PAUL SELING

Română

Dragi studenți, dragi elevi,

Mă amuzam în săptămânile din urmă amintindu-mi de emblematica figură istorică a Anei Pauker. Mâncam un castravete murat, gândindu-mă la varietatea de vitamine din această aparent umilă legumă, plină de apă, numai bună pentru a ne hidrata în timpul caniculei.

M-am distrat puțin, remixând vechiul slogan comunist: „Ana Pauker și cu Dej, au băgat spaimă-n burgeji”. L-am transformat apoi în „Ana Pauker și cu Bej, au băgat spaimă și-n Dej”, sau chiar „Ana Pauker și cu Dej, băgară spaimă și-n Bej”.

Bineînțeles, iertată-mi fie ironia, foloseam aici nuanța „bej” cu mai multe sensuri. Gândiți-vă voi care vor fi fost acestea. Iar ChatGPT ne împrospătează memoria astfel:

„Ana Pauker a fost una dintre cele mai influente și controversate figuri ale României postbelice, reprezentând generația de comuniști formați în clandestinitate și profund marcați de idealurile revoluționare ale începutului de secol XX. În contextul unei Europe devastate de războaie, crize economice și ascensiunea totalitarismelor, comunismul părea pentru mulți intelectuali și activiști o alternativă radicală la ordinea existentă. După intrarea României în sfera de influență sovietică, Pauker a devenit unul dintre principalii arhitecți ai transformării statului după modelul URSS, ocupând funcții-cheie în primii ani ai regimului comunist.

Din punct de vedere psihologic, Ana Pauker apare ca o personalitate de o disciplină intelectuală remarcabilă, caracterizată printr-o convingere ideologică aproape neclintită, o mare capacitate de muncă și o reziliență construită în anii de clandestinitate, detenție și exil. Biografiile sale sugerează un om pentru care politica nu era doar o profesie, ci o misiune istorică, ceea ce explică disponibilitatea de a accepta măsuri autoritare în numele unui ideal considerat superior. În același timp, era recunoscută pentru inteligența, cultura și abilitățile diplomatice care o diferențiau de mulți dintre contemporanii săi.

Destinul său ilustrează însă una dintre marile ironii ale regimurilor totalitare: după ce a contribuit la consolidarea puterii comuniste în România, Ana Pauker a devenit ea însăși victima mecanismelor politice pe care le susținuse. Înlăturată din conducerea partidului în 1952 și marginalizată până la sfârșitul vieții, ea rămâne o figură paradoxală a istoriei românești — un lider de excepție prin inteligență și determinare, dar și un participant esențial la instaurarea unui sistem care a limitat profund libertățile și pluralismul politic.”

Continuăm lecția de ieri cu mai multă ambiție și perseverență. Putem avea o situație atipică, chiar paradoxală. Să presupunem că targetul nostru este un om cult, inteligent, spiritual, poate chiar dă dovadă de umor – caracteristică des întâlnită la această specie de oameni. Poate că și părinții săi sunt oameni decenți, la fel de calmi, empatici, săritori și prietenoși. Poate, spre disperarea noastră, întreaga familie este asemenea lor. Ei bine, vom avea de muncă la acest furnicar, vă asigur! Cu toate acestea, sper că nu trebuie să mă repet: nimeni nu este indestructibil, nimeni nu trebuie să pară de neatins, de nemanipulat.

În aceste bizare situații avem nevoie de o strategie pe termen lung, un război susținut, cu multiple campanii înlănțuite. Vom studia cu atenție fiecare ramură a familiei, toate conexiunile posibile, sursele lor de venit, sistemele de educație la care copiii lor pot avea acces. Vom corupe încă de devreme cadre didactice, medici, poliția comunității, vom răspândi zvonuri și vom disemina informație falsă în cât mai multe medii. Trebuie să fim atenți ca, în fiecare moment al campaniei în curs, să fim coerenți, iar mesajul nostru să pătrundă acolo unde trebuie.

