PAUL SELING

Română

Cuvântul „flow”, alături de vărul său mai sărac, cuvântul „vibe”, au fost folosite de-a lungul deceniilor în tot felul de contexte. Muzicienii îl folosesc mai degrabă pe al doilea: „Situația asta îmi strică vibe-ul” sau, dimpotrivă, „Petrecerea aia din club a avut un vibe bun.” „Flow”, în schimb, este folosit de multe alte comunități. Bicicliștii care practică downhill, de exemplu, trebuie neapărat să aibă flow atunci când parcurg poteci sau trasee accidentate.

Pot spune că în tinerețe aveam flow. Îmi plăcea să mă plimb extrem de des prin capitală, fără o destinație anume, acolo unde îmi făceam studiile în anii ’90. Flow-ul meu venea dintr-o anticipare bazată pe optimism, pe o formă fizică bună și pe foarte multă muncă investită într-un viitor posibil, într-o eventuală reușită în industria muzicală. Progresam rapid, lucram mult și luam pauze pentru sport sau plimbări. Analizam aproape în fiecare secundă oamenii din jur: fizionomii, fiziologii, trăsăturile fețelor, detalii legate de îmbrăcăminte, culoarea pielii, gesturi, manierisme.

În mod normal, atunci când ești foarte tânăr, ar trebui să ai… flow. Ai libertate de mișcare, părinții îți dau bani, iar în fața ta se deschid nenumărate posibilități: cu cine te întâlnești, cu cine faci sport, pe cine săruți în weekendul următor, în ce grupuri noi vei intra sau ce oameni noi vei cunoaște.

Odată cu vârsta însă, multe dintre aceste atribute ale vieții încep să dispară. Înțepenim uneori în joburi chinuitoare, în birouri anoste, plimbând hârtii dintr-o parte în alta și așteptând salariul de la sfârșitul lunii. Mergem în vacanțe programate și plătite cu un an înainte, alături de o soție sau un soț de care poate că ne-am plictisit deja sau care ne calcă pe nervi cu tipicăriile lui. Poate copiii noștri ni se par lipsiți de nerv și imaginație, poate învață prost și nu dau semne că vor avea un viitor prea strălucit.

Trebuie, totuși, să recunoaștem că suntem, în mare măsură, victimele propriilor noastre alegeri. În același timp, fostul nostru coleg de școală conduce acum propria corporație, lucrează optsprezece ore pe zi și se află în topurile firmelor de succes din județ, din țară sau chiar de pe continent. Îi invidiem dinamismul vieții. Este deja la al doilea divorț și are acum o iubită frumoasă alături de care pleacă deseori în vacanțe prin țări exotice. Îi răsfoim feed-ul seara, înainte de culcare, doar ca să vedem ce mașină nouă și-a mai cumpărat anul acesta.

Poate că tipul, chiar și la vârsta asta, are parte de flow. În orice caz, ești convins că, și dacă ar da faliment, ar putea-o lua de la capăt și ar ajunge din nou în aceeași poziție socială. Iar gândul acesta te enervează. Stingi lumina, îți trântești capul pe pernă și îți spui, înciudat, că viața nu pare să funcționeze după aceleași reguli pentru toată lumea.

În opinia mea, flow-ul cere cel puțin două condiții pentru a se manifesta în viața cuiva. Prima ar fi ca societatea să fie mobilă, dinamică și să ofere cetățeanului toate gradele de libertate pe care o democrație ideală le promite. A doua ar fi o formă de vitalitate – poate un amestec complicat de predispoziție genetică și educație, formală sau informală, primită în familie.

Apoi te poți gândi și la alegerile care, în timp, îți formează caracterul și personalitatea. Dacă ai avut în mod constant parteneri sau partenere integri, cu același tip de caracter și educație, poate că ai dobândit o formă de încredere în tine și, mai apoi, în ceilalți, o încredere care devine, la rândul ei, contagioasă.

Poate că, în școlile în care ai învățat – nu neapărat cele mai bune din oraș –, profesorii au fost oameni cu spirit, autentici, care au oferit un exemplu bun copiilor sau studenților pe care i-au format. Poate familia ta a fost comunicativă, unită, bine închegată, iar membrii ei s-au susținut constant unii pe alții. Și exemplele pot continua.

