Română
Proiectând pentru o Românie care încă nu exista
Reflecții despre proiectarea mobilierului între 2006 și 2007
Privind aceste proiecte după aproape douăzeci de ani, îmi dau seama că ele spun o poveste care depășește cu mult mobilierul. Documentează un moment aparte din transformarea socială și economică a României, când începea să se contureze o nouă clasă de mijloc, aspirațiile se schimbau mai repede decât cultura vizuală, iar oamenii încercau să descopere ce înseamnă, de fapt, „a locui modern”.
Între 2006 și 2007, după ce am plecat de la fabrica de mobilă deținută de tatăl meu împreună cu un partener german, am lucrat pentru o firmă de mobilier la comandă din Baia Mare ( Q10 ). Folosind Cinema 4D, proiectam bucătării, livinguri, dormitoare, dressinguri și birouri pentru clienți din oraș și din satele din jur.
Astăzi, inteligența artificială mi-a oferit ocazia de a revizita multe dintre aceste proiecte. Nu le-a redesenat. Le-a așezat, în sfârșit, în interioarele pe care mi le imaginam atunci, dar pe care tehnologia de randare a vremii nu le putea reda.
Iar ceea ce mă surprinde cel mai mult este nu cât de mult s-a schimbat mobilierul, ci cât de puțin.
Proiectând fără repere
Este greu de explicat generațiilor tinere cum însemna să proiectezi în 2006.
Nu exista Pinterest.
Nu exista Instagram.
Nu exista ArchDaily.
Nu aveam acces, în fiecare zi, la mii de interioare nordice sau japoneze care să stabilească un limbaj comun al designului contemporan.
Clienții veneau rareori cu imagini. De cele mai multe ori spuneau doar:
„Vreau ceva modern.”
Problema era că fiecare avea propria definiție a modernului.
Unii își doreau mobilier clasic.
Alții visau la bucătării italiene lucioase.
Mulți voiau pur și simplu cât mai multe dulapuri.
În lipsa unor repere vizuale comune, proiectarea devenea mai puțin despre stil și mai mult despre traducerea unor dorințe încă neformulate într-un spațiu coerent.
Într-un fel, proiectam pentru o societate care își căuta încă propria identitate estetică.
Gândind ca un arhitect, nu ca un fabricant de mobilier
Privind aceste proiecte astăzi, îmi dau seama că abordam mobilierul mai degrabă ca pe o formă de arhitectură la scară domestică.
Nu mă întrebam:
„Unde mai încape un sertar?”
Ci mai degrabă:
- Cum cade greutatea vizuală?
- Cum se echilibrează volumele?
- Care este ritmul dintre plin și gol?
- Cum respiră ansamblul?
Fiecare bibliotecă devenea aproape o fațadă.
Fiecare bucătărie era gândită ca o compoziție, nu ca o simplă înșiruire de corpuri.
Probabil că această manieră de a gândi venea firesc din studiile de arhitectură și din orele petrecute în Cinema 4D, unde orice obiect există mai întâi ca volum abstract și abia apoi ca produs funcțional.
Acceptând materialul în loc să lupt împotriva lui
Una dintre cele mai importante limite era chiar materialul.
Aproape totul se producea din PAL melaminat.
Spre deosebire de lemnul masiv, PAL-ul impune reguli foarte clare:
grosimi,
canturi,
module,
îmbinări,
dimensiuni standardizate.
Mulți încercau să ascundă aceste limite.
Eu, fără să-mi dau seama, am făcut exact opusul.
Nu încercam să transform PAL-ul în altceva.
Îl acceptam și construiam un limbaj estetic chiar din logica lui.
Privind acum în urmă, cred că tocmai această sinceritate materială face ca multe dintre proiecte să fi îmbătrânit surprinzător de bine.
Designul bun apare rareori din negarea limitelor.
El apare atunci când înveți să lucrezi împreună cu ele.
Influența culturii industriale germane
Mediul în care lucram, influențat de parteneriatul german, și-a pus inevitabil amprenta asupra felului în care gândeam mobilierul.
Piesele nu încercau să impresioneze prin ornament.
Trebuiau, în primul rând, să funcționeze.
Construcția era prioritară.
Eficiența venea imediat după.
Iar estetica apărea firesc din această ordine.
Astăzi realizez că multe dintre proiectele mele au moștenit această disciplină tăcută.
Nu încercau să pară luxoase.
Încercau să fie logice.
Simplitatea ca formă de rezistență
În România acelor ani domina încă gustul pentru exces.