Dar, totuși, nu trebuie să fim leneși! Zvonistica trebuie gândită la fel cum o gândește un bun om de marketing: celor cu minte puțină le spunem minciuni grosolane, pentru că doar acestea au, în final, impact. Celor mai educați, mai bănuitori, le servim întotdeauna o scenaristică complexă, jucând rolul unor protectori sau al unor umaniști preocupați de starea de sănătate mintală și de echilibrul comunității. Celor mai sperioși le prezentăm scenarii îngrozitoare în care siguranța lor și/sau a familiilor lor este pusă în pericol.

Trebuie, dragi elevi și studenți, să vă puneți nițel mintea la contribuție și să vă gândiți puțin tacticile înainte de a vă apuca să le puneți în practică. Atacând pe mai multe planuri, din mai multe direcții, trebuie musai ca falsul nostru să fie subordonat unei scheme logice coerente și solide, în așa fel încât, văzută în ansamblu, manipularea noastră să „sune”. Să sune bine, adevărat, convingător. Să fie solidă, iar fiecare dintre părțile sale componente să susțină planurile noastre atât în spațiu, cât și în timp.

Să nu uităm să culegem în mod constant date despre modul în care este receptată zvonistica noastră. Acolo unde sunt necesare ajustări, le facem cu grijă și delicatețe. În zonele în care depistăm rezistență atacăm din alt unghi, cu alte metode. Odată stabilizată o schemă de manipulare și obținut rezultatul dorit, putem trece la faza următoare.

Revenind la cazul nostru particular, se pare că am dat de o „nucă greu de spart”, cum spun occidentalii. Un om cu bun-simț este atent, de obicei, la detalii, se ferește de personaje dubioase și are, în cele mai multe cazuri, o imagine publică solidă. Oamenii au în mod natural încredere în el. Iar dacă mai și arată binișor, avem un caz dificil. Dar nu disperăm; vom munci și mai mult. Până la urmă, vom și învăța din asta pe parcurs, punând într-un dosar, la păstrare, modus operandi, testându-ne limitele, conexiunile și actorii din rețea. Să fim constructivi, proactivi și să scoatem ce este mai bun dintr-o situație dificilă – iată un deziderat de urmat de fiecare dintre noi.

Deci! Avem de furcă cu bunul-simț? Introducem în anturajul targetului caii noștri troieni: parteneri sau partenere cu înfățișare plăcută, atractivi sau atractive. Nimeni nu este imun la frumusețea fizică, nu-i așa?

Cu abilitatea noastră specifică nu numai că extragem informație din intimitatea targetului nostru, dar îl și provocăm în mod repetat, împingându-l spre dezechilibru. Îl putem înșela – cu un cunoscut, un prieten sau o prietenă bună. Putem cauza scandal din te miri ce motiv – un alt exemplu bun și deloc consumator de resurse. Important este să punem la cale situații și să provocăm reacții pe care le vom exporta rapid în rețeaua noastră de putere, spre utilizare ulterioară.

Cum campania noastră se întinde pe termen lung, avem grijă ca unele dintre aceste „spețe” să rămână tăinuite, altele să fie date în lucru, iar altele să fie valorificate de îndată. Putem exporta o speță în spațiul mediatic, la fel cum altele merită împrăștiate ca zvonistică în medii obscure, mai aproape sau mai departe de target și de grupul său de susținere.

Vedeți voi, contează mult și vârsta, și experiența țintei noastre. În copilărie sau adolescență, oamenii sunt mai impresionabili. Le putem induce vinovăție cu ușurință, îi putem tracasa aproape fără ca ei să înțeleagă ce li se întâmplă. Un adult abil, cu greutate și imagine publică solidă, poate funcționa ca o baliză în furtuna de reproșuri isterice cu care, de cele mai multe ori, trebuie să bombardăm mintea tânărului în formare.

În fața acestor foruri respectabile ale autorității comunitare, publice, naționale chiar, care urlă isteric din toate direcțiile, aidoma unui cor de sosii ale Anei Pauker, nimeni nu mai poate ști dacă, când, cum și de ce s-a „greșit”. Darămite să mai și analizeze corect situația și să depisteze schema noastră în toată grandoarea ei, intențiile sau scopurile noastre finale.