Flow-ul se simte în interior și nu vine, de fapt, din exterior. Omul nostru de afaceri de succes a învățat din mers, în mod organic, cum să-și administreze afacerea și viața. Știe acum să prevadă riscurile și are strategii bune pentru a le face față. Până la urmă, după o vreme, începi să înțelegi câte grade de libertate ai într-un sistem, ce alegeri sunt posibile și care sunt imposibile, ce scopuri pot fi atinse și care nu. Necunoscutele devin cunoscute, iar astfel începi să te miști mai firesc, mai în largul tău, printre atâtea jaloane sau pioni care stau, de multe ori, înțepeniți în calea ambițiilor tale.

Acum, nu toate sistemele sunt atât de permisive. Asta este clar. Într-un sistem corupt, toate aceste mișcări își schimbă puțin natura. Sistemul corupt, plin de gardieni și de obstacole în calea oricărui om cu intenții constructive, are grijă ca în propriul său tip de „flow” să intre doar cei dispuși să adere la nonvalorile sale. Aici parcă flow-ul este, într-un fel, inversat. Cu cât metodele și conexiunile sunt mai ascunse, cu cât schimburile sunt mai puțin transparente, cu atât mișcarea din interiorul sistemului este mai puțin vizibilă ochiului public.

Ne putem întreba acum dacă acest tip de „flow” sau, până la urmă, de „vibe”, mai poate fi numit astfel. Eu aș spune că nu. Ironia face ca, într-un sistem corupt, oamenii să simtă „un vibe prost”, dar să nu poată pune degetul exact pe cauze. Simți că ceva nu este în regulă, deși sistemul are grijă să afișeze permanent o fațadă frumoasă în fața opiniei publice.

Aș specula aici în jurul ideii că, pe măsură ce pătrunzi mai adânc în așa-numitul flow al sistemului corupt, descoperi mișcări tot mai ascunse, dar și mai rapide, specifice unor structuri mafiote, uneori prea complicate pentru a putea fi înțelese de cetățeanul naiv sau insuficient informat.

La suprafață se află marii pioni sau garanți, așezați strategic în puncte-cheie, învestiți cu putere de decizie și de semnătură, cei care constituie interfața cu publicul. Ei nu pot fi compromiși și trebuie să rămână în siguranță pe pozițiile lor, deoarece, în ramificațiile structurilor mafiote pe care le controlează, actori mult mai puțin vizibili sunt cei care „mișcă” lucrurile. Ei deplasează resurse financiare și umane, schimbă informații în toate direcțiile, execută ordine și transmit, la rândul lor, sarcini celor aflați mai jos în ierarhie.

În acest fel, copacul stufos, întors parcă cu rădăcinile în sus, al mafiei pseudo-democrațiilor rămâne pe poziții pentru perioade extrem de lungi de timp, poate chiar de-a lungul unor generații întregi. El absoarbe, în fiecare decadă, noi membri și are grijă să se înnoiască permanent, pentru a-și face existența mai ușoară și a-și asigura propria stabilitate. Fațada orientată către public cere integrarea unor buni manageri de imagine, împreună cu întreaga rețea adiacentă: de la specialiști în PR până la videografi, fotografi, oameni de presă, vedete TV, muzicieni, actori și așa mai departe.

Dacă peisajul descris mai sus vi se pare familiar, nu este deloc întâmplător. În opinia mea, el reprezintă doar o schiță frugală a societății românești postdecembriste.

Ei bine, cine are, de fapt, „flow” într-o asemenea societate? Și, mai mult decât atât, putem spune despre cineva că „are flow” în aceste condiții?

Aș răspunde chiar eu: au flow – dar poate unul inversat – cei care pun în mișcare resurse umane, financiare și logistice în ierarhiile rețelelor corupției. Aici, unde ordinele nu se discută, ci se execută întocmai, actori periculoși acționează hotărât, eficient și dinamic. Pe măsură ce urci spre latura vizibilă a acestor încrengături, flow-ul capătă o altă textură și alte nuanțe. Aici este nevoie de jocuri subtile de imagine publică, de mistificare, manipulare, informare și dezinformare. În aceste zone cu aer rarefiat – și, în opinia mea, extrem de toxic – pseudo-flow-ul vine poate din anticiparea succesului, alimentat de o doză serioasă de narcisism sau chiar de psihopatie.

