Română
“Cine scrie atunci când autorul tace?”
Poezia ca experiment cognitiv
În vara anului 2015, după un drum de aproape cinci zile cu bicicleta între Baia Mare și București, am ajuns acasă cu o întrebare care nu avea prea mult de-a face nici cu poezia, nici cu literatura. Era o întrebare despre conștiință.
Într-o singură seară am început să scriu o serie de texte foarte scurte. Fiecare era redactat în aproximativ douăzeci sau treizeci de secunde. Fără ștersături. Fără corecturi. Fără reveniri. Fără editare ulterioară. Textul se termina exact în momentul în care se termina impulsul inițial.
La vremea respectivă am numit metoda, destul de stângaci, un working memory trick. Astăzi aș spune că era un experiment artistic asupra arhitecturii gândirii.
Nu mă interesa dacă pot scrie rapid.
Nu mă interesa dacă rezultatul este poezie.
Întrebarea era mult mai simplă și, în același timp, mult mai incomodă:
ce continuă să scrie atunci când autorul încearcă să nu mai controleze ceea ce scrie?
Suspendarea autorului
În cultura occidentală există o idee aproape romantică potrivit căreia spontaneitatea dezvăluie adevăratul sine. Elimină controlul, iar ceea ce apare este autenticitatea.
Științele cognitive descriu însă o imagine mult mai interesantă.
Creierul nu produce gânduri într-un spațiu gol. El funcționează prin intermediul unor modele interne construite în timp, rezultate din educație, experiență, limbaj, cultură și interacțiuni sociale. Psihologia cognitivă vorbește despre executive control, working memory, predictive models sau schemas – mecanisme prin care informația este selectată, filtrată, organizată și corectată înainte de a deveni discurs.
Experimentul acestor poeme nu urmărea eliminarea acestor mecanisme — lucru imposibil — ci reducerea drastică a timpului pe care îl aveau la dispoziție pentru a interveni.
Cu alte cuvinte, încercam să perturb temporar unul dintre mecanismele de control ale sistemului și să observ ce rămâne stabil.
În teoria sistemelor, aceasta este una dintre metodele clasice de investigare a unui mecanism complex. Nu înțelegi un sistem doar observându-l în regim normal; îi modifici condițiile de funcționare și urmărești ce proprietăți persistă.
Privite retrospectiv, aceste texte seamănă mai puțin cu poezia și mai mult cu un experiment de identificare a unui sistem.
Cine vorbește în interiorul nostru?
Una dintre ideile fundamentale ale psihologului Lev Vygotsky este că limbajul interior nu apare spontan în individ. El reprezintă internalizarea dialogului social. Mai întâi învățăm să vorbim cu ceilalți; abia apoi învățăm să vorbim cu noi înșine.
Mihail Bahtin merge chiar mai departe și afirmă că nici măcar discursul interior nu este monologic. În fiecare dintre noi coexistă multiple voci: profesorul, părintele, autoritatea, mass-media, publicitatea, religia, limbajul tehnic, limbajul administrativ și experiențele personale. Ceea ce numim „vocea interioară” este, de fapt, o polifonie.
Pierre Bourdieu descrie același fenomen prin conceptul de habitus: societatea nu ne impune reguli doar din exterior, ci le transformă treptat în automatisme cognitive. Ajungem să percepem lumea prin structuri pe care nu le-am construit conștient și pe care rareori le observăm.
Exact aici mi se pare că experimentul începe să devină interesant.
Reducerea controlului conștient nu scoate la suprafață un „eu autentic”, ascuns sub straturile culturii.
Scoate la suprafață cultura însăși.
Textele sunt populate obsesiv de cuvinte precum geometry, syntax, judgement, marketing, state, truth, measurement, question mark, party. Nu sunt imagini poetice în sens tradițional. Sunt fragmente ale unui vocabular social care pare să continue să se reorganizeze autonom chiar și atunci când autorul încearcă să nu intervină.
În acel moment am început să bănuiesc ceva care mă preocupă și astăzi: poate că vocea pe care o considerăm „a noastră” este, într-o măsură mult mai mare decât ne place să credem, rezultatul internalizării unui întreg ecosistem cultural.
Sarcasmul ca simptom
Un aspect m-a intrigat încă de atunci.
Textele sunt profund sarcastice.
Iar acest lucru m-a surprins, pentru că sarcasmul nu face parte, în general, din felul meu obișnuit de a privi lumea.
Abia mult mai târziu am început să mă întreb dacă nu cumva sarcasmul nu îmi aparținea mie.
Dacă nu cumva aparținea sistemului.
Instituțiile moderne comunică adesea prin formule care nu mai încearcă să convingă, ci să închidă conversația.
