scăpat și de tinitusul care mă urmărea două zile după fiecare noapte petrecută în club.

Mi-am imaginat adesea că acești muzicieni, pe care îi percepeam ca fiind mai puțin dispuși la compromisuri, sunt și mult mai selectivi în alegerea locurilor unde cântă și a publicului căruia i se adresează. Prin însăși natura creației lor, ei atrag, de regulă, oameni capabili să le înțeleagă muzica și să o aprecieze sincer. Sunt convins că mulți dintre acești artiști înțeleg foarte bine mecanismele despre care am vorbit până acum. Diferența este că aleg conștient să sacrifice o parte din câștiguri și din expunere pentru a-și păstra libertatea artistică și o relație mai autentică cu propriul public.

Ca o nouă paranteză, mulți DJ-i care pun muzică ani la rând ajung să sufere de tinitus sau de diferite forme de pierdere a auzului, uneori chiar înainte de finalul carierei. Personal, n-aș face niciodată un asemenea compromis pentru bani. Pe de altă parte, mulți dintre ei au început foarte devreme și probabil că, după atâția ani, nici nu ar mai ști cum să se reorienteze către altceva.

Recunosc că nu rezonez aproape deloc cu imaginea DJ-ului sau a muzicianului mainstream, cel pe care îl vezi făcând zeci de mii de oameni să sară în fața scenei, la marile festivaluri. Și mai trist mi se pare însă să văd vechea gardă, oamenii care au intrat în „pâine” încă din anii ’90, care cunosc în cele mai mici detalii toate aceste realități și care continuă, totuși, să vândă aceeași iluzie unor generații mereu noi. Ceva din privirea lor pare demult stins – dacă a fost vreodată aprins. De fiecare dată când îmi apare în feed câte un interviu cu unul dintre ei, mă surprind întrebându-mă cât de profund îi transformă această lume pe toți cei care o vizitează, o locuiesc sau o țin în viață.

Desigur, mirajul lui togetherness nu va dispărea prea curând. El face parte din idealismul firesc al tinereții, din acea perioadă în care încă încerci să înțelegi cum funcționează lumea, cine merită încredere, ce este cu adevărat sănătos și ce te poate distruge înainte să-ți dai seama. Adolescenții și tinerii încă neformați trăiesc câțiva ani într-o stare de deschidere și de entuziasm în care mințile lor par să funcționeze aproape ca un organism colectiv. Comunicarea este mai rapidă, mai spontană și mai fluidă.

Tocmai de aceea, faptul că această energie naturală este confiscată, deturnată și exploatată cu atâta abilitate de industria divertismentului – și, mai ales, de veteranii ei – mi se pare profund tulburător. Între promisiunile mereu amânate ale societății și idealismul aproape copilăresc al tinerilor se insinuează aceste mecanisme vechi, perfect adaptate sistemului, funcționând uneori cu o eficiență care amintește de agenții Smith din The Matrix.

„Trebuie să te distrezi!” Ar putea fi chiar titlul acestui articol. O propoziție rostită uneori cu atâta insistență, încât aproape capătă accente isterice. După ce ai trecut prin toate aceste experiențe, începi să o vezi nu ca pe o simplă invitație la petrecere, ci ca pe unul dintre mesajele fundamentale, ascunse în stratul cel mai profund al întregii industrii.

_____________________________________________________________________________________

English version

Back in the 1990s, listening to the trance music that dominated the scene and regularly attending parties, I found myself somewhat enchanted by the promise of a new generation of musicians experimenting with technology: “We will be one.” They spoke of togetherness—the idea that humanity could only truly exist as a single, united whole. It was easy to imagine a new kind of Africa, only this time spread across the entire planet: a prehistoric sense of community reborn as something modern, highly civilized, technologically advanced, and deeply interconnected, where every individual—even the most humble or least privileged—would feel included.

The culture surrounding electronic music promised to expand across the entire world. The Internet was on the rise, and everyone dreamed of a near future in which we would all be connected—mind to mind, soul to soul. The message being sold was almost miraculous: work from nine to five, then party until sunrise, wake up, and do it all over again. It was a beautiful dream, but an impossible one. Others pushed the vision even further: connectivity would allow us to work from anywhere with nothing more than a laptop. You could be in London, Breb, or Bali; as long as you submitted your project on time over a high-speed internet connection, you could set your own schedule and party endlessly.

The reality, however, was rather different. The next morning you would wake up with a pounding headache after mixing whisky with Red Bull, stumbling around dizzy, your ears ringing until lunchtime. No matter how young or healthy you were, that kind of lifestyle was sustainable for only two or three weeks before sheer exhaustion caught up with you. Those who also relied on recreational drugs were exposing themselves to even greater risks.

To be honest, I don’t know who created this mirage, but it seemed to be everywhere across the media. Perhaps, as often happens during periods of rapid change, the visionaries were simply too optimistic, while marketers quickly realized how profitable the trend could become. For many years afterward, if only through inertia, corporations selling products associated with club culture—alcohol, cigarettes, energy drinks—continued to benefit enormously from that dream. Drug producers of every kind likely did the same.