Aici, marii actori observă sau aleg „de la înălțime” posibile ținte, culeg informații, își coordonează subalternii și hotărăsc, împreună cu asociații, soțiile, familiile sau ceilalți colegi de „palier de putere”, direcția în care vor evolua rețelele pe care le conduc pe termen scurt, mediu și lung.

Îndrăznesc să afirm că, într-o societate coruptă, doar tinerii și cei care trăiesc într-o stare liminală par să beneficieze de flow. Dar este el cu adevărat autentic? Eu aș spune că nu. Lipsa de informare, de contact sau de expunere la realitatea cea mai dură nu înseamnă că trăiești cu adevărat relaxat sau fericit. Zvonurile circulă întotdeauna. Îți mai ajunge la urechi câte o poveste de groază care, deși o vezi uneori și la știri, îți este aproape imposibil să o crezi.

Este vorba despre o formă de inadaptare și despre incapacitatea unora de a se trezi din visare, bazată, poate, pe lipsa de empatie și de interes real pentru ceea ce înseamnă omul și pentru modul în care ar putea fi reglată, de fapt, societatea. Lumea.

Preferăm să trăim cu capul în nisip și să ignorăm până la capăt suferința sau problemele celor aflați în necaz. Vrem să ne bem cocktailul pe o plajă din Ibiza sau Bali, să avem un bronz uniform și să fim lăsați în pace atunci când ne comandăm meniul la masa de seară.

Dar tot noi ne scandalizăm atunci când un tânăr nu ne acordă prioritate la urcarea în autobuz sau la coada de la cinema.

Și totuși, chiar dacă te-ai retras, ca pensionar, în mica ta navetă zilnică dintre apartamentul cumpărat după Revoluție și birtul de la colțul blocului, nu ești ferit de „flow-ul negativ” al corupției. Poți ajunge într-un azil de bătrâni în care asistente medicale, împreună cu medici corupți, îți smulg de sub mână o semnătură pe un act fals prin care le cedezi locuința, iar apoi mori din cauze aparent banale, alături de alți oameni cu care ai jucat bingo în ultimele luni.

Și nu, nu vorbesc „din filme”, ci despre cazuri concrete pe care le-am văzut la știri nu cu mult timp în urmă.

La fel, ca tânăr neatent, alegi să nu observi colegul „combinator” care luna trecută a răspândit zvonul că „ești gay” sau că „tatăl tău este mafiot”, iar peste zece ani îl vezi activ într-un partid politic extremist care, poate, te va lua în vizor la momentul potrivit. Nu se știe niciodată.

În opinia mea, orice formă de corupție trebuie sancționată. În societatea noastră, odată ce devii mai conștient de ceea ce se întâmplă în jurul tău, ești obligat să iei atitudine, chiar dacă te afli într-o situație aparent sigură sau echilibrată. Caracatița corupției își întinde tentaculele în zone atât de puțin vizibile, încât, la un moment dat, te poți trezi victima propriei lipse de inițiativă sau a lipsei de inițiativă a celor din jur.

Dacă nu vrei să o faci pentru un „bine public” abstract, fă-o măcar pentru tine și pentru viitorul tău posibil.

(Va urma, poate.)

---

English version

The word flow, together with its less sophisticated cousin, vibe, has been part of our vocabulary for decades. Musicians tend to use the latter more often: “This situation is killing my vibe,” or, on the contrary, “That club had a great vibe.” Flow, however, belongs to many other communities as well. Downhill mountain bikers, for instance, often talk about flow when describing the feeling of moving effortlessly through a technical trail.

I can honestly say that, in my younger years, I had flow.

Back in the 1990s, while studying in Bucharest, I loved wandering through the city for hours with no particular destination in mind. My flow came from anticipation—a mixture of optimism, good physical condition, and countless hours of work invested in the possibility of a future, in the hope of one day succeeding in the music industry. I was improving quickly, working relentlessly, and taking breaks only to exercise or walk through the city.

Almost every second, I found myself studying the people around me: their faces, their bodies, the structure of their features, the clothes they wore, the color of their skin, their gestures, their mannerisms. The city itself felt like a living laboratory of human behavior.

When you’re very young, you’re almost expected to have flow.

You can move freely. Your parents still support you financially. Endless possibilities seem to lie ahead of you: who you’ll meet, who you’ll play sports with, who you’ll kiss next weekend, what new social circles you’ll become part of, or which strangers might unexpectedly shape your future.

As we grow older, however, many of those qualities gradually disappear.