“It’s for your own safety.”
“No return policy.”
“According to regulations.”
“The procedure requires…”
Aceste formule nu sunt argumente. Ele funcționează ca mecanisme de legitimare. Ele presupun că autoritatea există deja și nu mai are nevoie să fie justificată.
Michel Foucault observa că puterea nu operează exclusiv prin forță, ci prin discurs. Limbajul produce poziții sociale, stabilește cine are dreptul să definească realitatea și cine trebuie doar să o accepte.
Sarcasmul acestor poeme pare să fie un răspuns la această formă subtilă de superioritate epistemică.
Dar nu în sensul unei revolte politice.
Nu împotriva unei persoane.
Și nici împotriva unei instituții anume.
Ci împotriva pretenției că cineva ar putea ocupa o poziție privilegiată în raport cu adevărul.
Profesorul.
Politicianul.
Funcționarul.
Expertul.
Preotul.
Managerul.
Toți își exercită autoritatea prin limbaj.
Toți par să vorbească dintr-o poziție de certitudine.
Dar dacă ipoteza internalizării culturii este corectă, atunci aceeași analiză trebuie aplicată și lor.
Nici ei nu sunt în afara sistemului.
Nici ei nu sunt autorii propriei gramatici.
La rândul lor, sunt rezultatul acelorași procese de învățare, al acelorași mecanisme de socializare și al acelorași modele culturale pe care le reproduc aproape automat.
Diferența dintre conducător și condus nu mai apare atunci ca o diferență de natură, ci de poziție într-o rețea.
Amândoi sunt expresii ale aceluiași sistem.
În această lumină, sarcasmul nu mai este îndreptat împotriva puterii ca entitate abstractă.
El este îndreptat împotriva iluziei că puterea ar putea exista în afara condiționărilor care produc orice ființă umană.
Poate că adevărata ironie a acestor texte este că nici autoritatea și nici contestatarul ei nu sunt atât de liberi pe cât își imaginează.
Amândoi rulează, în mare parte, același „software cultural”.
Geometria conștiinței
Există un alt detaliu care mi se pare fascinant.
În aproape toate textele apar obsesiv concepte spațiale.
Geometrie.
Distanță.
Măsurătoare.
Cercuri.
Puncte.
Direcții.
Sintaxă.
Matematică.
La vremea respectivă nu am observat acest lucru.
Astăzi mă întreb dacă nu cumva mintea încearcă spontan să stabilizeze haosul semantic folosind structuri spațiale.
Cercetările din științele cognitive despre reprezentarea conceptelor sugerează că multe categorii mentale sunt organizate sub forma unor spații relaționale și nu ca simple liste de definiții. Sensul apare din poziții, distanțe și relații, nu doar din cuvinte.
Poate că de aceea geometria apare atât de des în aceste texte.
Nu ca metaforă.
Ci ca mecanism.
Mai puțin poezie, mai mult cercetare
Privind în urmă, îmi este greu să consider această serie un proiect literar în sensul clasic.
Ea reprezintă începutul unei direcții pe care aveam să o urmez fără să-mi dau seama în desene, instalații, muzică și film.
Mediile s-au schimbat.
Întrebarea a rămas aceeași.
Nu ce produce conștiința.
Ci cum produce conștiința.
Poate că acesta este și motivul pentru care textele par, în același timp, coerente și stranii. Ele nu încearcă să spună o poveste și nici să construiască metafore memorabile. Ele încearcă să surprindă, pentru câteva zeci de secunde, dinamica unui mecanism care, de regulă, rămâne complet invizibil.
Poate că nu am descoperit atunci „adevăratul eu”.
Poate că am descoperit ceva mult mai interesant.
Faptul că ceea ce numim eu nu este un punct fix, ci rezultatul unei negocieri permanente dintre biologie, memorie, limbaj, cultură și istorie.
Iar dacă aceste poeme au o miză, ea nu constă în faptul că au fost scrise repede sau fără corecturi.
Miza lor este alta.
Ele încearcă să transforme poezia într-un instrument de observație.
Nu asupra lumii.
Ci asupra mecanismului prin care lumea ajunge să existe în interiorul nostru.