Acum că am obținut prima „pricină” – tânărul nostru a țipat poate, până la urmă, „să terminăm cu scandalul”, să „nu-l mai înșelăm altă dată”, „să nu-l mai bârfim, mințim, ducem de nas” sau poate chiar – depistând prea târziu că suntem doar o altă specie de cal troian – ne-a înjurat cu obidă, putem trece la un atac nimicitor. Aveți cursurile din urmă; consultați-le și veți ști cu ușurință, după gust, imaginație sau starea de moment, cum să începeți o „speță” de la zero.

Dar poate că, totuși, acest efect – scandal sau isterie – nu ne este încă accesibil. Poate că targetul are o răbdare de fier și o înțelepciune de soldat trecut prin războiul de tranșee al celui de-al Doilea Război Mondial. Ei bine, aici avem nevoie de alt tip de Ana Pauker.

Mai țineți minte cursul în care vă povesteam despre mafiotul care găsește pricină doar pentru că i-ai privit, pentru o fracțiune de secundă, amanta? Doar văzând, dincolo de negrul ochelarilor tăi de soare, cum te-ai uitat la dânsa – cu curiozitate sau, din contră, prea absent – el a concluzionat că ai privit-o cu dispreț sau, de ce nu, cu o dorință ascunsă, crezându-te poate prea atractiv în ochii ei (sau superior, după caz).

Ei bine, la fel putem acționa și noi. Nu este greșit să învățăm de la adevărații maeștri, nu-i așa? Un exemplu elegant, ce necesită eforturi minime, este postarea unei fotografii cu un decolteu poate exagerat pe rețelele sociale sau, dimpotrivă, îmbrăcate accidental prea sumar ori kitsch („am fost obosite, muncim mult, nu ne mai puteam concentra”). Putem presupune fără îndoială că targetul nostru a privit fotografia și ne-a judecat. Nu este nici de necrezut, nici imposibil de demonstrat, mai ales când știm cum gândește majoritatea covârșitoare a bărbaților; putem invoca această reacție spontană, firească, drept pricină, mai ales dacă ne aflăm la distanță fizică de target.

Dacă nu reușim nici așa, putem aduce în fața targetului mame, copii, bunici sau bătrâni aflați la vârsta senectuții. Cu variațiuni pe aceeași temă, vom putea imagina judecăți dintre cele mai ridicole, josnice sau, dimpotrivă, din registrul opus: targetul ne era superior, era disprețuitor ș.a.m.d. Opțiunile sunt infinite atât timp cât avem un cuvânt greu în comunitate și suntem respectabili în ochiul public. Putem convinge pe oricine, dragii mei, și aici vă felicit pentru prudența cu care știți să administrați această imaculată imagine!

Când este nevoie de artileria grea însă, exportăm speța în detaliu ramificațiilor noastre din mass-media. Aceste minți experimentate vor ști, la nevoie, să încropească cu abilitate o piesă muzicală, un videoclip, o apariție la emisiunea de dimineață sau chiar, în cazuri grave, un film de lungmetraj. Iar dacă filmul primește și un premiu răsunător la un festival internațional, suntem asigurați pe vecie.

Oh, dragi studenți, câte varietăți de Ana Pauker avem la dispoziție, nici nu vă puteți imagina. Puține sunt femeile care le rezistă, aflați voi de la mine! Există în aceste „Ane” un complex adânc înrădăcinat, aproape inexplicabil omului obișnuit, față de femeile care nu se pretează la jocuri murdare de pseudo-seducție sau manipulare. Poate că aceste contraexemple le pun, de fapt, în față o reflecție greu de contemplat sau analizat. Dar acest studiu este probabil mai bine lăsat în seama unor psihologi sau chiar a unor psihiatri. În orice caz, când aceste Ane Pauker își pun mințile la contribuție și își unesc forțele, avem la dispoziție o forță imbatabilă, de care ar fi păcat să nu ne folosim.