Fronturi curbate.
Geamuri sablate.
Cornișe decorative.
Aluminiu peste tot.
Combinații de wenge cu vanilie.
MDF frezat.
Curbe inutile.
Eu mergeam instinctiv în direcția opusă.
Reveneam mereu la:
- volume rectangulare;
- module repetitive;
- proporții curate;
- palete cromatice restrânse;
- compoziții calme.
Nu urmăream minimalismul ca stil.
Încercam doar să evit kitsch-ul.
Abia astăzi îmi dau seama că, fără să-mi propun, căutam ceva mai apropiat de ceea ce astăzi am numi un design atemporal.
Arhitectura ascunsă a depozitării
Un aspect pe care îl apreciez acum este felul în care depozitarea devenea un instrument de compoziție.
Corpurile închise echilibrau rafturile deschise.
Turnurile verticale încadrau nucleul central.
Vitrinele introduceau pauze.
Bibliotecile construiau ritm.
Foarte multe dintre livinguri sunt organizate în jurul unei axe centrale, flancate de două mase verticale.
Este aproape aceeași logică pe care o regăsim în arhitectura clasică.
Fără să-mi dau seama atunci, desenam mobilier folosind principii arhitecturale.
Unde timpul își lasă amprenta
Desigur, aceste proiecte poartă și semnele epocii în care au fost create.
Și cred că este important să recunosc asta.
Astăzi observ foarte clar că multe compoziții sunt excesiv de simetrice.
Aproape militărești.
Totul este perfect aliniat.
Totul este echilibrat.
Totul pare controlat.
Dacă le-aș redesena astăzi, probabil aș introduce mai multă libertate.
Mai multe goluri.
Mai multă asimetrie.
Mai multă tensiune între elemente.
Și televizorul ocupă adesea un rol disproporționat.
În anii 2000, televizorul era centrul simbolic al locuinței.
Astăzi probabil l-aș integra mult mai discret.
Mânerele trădează și ele imediat perioada.
De fapt, ele îmbătrânesc mobilierul mai mult decât mobilierul însuși.
Înlocuite cu profile integrate sau sisteme fără mânere, multe dintre aceste proiecte ar putea părea desenate ieri.
Și vitrinele sunt mai numeroase decât le-aș folosi astăzi.
Era o epocă în care oamenii încă doreau să expună pahare, servicii și obiecte decorative.
Astăzi preferăm interioare mai liniștite, în care golul are aceeași valoare ca obiectul.
Dar nu privesc aceste lucruri ca pe niște greșeli.
Le văd ca pe niște amprente istorice.
Inteligența artificială ca instrument de restaurare
Cel mai fascinant lucru este că AI-ul nu a reproiectat aceste piese.
Le-a restaurat contextul.
În 2006 randările aveau lumină artificială, materiale rigide și foarte puțină atmosferă.
Mobilierul părea mai banal decât era în realitate.
Inteligența artificială nu schimbă proporțiile.
Nu schimbă modulele.
Nu schimbă compozițiile.
În schimb reconstruiește lumea din jurul lor:
lumina naturală,
texturile,
plantele,
obiectele,
arhitectura,
atmosfera.
Abia în acel moment intenția inițială devine complet vizibilă.
Într-un fel, AI-ul funcționează mai degrabă ca un instrument de restaurare istorică decât ca unul de design.
Nu creează o altă realitate.
O reconstruiește pe cea pe care tehnologia din 2006 nu era încă în stare să o reprezinte.
Valoarea proiectării pentru oameni obișnuiți
Poate cea mai importantă concluzie este legată de oamenii pentru care desenam.
Nu proiectam vile spectaculoase.
Nu proiectam obiecte de galerie.
Proiectam pentru profesori.
Pentru medici.
Pentru mici antreprenori.
Pentru familii din Baia Mare și din satele din jur, aflate într-o Românie care încerca să recupereze rapid decalajele față de Occident.
Bugetele erau limitate.
Tehnologia era limitată.
Materialele erau limitate.
Și tocmai aceste limite obligau proiectul să fie clar.
Astăzi nu le mai văd ca pe niște constrângeri.
Le văd ca pe exercițiile care m-au învățat să proiectez cu disciplină.
Ce spun aceste proiecte despre mine
Privindu-le acum, observ un fir comun care traversează aproape tot ceea ce am făcut ulterior.
Fie că este vorba despre mobilier, muzică electronică, instalații artistice sau lucrări digitale, nu am fost niciodată fascinat de obiectul în sine.
M-au interesat relațiile dintre obiecte.