These are the poems :
//
You`ve reached that point
where the „no return” policy has become a matter of the state
everything has gone pink
for commercial purposes
hahaha
we laugh together
my android eyes go blue form time to time
„it`s for your own safety”
you think
it`s for my own enjoyment
there comes the time where
„judgement day” becomes nothing but a figure of speech
reason, duty, beautifullness or glory
are pawns on someone else`s chess board
you are free now
mothers have been taking good care of yaw all
the secret has been saved
yet another round for the boys
in the back
//
nobody else has the right
to judge you
obtaining that as a civil duty
has gone around for centuries now
we talk again about the no man`s land
you want to water the flowers
I need to measure it right
while someplace somebody weeps over a rotten body
( it might be about themselves )
it`s exactly 15 feet from here
from some distant point of view it won`t matter
here marketing meets math
geometry has the right
to dictate where the party will be going wrong
chaos theories serve for redirecting a few tears
while measuring everything in feet
gives Mr Tool the option
to contemplate
dream
breathe
and close his eyes
every 20 seconds
with grace
//
we left our defined areas
we walked the earth round and round for a hundred times now
I reached that point where I cannot recollect myself
from those millions of variations
I`v been dreaming about while re-creating
it`s been tough as it should be
romantic as it always is
cruel as it was expected
uncertain as they already needed it
and hard as they
well
nevermind
what was important was written
what was needed was obtained
extracted
what was unknown was deduced
empowered
established
what we need now
is a little bit of grace
a couple of white flowers
a song
and then we rest
for a while
//
the poetry of „wrong”
is the poetry of life
it seems
everyone has done „wrong” a million times
it was revealed by all ancient books
written in all misterious languages and
translated into millions of copies
now „wrong” has the smell of fresh cardboard
coffee is kept away from it`s sanctity
„wrong” is revealed with caution
in the morning times between news and your old cooking show
„wrong” has become a stain in your children`s eyes
a disolution principle that will help you grow them
into beautiful pieces of organic paper
published, re-written, and then enjoyed
while the lack of that simple
question mark
remains
well
questionable
//
no will for the damned
the collective conscience has
well
demanded it all
for flower picking, daydreaming and
well
I cannot say
no will for the damned
a million circular judgements have been put in place
for the use of those
dreamers with no particular choiches
naive with no special needs
lovers with no specific ideals
and the rest
who anyways, dream of the other rest
what about „them”
we are not talking about it
things remain hidden
darkness excuses us
lights are of no importance here
issues remain unanswered and undefined
breathing becomes a matter of your own imagination
some prizes are now being given away
by colours
truth is now idle
for the limited period of time
//
you think syntax has made you weak
you remained silent for the rest of the time(s)
hoping that aeternal grace will someday secretly come to you
it never happened
it never will
the circles you`ve been building for you own amusement(s)
have become tighter and tighter
at some point you can see your own face in that particular dark
welcoming you at every round
with that secret hope
you could do better
just one step further
you never did
your own hands, accomplices
your own wrinkles, maps for your own disolution
no fear, no fear
you say to yourself
there`s still that old matter
of the stardust,
that saves us all in the end
just one more round, you say
and darkness becomes
more and more
your own theory of everything
what about your eyes, I wanted to say once
nobody replied
English version
“Who Writes When the Author Falls Silent?”
Poetry as a Cognitive Experiment
In the summer of 2015, after cycling for nearly five days from Baia Mare to Bucharest, I returned home with a question that had very little to do with poetry or literature. It was, instead, a question about consciousness.
Over the course of a single evening, I began writing a series of very short texts. Each one was produced in roughly twenty or thirty seconds. No deletions. No corrections. No revisions. No editing whatsoever. Each text ended precisely when the initial impulse came to an end.
At the time, rather clumsily, I described the method as a working memory trick. Looking back today, I would call it an artistic experiment on the architecture of thought.
I wasn’t interested in whether I could write quickly.
I wasn’t interested in whether the result qualified as poetry.
The question was far simpler—and, at the same time, far more unsettling:
What continues to write when the author deliberately stops trying to control the writing?
Suspending the Author
Western culture has long nurtured the romantic belief that spontaneity reveals the authentic self. Remove conscious control, and what emerges is supposedly our truest identity.
Contemporary cognitive science paints a far more intriguing picture.
The brain does not generate thoughts in an empty space. It operates through internal models gradually shaped by education, language, culture, personal experience, and countless social interactions. Cognitive psychology describes these mechanisms through concepts such as executive control, working memory, predictive models, and schemas—systems responsible for selecting, filtering, organizing, and correcting information before it becomes language.
The purpose of this experiment was not to eliminate these mechanisms—an impossible task—but to drastically reduce the amount of time they had available to intervene.
In other words, I attempted to temporarily perturb one of the system’s control mechanisms and observe what remained stable.
In systems theory, this is one of the classical ways of investigating a complex system. You do not fully understand a system simply by observing it under normal operating conditions; you deliberately alter one of its parameters and examine which properties persist.
Viewed retrospectively, these texts resemble a systems experiment far more than a literary exercise.
Who Speaks Inside Us?
One of Lev Vygotsky’s central insights is that inner speech does not emerge spontaneously within the individual. Rather, it is the internalization of social dialogue. We first learn to speak with others; only later do we learn to speak to ourselves.