Before long, what had begun as a rave in a randomly chosen field near a village in the UK evolved into a major global industry. Today there are festivals of every conceivable kind, taking place one after another throughout the year and across the entire planet. Many still feed on the fading echoes of the early 1990s dream, occasionally refreshing or amplifying its mythology. I find that somewhat sad, especially at a time when the world seems increasingly concerned with the mental and physical well-being of younger generations. Naturally, promoters and organizers have become highly skilled at reinventing the narrative: there are niche festivals, giant branded events with grandiose names, and marketing campaigns of remarkable intensity, drawing tens or even hundreds of thousands of attendees.

It is obvious that no one can remain truly balanced after spending two or three consecutive days, five or six hours a day, surrounded by the deafening sound of towering walls of loudspeakers, while spending in a single day what a student in the 1990s might have spent over an entire semester. What began in the UK as a countercultural movement, viewed with suspicion and condemned by much of society, eventually turned into a massive global business. In the early 1990s, newspapers described it as “repetitive, infernal, almost demonic music,” echoing the very same rhetoric once used in the 1950s and ’60s against Elvis Presley and The Beatles. Today, those same newspapers and media outlets aggressively promote the sanitized, repackaged version of what was once an anti-establishment movement.

As always, the mathematics of profit and the ingenuity of marketing specialists eventually hijack every phenomenon from which money can be made. They wrap it in attractive packaging, tailor it for mass consumption, and exploit it relentlessly for as long as it remains profitable. Once the revenues begin to decline, the trend is quietly discarded. Meanwhile, each new generation gives birth to another form of spontaneous cultural resistance, only for that movement to be absorbed by commerce, commodified, exhausted, and eventually replaced. The cycle repeats itself endlessly.

I understood how the game worked fairly quickly, even back in the 1990s. There were many things I disliked about the party scene, even though those early events still retained some of the original glamour—we were only a few years removed from the birth of the rave movement. I stayed as far away as possible from drugs, shady characters, and bodyguards built like wardrobes. To be honest, I mostly went there hoping to meet girls, yet what I usually encountered were low-quality people of every variety: small-time gangsters, wannabe tough guys, escorts, and their assorted companions.

Every now and then, however, you would stumble upon a party where the DJ was more sophisticated and the audience had genuinely come for the music—music that was more carefully selected, more intelligent, and more thoughtfully constructed. Since I usually stood quietly in a corner with a beer in my hand, I eventually realized that I enjoyed analyzing the DJ’s set far more than scanning the room for girls wearing sunglasses indoors.

Even so, I have been left with the impression that Romania’s nightlife has largely remained a jungle populated by questionable characters. During several trips abroad, I noticed something quite different. At similar parties, people seemed much “cleaner”—not only in appearance, but also in their behavior, in the way they communicated, and in the respect they showed toward one another. That was when I realized not only that we were lagging a decade or more behind much of Western Europe in certain respects, but also that this cultural gap might never disappear completely. Foreign audiences often seem to possess a very different mentality—one that includes greater respect for fellow participants, for the DJ’s work, and perhaps even for the physical and mental well-being of the community itself. Back home, too often, it feels as though the opposite is true.

Today, DJs travel constantly across the globe, performing in virtually every corner of the world—from China to South Africa, from Brazil to Petroșani. It is reasonable to assume that musicians, and touring DJs in particular, develop an exceptional understanding of these interconnected worlds and the way they function. It is not far-fetched to imagine that, beyond becoming amateur sociologists—the more intelligent and curious among them, at least—they also come to understand the darker side of the industry. I am almost certain that many of these environments, from obscure clubs to mainstream discotheques, from cafés to niche pubs, form part of an underground network that presents itself as nothing more than ordinary business on the surface, while extending ever deeper into criminal or semi-criminal worlds.

For that reason, I find it difficult to believe in the image of the touring musician as someone completely naïve or untouched by the darker realities of life. Many have probably witnessed people collapsing from exhaustion or dying from overdoses. They have likely seen fights, violence, and scandals unfold before their eyes, only to find themselves later sitting privately with the club owner, politely asked to keep everything confidential. The careers of many artists depend on this infrastructure, where discretion—and sometimes silence—is an essential part of the job.

Perhaps no matter how idealistic or innocent you are when you begin, after years or even decades spent working within the system, you eventually become streetwise. You learn far more than you ever wanted to know.

As a side note, I have noticed—and read repeatedly—that the club scene across much of the Western world appears to be in decline. It is often said that more than a third of nightclubs have closed since the pandemic. I am not entirely sure why. At first, I wondered whether it might be a natural reaction to many of the issues mentioned above. Perhaps younger generations had become more selective, seeking lives that were quieter, healthier, and less stressful. A friend laughed at the idea, arguing that children today begin experimenting with drugs while still in middle school, and that both the variety of substances and their consumption are greater than ever. Perhaps I have simply grown older and a little softer, like a retiree who sees nothing but fluffy clouds and immaculate princesses in a generation that ultimately knows far more about the world than he does on the eve of retirement.