Raportul dintre plin și gol.
Dintre lumină și umbră.
Dintre ordine și variație.
Dintre structură și atmosferă.
Mobilierul a fost doar una dintre formele prin care această gândire arhitecturală s-a manifestat.
Privind în urmă fără nostalgie
Aceste proiecte nu sunt perfecte.
Uneori sunt prea simetrice.
Prea disciplinate.
Poate chiar prea raționale.
Recunosc că gândeam uneori aproape „militărește”, convins că fiecare element trebuie să-și justifice poziția într-un sistem impecabil ordonat.
Astăzi aș lăsa mai mult loc întâmplării.
Mai mult spațiu liber.
Mai multă respirație.
Mai multă imperfecțiune.
Dar nu aș schimba filosofia din spatele lor.
Pentru că, dincolo de materiale, de mânere și de moda anilor 2000, cred că ideea fundamentală rămâne valabilă:
Mobilierul bun nu trebuie să concureze cu oamenii care îl folosesc. El trebuie să organizeze discret viața de zi cu zi, să creeze ordine fără să o afișeze ostentativ și să lase loc locuirii, nu spectacolului.
Dacă aceste proiecte au îmbătrânit bine, nu este pentru că au anticipat tendințele viitoare, ci pentru că nu au fost desenate urmărind moda momentului. Au fost desenate încercând să răspundă unor nevoi reale, cu mijloace simple și cu respect pentru proporție, funcționalitate și echilibru.
Privindu-le astăzi, îmi dau seama că poate aceasta era, de fapt, cea mai bună ambiție pe care o putea avea un tânăr designer într-o Românie aflată încă în căutarea propriei identități estetice.
English version
Designing for a Romania That Didn’t Yet Exist
Reflections on Furniture Design, 2006–2007
Looking back at these projects almost twenty years later, I realize they tell a story that goes beyond furniture. They document a particular moment in Romania’s social and economic transformation, when a new middle class was beginning to emerge, aspirations were changing faster than visual culture, and people were trying to define what “modern living” actually meant.
Between 2006 and 2007, after leaving the furniture factory owned by my father and our German business partner, I worked for a custom furniture manufacturer in Baia Mare ( Q10 ). Using Cinema 4D, I designed kitchens, living rooms, wardrobes and home offices for clients throughout the city and surrounding villages.
Today, artificial intelligence has allowed me to revisit many of those projects—not by redesigning them, but by placing them inside believable architectural environments. For the first time, I can see them as I had always imagined them, rather than as they appeared through the limitations of early rendering technology.
What surprises me most is not how much the furniture has changed, but how little.
Designing without references
It is difficult to explain to younger designers what working in 2006 actually meant.
There was no Pinterest.
No Instagram.
No ArchDaily.
No endless stream of Scandinavian interiors arriving every day on our screens.
Clients rarely came with visual references. Most simply said:
“I want something modern.”
The problem was that “modern” meant something different for everyone.
Some wanted classical carved furniture.
Others admired glossy Italian kitchens.
Many simply wanted as many cabinets as possible.
Design, therefore, became less about following trends and more about translating vague aspirations into coherent spaces.
In many ways, we were designing without a shared visual vocabulary.
Thinking like an architect rather than a furniture maker
Looking back, I realize I approached furniture less as a collection of cabinets and more as architecture at a domestic scale.
My concerns were rarely:
“Where can I fit another drawer?”
Instead, I was thinking about:
- proportions;
- rhythm;
- balance;
- visual weight;
- symmetry;
- hierarchy between solid and empty volumes.
Each library became almost like a façade.
Each kitchen was treated as a composition rather than an accumulation of modules.
This undoubtedly came from my architectural education and from spending countless hours modelling in Cinema 4D, where objects exist first as abstract volumes before becoming functional products.
Accepting the material instead of fighting it
One of the biggest constraints was the material itself.
Almost everything was produced from laminated particleboard (PAL).
Unlike solid wood, PAL imposes strict rules.
Its thickness, edge banding, modular dimensions and manufacturing logic inevitably shape the final object.
Many designers tried to disguise these limitations.
I unconsciously did the opposite.
Rather than pretending PAL was something else, I allowed its logic to define the architecture of the furniture.
In retrospect, I think this decision gave many of these projects a surprising longevity.
Good design rarely comes from denying constraints.
It comes from embracing them.
The influence of German manufacturing culture
Working in an environment shaped by German production standards also left a lasting mark.
The furniture was never meant to impress through ornament.
It had to make sense.
Construction came first.