Mikhail Bakhtin extends this idea even further, arguing that inner speech is never truly monological. Multiple voices coexist within every individual: the teacher, the parent, authority, mass media, advertising, religion, technical language, bureaucratic language, and personal experience. What we call our “inner voice” is, in reality, a constantly shifting polyphony.
Pierre Bourdieu describes a similar phenomenon through the concept of habitus: society does not merely impose rules from the outside; over time, it transforms them into cognitive automatisms. We gradually come to perceive reality through structures we did not consciously construct and rarely notice.
This, I believe, is where the experiment becomes genuinely interesting.
Reducing conscious control does not reveal an “authentic self” hidden beneath culture.
It reveals culture itself.
The texts are obsessively populated by words such as geometry, syntax, judgement, marketing, state, truth, measurement, question mark, and party. These are not poetic images in the traditional sense. They are fragments of a social vocabulary that appears to continue reorganizing itself even when the author consciously attempts not to intervene.
At that point, I began to suspect something that still fascinates me today: perhaps the voice we consider “our own” is, to a far greater extent than we are willing to admit, the product of an entire cultural ecosystem that has become internalized.
Sarcasm as a Symptom
One aspect puzzled me from the very beginning.
These texts are deeply sarcastic.
That surprised me because sarcasm is generally not part of my everyday way of perceiving the world.
Only much later did I begin to wonder whether the sarcasm was not actually mine at all.
Perhaps it belonged to the system.
Modern institutions frequently communicate through formulas that no longer attempt to persuade but instead terminate conversation before it begins.
“It’s for your own safety.”
“No return policy.”
“According to regulations.”
“The procedure requires…”
These are not arguments. They are mechanisms of legitimacy. They assume authority rather than justify it.
Michel Foucault observed that power operates not merely through force but through discourse. Language produces social positions, determines who has the authority to define reality, and who is expected simply to accept it.
The sarcasm within these texts seems to emerge precisely as a response to this subtle form of epistemic superiority.
But not in the sense of political rebellion.
Not against individuals.
Nor against any particular institution.
Rather, against the assumption that anyone could ever occupy a privileged position with regard to truth.
The teacher.
The politician.
The civil servant.
The expert.
The priest.
The manager.
All exercise authority through language.
All appear to speak from a position of certainty.
Yet if the hypothesis of cultural internalization is correct, the same analysis must apply equally to them.
They, too, exist within the system.
They are not the authors of the grammar they employ.
They are themselves products of the same processes of learning, socialization, and cultural conditioning that they continuously reproduce, often without realizing it.
The distinction between ruler and ruled therefore ceases to be ontological.
It becomes structural.
Both occupy different positions within the same network.
Both are expressions of the same system.
Seen this way, the sarcasm is no longer directed at power itself.
It is directed at the illusion that power could somehow exist outside the very conditions that produce every human being.
Perhaps the deepest irony contained in these texts is that neither authority nor its critics are nearly as autonomous as they imagine themselves to be.
Both are running, to a significant extent, the same cultural software.
The Geometry of Consciousness
There is another recurring element that fascinates me.
Almost every text revolves around spatial concepts.
Geometry.
Distance.
Measurement.
Circles.
Points.
Directions.
Syntax.
Mathematics.
At the time I barely noticed it.
Today I wonder whether the mind spontaneously attempts to stabilize semantic uncertainty through spatial structures.
Research in cognitive science increasingly suggests that conceptual knowledge is organized less like a dictionary and more like a relational space. Meaning emerges through positions, distances, trajectories, and relationships rather than isolated definitions.
Perhaps this is why geometry appears so persistently throughout these texts.
Not as metaphor.
But as mechanism.
Less Poetry, More Research
Looking back, I find it difficult to consider this series a literary project in the conventional sense.
Instead, it marks the beginning of a line of inquiry that would later continue through drawing, installation, music, and film.
The medium changed.
The question remained remarkably constant.
Not what consciousness produces.
But how consciousness produces.
Perhaps this is also why these texts feel simultaneously coherent and strange. They do not attempt to tell stories or construct memorable metaphors. Instead, they attempt to capture—if only for a few brief seconds—the dynamics of a cognitive mechanism that normally remains completely invisible.
Perhaps I never discovered an “authentic self.”
Perhaps I discovered something far more interesting.
That what we call the self is not a fixed entity but the continuously negotiated outcome of biology, memory, language, culture, and history.
If these poems have any real ambition, it is not that they were written quickly or without revision.
Their ambition lies elsewhere.
They attempt to transform poetry into an instrument of observation.
Not of the world.
But of the mechanism through which the world comes to exist within us.
PAUL SELING 
Leave a comment