Pauker după Pauker, caii noștri troieni pot însămânța îndoiala și discordia în familiile sau în cercul de susținere al targetului. O doamnă cu aspect fizic plăcut poate invita soțul la un vals, în văzul soției, al familiei sau al publicului larg. Nu este de neglijat nici flirtul cu targetul aflat poate la adolescență, în cazul în care vrem să ni-l facem cât mai repede aliat. Putem propune ca imaculata noastră fiică să înfiripe o relație – platonică sau nu – cu ținta noastră, urmând să o prezentăm apoi drept potențială victimă.

Cu cât mai solidă este poziția noastră socială, politică sau economică, cu atât mai bogată este paleta de opțiuni aflată la dispoziție.

Dacă, totuși, targetul nostru refuză cu încăpățânare să se lase antrenat în schemele noastre, n-avem altă șansă decât să-i erodăm „la vedere” relațiile pe care, iată, se pare că și le încropește nu numai fără știrea noastră, ci chiar pe ascuns. Aici este loc de bârfă în cazul celor de vârsta lui și de rezervă, cinism și spirit critic din partea adulților. Profesori grijulii, prieteni de familie bine situați și vecini cu ochi ageri pot avertiza familia că lucrurile nu merg în direcția cea bună.

În cazul în care nu avem nici măcar acces la viața intimă a targetului, vom ști să presupunem cele mai întunecate secrete, apucături sau obiceiuri. Sau îi putem anihila opțiunile și gradele de libertate printr-un zvon atât de grotesc încât nimeni să nu mai dorească vreodată să-l caute, darămite să-l și înțeleagă. Lol.

Ne oprim aici, iar mâine vom continua să discutăm despre tactici de anduranță în războiul cu oamenii de bun-simț. Să nu uităm că în fiecare dintre noi trăiește o Ana Pauker și că, la nevoie, știm și putem băga spaimă și-n Dej, și-n Bej, și chiar și în burgeji.

---

English version

Dear students,

Over the past few weeks, I found myself amused as I recalled the iconic historical figure of Ana Pauker. I was eating a pickled cucumber, thinking about the variety of vitamins contained in this seemingly humble vegetable, so full of water and perfect for keeping us hydrated during a heatwave.

I entertained myself by remixing the old communist slogan: “Ana Pauker and Dej struck fear into the bourgeoisie.” I then turned it into “Ana Pauker and Beige struck fear even in Dej,” or even “Ana Pauker and Dej brought fear into Beige.”

Naturally, forgive the irony—I was using the word “beige” with several layers of meaning. I’ll leave it to you to think about what those meanings might have been. In the meantime, ChatGPT refreshes our memory as follows:

“Ana Pauker was one of the most influential and controversial figures of post-war Romania, representing the generation of communists shaped by underground activism and deeply influenced by the revolutionary ideals of the early twentieth century. In a Europe devastated by wars, economic crises, and the rise of totalitarian movements, communism appeared to many intellectuals and activists as a radical alternative to the existing order. After Romania entered the Soviet sphere of influence, Pauker became one of the principal architects of the country’s transformation along Soviet lines, holding key positions during the first years of the communist regime.

From a psychological perspective, Ana Pauker emerges as a personality of remarkable intellectual discipline, characterized by an almost unshakable ideological conviction, an extraordinary work ethic, and resilience forged through years of clandestine activity, imprisonment, and exile. Her biographies suggest someone for whom politics was not merely a profession but a historical mission, helping explain her willingness to endorse authoritarian measures in the name of what she believed to be a higher ideal. At the same time, she was widely recognized for her intelligence, education, and diplomatic abilities, qualities that distinguished her from many of her contemporaries.

Her life ultimately illustrates one of the great ironies of totalitarian regimes: after helping consolidate communist power in Romania, Ana Pauker herself became a victim of the very political mechanisms she had supported. Removed from the party leadership in 1952 and marginalized for the rest of her life, she remains one of the paradoxical figures of Romanian history—a leader of exceptional intelligence and determination, yet also a central participant in establishing a system that severely restricted civil liberties and political pluralism.”

Let us continue yesterday’s lesson with even greater ambition and perseverance. We may encounter an unusual—even paradoxical—situation. Suppose our target is an educated, intelligent, thoughtful person, perhaps even someone with a good sense of humor—a trait often found among such people. Perhaps their parents are equally decent, calm, empathetic, helpful, and friendly. Perhaps, to our dismay, the entire family is like that.