Still, this is not an article intended to demonize the use of recreational substances. What has fascinated me is why, for so many decades, the same pattern has repeated itself: people go to clubs both to meet someone and, more often than not, to get completely wasted. Why do they feel the need to do that? Perhaps because the rhythm of everyday life—and the structure of the outdated social systems in which we live—does not offer enough opportunities to channel youthful energy in healthier or more meaningful ways. At least, that is how I saw the world and how I felt when I was young.

I genuinely felt that these were the only places where you could finally let all your energy out, surrounded by others who perhaps felt exactly the same way. Romanian society was changing painfully slowly, and you simply didn’t have the patience to wait for it. Clubs became gathering places for people who wanted the world to belong a little less to corruption, aging elites, opportunists and manipulators, and a little more to young people eager to work, succeed, celebrate life, and enjoy themselves to the fullest.

What few people seemed to notice, however, was that the network of clubs had itself become part of the establishment. Not everyone was there simply to relax or meet new people. For many, it was first and foremost a business—alcohol, cigarettes, drugs, prostitution, and everything that came with that economy.

At that point, it no longer seemed surprising that young people in the UK had escaped into open fields to organize the first raves. What was amusing was watching interviews with the three teenagers who had organized one of those early events: they bought crates of beer, drove them there in their parents’ car, sold them at five times the purchase price, and collected money from entrance tickets as well. In the end, they too were aspiring entrepreneurs. Not long afterward, some of them went on to establish several of the legendary clubs that shaped the British underground scene.

A few years later, clubs had become, for me, nothing more than places where I went to observe people, drink until I could numb my thoughts, and perhaps listen to music that was interesting—or even strange. Eventually, I stopped going altogether. I drank because I had come to realize that the dream of the 1990s, the one promised to us at Love Parade, had largely been an illusion. Honestly, by then all I could see whenever I walked past one of those places was decline and slow self-destruction.

Those were also the years when I stopped drinking alcohol completely. Through a vegetarian lifestyle, regular exercise, and a clearer state of mind, I gradually emerged from the haze of a youth that had often felt chaotic and directionless. Musically, I slowly gravitated toward increasingly experimental and niche artists whose work challenged the analytical mind rather than merely triggering the instinct to nod your head to the beat. That was also how I finally got rid of the tinnitus that used to linger for two days after every night spent in a club.

I often imagined that these musicians—whom I saw as far less willing to compromise—were also much more selective about the venues where they performed and the audiences they chose to cultivate. By the very nature of their creative work, they tend to attract listeners who genuinely understand, appreciate, and support what they do. I am convinced that many of these artists are fully aware of the realities described throughout this essay. The difference is that they consciously choose to sacrifice part of their income and visibility in exchange for greater artistic freedom and a more authentic relationship with their audience.

As another brief digression, many DJs who spend years performing regularly eventually develop tinnitus or some degree of hearing loss, sometimes long before the end of their careers. Personally, I would never make that kind of trade-off for money. On the other hand, many of them started when they were very young, and after so many years they may no longer know how to reinvent themselves or pursue another path.

I have to admit that I feel very little respect for the image of the mainstream DJ or festival musician—the one standing on stage, making tens of thousands of people jump in unison. What saddens me even more, however, is seeing the old guard: those who entered the scene back in the 1990s, who know every corner of this world in microscopic detail, and who nevertheless continue to sell the same illusion to one new generation after another. Something in their eyes seems to have gone out long ago—if it was ever there to begin with. Whenever an interview with one of them appears in my feed, I find myself wondering how profoundly this world changes everyone who visits it, inhabits it, or helps keep it alive.

The mirage of togetherness, however, is unlikely to disappear anytime soon. It is part of the natural idealism of youth, that stage of life when you are still trying to understand how the world really works, whom you can trust, what is genuinely healthy, and what can quietly destroy you before you even realize it. Teenagers and young adults often spend a few years in a state of openness where their minds seem to function almost like a collective organism. They communicate more quickly, more instinctively, and with remarkable ease.

That is precisely why seeing this natural energy captured, redirected, and exploited so skillfully by the entertainment industry—especially by its long-established veterans—strikes me as deeply troubling. Somewhere between society’s endlessly postponed promises and the almost childlike idealism of young people, these well-established structures quietly insert themselves, operating with an efficiency that sometimes brings to mind the Agents Smith from The Matrix.

“You have to have fun!” That could easily be the title of this essay. It is a sentence repeated with such insistence that it can sometimes sound almost hysterical. Once you have lived through these experiences yourself, you begin to recognize it not merely as an invitation to enjoy life, but as one of the hidden messages embedded deep within the foundations of the entire industry.