Efficiency came second.
Aesthetic coherence followed naturally.
Looking back, I see that many of my projects inherited this quiet discipline.
They were never luxurious.
They were rational.
And perhaps that is why they still feel relevant today.
Simplicity as resistance
The Romanian market of the mid-2000s was fascinated by decorative excess.
Curved MDF fronts.
Frosted glass.
Heavy cornices.
Complex aluminium profiles.
Multiple materials competing within the same composition.
Wenge combined with vanilla became almost an obsession.
My instinct was different.
I kept returning to:
- rectangles;
- clean grids;
- repeated modules;
- restrained colour palettes;
- calm compositions.
At the time, I simply wanted to avoid kitsch.
Only much later did I realise that I had been searching for something closer to timelessness.
The hidden architecture of storage
One aspect I appreciate today is the way storage itself became an architectural tool.
Closed cabinets balanced open shelves.
Vertical towers framed central elements.
Bookshelves created rhythm.
Display cases introduced pauses rather than decoration.
Almost every living room composition revolves around a central axis flanked by vertical masses—a classical architectural principle translated into furniture.
Without consciously intending it, many of these compositions resemble simplified building façades.
Where time becomes visible
Of course, these projects also reveal the era in which they were created.
Some characteristics immediately betray their age.
The compositions are often extremely symmetrical.
Sometimes almost military.
Everything aligns.
Everything balances.
Everything seeks order.
If I redesigned them today, I would probably introduce more asymmetry, larger empty spaces and less rigid repetition.
Televisions also occupy an excessively dominant position.
In the mid-2000s, the television was still the symbolic centre of domestic life.
Today’s interiors distribute attention much more evenly.
The hardware also tells its own story.
Long aluminium handles immediately place these projects somewhere around 2007.
Replacing them with integrated profiles, recessed pulls or handleless systems would instantly update much of the collection.
Glass display cabinets are another reminder of their time.
People still wanted to display crystal glasses and porcelain.
Today’s interiors are generally quieter, allowing fewer objects to occupy visual attention.
None of these are design failures.
They are historical fingerprints.
Artificial intelligence as historical restoration
What fascinates me most is that AI has not redesigned these projects.
It has restored their context.
Back then, renderings were technically limited.
Lighting was flat.
Materials lacked realism.
Interiors felt empty.
The furniture often appeared more ordinary than it really was.
Artificial intelligence changes none of the proportions.
None of the modules.
None of the compositions.
Instead, it reconstructs the missing world around them:
natural light,
textiles,
plants,
artwork,
architectural atmosphere,
human scale.
Only then do the original intentions become fully visible.
In a strange way, AI functions less as a design tool and more as an archaeological instrument, reconstructing an environment that never existed technologically in 2006.
The value of designing for ordinary people
Perhaps the most important realization concerns the clients themselves.
These were not luxury villas.
Nor experimental architectural commissions.
Most were ordinary families.
Teachers.
Doctors.
Small entrepreneurs.
Factory workers.
People from Baia Mare and nearby villages trying to build comfortable homes during Romania’s economic transition.
Designing for them required compromise.
Budgets mattered.
Manufacturing constraints mattered.
Durability mattered.
Every project had to negotiate between aspiration and reality.
Looking back, I no longer see those constraints as limitations.
They were the very conditions that forced clarity.
What these projects reveal about my own way of thinking
Reviewing these interiors after almost twenty years, I notice a pattern that extends far beyond furniture design.
Whether composing music, building installations, creating digital artworks or designing interiors, I seem to approach every project through systems rather than isolated objects.
I am less interested in decoration than in relationships.
Between mass and void.
Light and shadow.
Order and variation.
Structure and atmosphere.
Furniture was simply one manifestation of a broader architectural way of thinking.
Looking back without nostalgia
These projects are not perfect.
Some are too symmetrical.
Some too disciplined.
Some perhaps too rational.
I was probably thinking a little too “militarily,” believing that every element had to justify its exact position within an orderly system.
Today I would allow more breathing space.
More asymmetry.
More tension.
More accidents.
But I would not fundamentally change their philosophy.
Because beneath the hardware, the materials and the aesthetics of the time lies something I still believe in:
Good furniture should not compete with the people who live around it.
It should quietly organize everyday life.
If these projects have aged gracefully, it is not because they anticipated future trends, but because they were never designed to chase fashion in the first place.
They were designed to bring order, proportion and calm into ordinary homes.
Looking back, I realize that this was probably the right ambition all along.
PAUL SELING 
Leave a comment