Well then, we will have our work cut out for us with this anthill, I assure you. Even so, I hope I do not need to repeat myself: no one is indestructible, and no one should ever appear untouchable or beyond manipulation.

In these peculiar situations, we need a long-term strategy—a sustained war composed of multiple interconnected campaigns. We will carefully study every branch of the family, every possible connection, their sources of income, and the educational systems their children may have access to. We will corrupt teachers, doctors, and community police officers from an early stage, spread rumors, and disseminate false information across as many environments as possible. At every stage of the campaign, we must remain consistent so that our message reaches precisely where it is intended.

At the same time, we must not become complacent. Rumor campaigns should be designed in much the same way a skilled marketing professional designs a communication strategy. Those with little critical judgment are fed crude lies, because those often produce the strongest immediate impact. Those who are more educated and more skeptical are presented with elaborate narratives, while we play the role of protectors or humanitarians supposedly concerned with the community’s mental health and social well-being. Those who are easily frightened receive terrifying scenarios in which their own safety—or that of their families—is portrayed as being at risk.

Dear students, you must put your minds to work and think carefully about your tactics before attempting to put them into practice. By attacking on multiple fronts and from multiple directions, every falsehood we introduce must fit into a coherent and logically consistent framework so that, when viewed as a whole, our manipulation “rings true.” It must sound plausible, convincing, and internally consistent. Every individual component should reinforce the overall plan, both across space and over time.

We must never forget to continuously gather information about how our rumor campaign is being received. Wherever adjustments are necessary, they should be made carefully and delicately. Wherever resistance is encountered, we attack from a different angle using different methods. Once a particular manipulation strategy has stabilized and achieved the desired result, we can move on to the next phase.

Returning to our particular case, it appears we have encountered what Westerners would call “a tough nut to crack.” A decent, sensible person usually pays attention to details, avoids suspicious characters, and in most cases enjoys a solid public reputation. People naturally trust such an individual. And if they also happen to be physically attractive, then we are dealing with an especially difficult case. Still, we must not despair—we simply work harder. Along the way we will learn from the experience, documenting our modus operandi, testing the limits of our methods, our connections, and the actors within our network. Let us remain constructive and proactive, making the best of a difficult situation—that should be the guiding principle for each of us.

So then! Is ordinary decency standing in our way? We introduce our Trojan horses into the target’s social circle: attractive men or women who can become partners or potential romantic interests. After all, no one is entirely immune to physical beauty—isn’t that so?

With our particular skill set, we not only extract information from our target’s private life, but also provoke them repeatedly, pushing them toward imbalance. We may deceive them—perhaps through an acquaintance, a close friend, or a trusted romantic partner. We can manufacture a scandal over virtually nothing—another highly effective tactic that requires very few resources. What matters is that we create situations capable of provoking reactions, reactions that can then be rapidly exported into our network of influence for future use.

Because our campaign unfolds over a long period of time, we make sure that some of these “cases” remain hidden, others are quietly developed behind the scenes, while others are exploited immediately. One incident may be pushed into the media, whereas others are better spread as rumors through obscure social circles, either close to or far removed from the target and their support network.

You see, the target’s age and experience also matter. During childhood and adolescence people are more impressionable. Feelings of guilt can be induced with relative ease, and they can be harassed without fully understanding what is happening to them. By contrast, a capable adult with social standing and a solid public reputation may function as a beacon amid the storm of hysterical accusations with which, more often than not, we must bombard the mind of a young person still in the process of formation.

Standing before these supposedly respectable institutions of community, public, or even national authority—voices screaming hysterically from every direction like a chorus of Ana Pauker look-alikes—no one can any longer tell whether, when, how, or why a mistake was supposedly made. Much less can they calmly analyze the situation and uncover the full scope of our scheme, our intentions, or our ultimate objectives.

Now that we have obtained our first “incident”—perhaps our young target has finally shouted, “Let’s end this scandal!”, “Don’t cheat on me again!”, “Stop gossiping about me, lying to me, and leading me on!”—or perhaps, realizing too late that we were merely another species of Trojan horse, has cursed us in bitterness—we can proceed to a decisive attack. Review the previous lessons, consult them carefully, and according to your taste, imagination, or frame of mind, you will easily know how to construct a new “case” from scratch.

But perhaps this particular effect—scandal or hysteria—is still beyond our reach. Perhaps the target possesses extraordinary patience and the wisdom of a soldier hardened by the trench warfare of the Second World War. In that case, we require a different kind of Ana Pauker.

Do you remember the lesson in which I told you about the gangster who finds a reason for conflict simply because you glanced at his mistress for a fraction of a second? Merely by noticing, behind the darkness of your sunglasses, that you looked at her with curiosity—or, on the contrary, with excessive indifference—he concluded that you had looked upon her either with contempt or, perhaps, with hidden desire, imagining yourself more attractive in her eyes (or superior, depending on the circumstances).

Well then, we can act in exactly the same way. There is nothing wrong with learning from the true masters, is there? One elegant tactic requiring very little effort is to post a photograph on social media featuring a perhaps overly revealing neckline—or, on the contrary, to appear accidentally underdressed or somewhat kitschy (“we were tired, we’ve been working so hard, we simply couldn’t concentrate”). We may safely assume that our target looked at the photograph and judged us. Such an assumption is neither implausible nor impossible to defend, especially if we rely on familiar stereotypes about how most men supposedly think. We can then present this presumed reaction as the very cause of our grievance, particularly if we happen to be physically distant from the target.

If even that fails, we can place mothers, children, grandparents, or elderly people in the target’s path. Variations on the same theme allow us to invent almost any interpretation imaginable: the target was arrogant, condescending, dismissive—or, conversely, suspiciously reserved. The possibilities are endless so long as we possess influence within the community and maintain a respectable public image. We can persuade almost anyone, my dear students, and I congratulate you on the care with which you preserve this immaculate reputation.

When heavier artillery becomes necessary, we pass the case along to our branches within the mass media. Those experienced minds will know how to assemble, when required, a song, a music video, a morning television appearance, or, in more serious situations, even a feature-length film. And if that film happens to win a prestigious international award, our position is secured for generations.

Oh, dear students, you cannot imagine how many varieties of “Ana Pauker” are available to us. Very few women can resist them—or so I would have you believe. There exists within these “Anas” a deeply rooted and almost inexplicable resentment toward women who refuse to engage in manipulative games of pseudo-seduction. Perhaps such women merely confront them with a reflection of themselves that is difficult to acknowledge. That, however, is probably a subject best left to psychologists—or perhaps psychiatrists. In any event, once these “Ana Paukers” combine their talents and coordinate their efforts, they become an apparently formidable force.

Pauker after Pauker, our Trojan horses may sow doubt and discord within the target’s family and support network. An attractive woman might invite the target’s husband to dance in full view of his wife, relatives, or the wider public. Nor should we overlook flirting with the target during adolescence if we wish to recruit them as an ally as quickly as possible. We may even encourage our supposedly impeccable daughter to begin a relationship—platonic or otherwise—with the target, only to portray her later as a potential victim.

The stronger our social, political, or economic standing, the broader the range of options available to us.

If, however, our target stubbornly refuses to participate in the scenarios we have devised, our remaining strategy is to visibly erode the relationships they build—relationships which, conveniently enough, we may claim have developed without our knowledge or even in secret. Here gossip serves among their peers, while reserve, cynicism, and stern moral judgment come from the adults. Concerned teachers, respected family friends, and watchful neighbors may all warn the family that matters are heading in the wrong direction.

Should we lack any genuine access to the target’s private life, we simply imagine their darkest secrets, habits, or inclinations. Alternatively, we can eliminate their freedom of action through a rumor so grotesque that no one will ever again wish to approach them, let alone understand them. Lol.

We shall stop here for today. Tomorrow we will continue discussing strategies of endurance in this imagined war against ordinary decency. And let us never forget that, according to this satirical premise, there is an “Ana Pauker” lurking within each of us—ready, when the occasion demands, to strike fear into Dej, into Beige, and even into the bourgeoisie.