We become trapped in exhausting jobs, sitting in uninspiring offices, pushing paperwork from one desk to another while waiting for the next paycheck. We book holidays a year in advance with a husband or wife we may already have grown tired of, or who irritates us with habits that once seemed charming. Perhaps our children strike us as uninspired, lacking curiosity or imagination. Perhaps they struggle at school and show little promise of a particularly bright future.

Still, we have to admit that, more often than not, we are living with the consequences of our own choices.

Meanwhile, an old classmate now runs his own corporation. He works eighteen-hour days, appears in rankings of the most successful companies in the region—or even the country—and seems to live at an entirely different speed. We envy the dynamism of his life. He’s already on his second divorce, now traveling the world with a beautiful new partner. Before going to bed, we scroll through his social media feed, curious to see what new luxury car he’s bought this year.

Maybe he still has flow.

In fact, you’re convinced that even if he lost everything tomorrow, he’d somehow build it all again and eventually return to exactly the same social position.

And that thought irritates you.

You switch off the light, throw your head onto the pillow, and wonder why life never seems to play by the same rules for everyone.

In my view, flow requires at least two essential conditions in order to emerge in someone’s life.

The first is a society that remains mobile, dynamic, and capable of offering its citizens the full range of freedoms that an ideal democracy promises.

The second is a certain form of vitality—a complex blend of genetic predisposition, formal and informal education, and the values absorbed within one’s family.

Then there are the countless choices that gradually shape our character.

If, throughout your life, you’ve consistently shared your journey with partners of integrity—people who possess similar values, education, and emotional maturity—you may eventually develop a quiet confidence in yourself and, later, in other people. Confidence, after all, has a way of becoming contagious.

Perhaps the schools you attended—whether prestigious or completely ordinary—were fortunate enough to have teachers who were genuine, intelligent, and inspiring; people who offered their students not merely information, but an example worth following.

Perhaps your family communicated openly, remained united through hardship, and cultivated a culture of mutual support.

The list could go on.

Flow is ultimately experienced from within. It does not truly originate in the outside world.

Our successful entrepreneur did not learn how to manage his company—or his life—from a textbook. He learned organically, through experience. Over time, he developed the ability to anticipate risks and to devise effective strategies for dealing with them.

Eventually, you begin to understand how much freedom a particular system actually allows you. You discover which choices are genuinely available, which ones remain impossible, and which ambitions can realistically be achieved.

The unknown slowly becomes familiar.

And once that happens, you begin moving more naturally—more comfortably—through the countless obstacles and gatekeepers that so often stand between you and your ambitions.

Of course, not every system is equally permissive.

That much is obvious.

Within a corrupt system, the very nature of flow changes.

A corrupt society, crowded with gatekeepers and obstacles placed before anyone with constructive intentions, carefully ensures that only those willing to embrace its distorted value system are allowed to enter its version of flow.

In that sense, flow almost seems to reverse itself.

The more hidden the methods, the more opaque the connections, and the less transparent the exchanges become, the less visible movement appears to the public eye.

This raises an interesting question.

Can we still call this flow?

Or is it merely another form of vibe?

Personally, I don’t think so.

One of the great ironies of a corrupt society is that people instinctively sense that something is wrong. They experience what musicians might simply describe as “bad vibes,” yet they struggle to identify the precise causes.

You feel that something beneath the surface is deeply out of place, even as the system continuously presents an attractive and carefully maintained public façade.

I would even speculate that the deeper one penetrates the so-called flow of a corrupt system, the more one discovers hidden movements operating at remarkable speed—movements belonging to networks whose internal logic often remains inaccessible to ordinary citizens.

Visible on the surface are the major pieces on the chessboard: strategically positioned decision-makers entrusted with authority, signatures, and public legitimacy.

They are the public interface.

They cannot be compromised.

They must remain protected.

Behind them, however, within the branching structures they oversee, far less visible actors are the ones who actually set things in motion.

They move financial and human resources.

They exchange information in every direction.

They execute orders.

And they, in turn, delegate new instructions further down the hierarchy.

In this way, the sprawling tree of pseudo-democratic mafia networks—almost as if growing upside down—remains firmly rooted for extraordinarily long periods of time, sometimes across entire generations. Every decade, it absorbs new members while constantly renewing itself, ensuring its own survival and long-term stability. Its public façade relies on skilled image managers and an entire supporting ecosystem: public relations specialists, videographers, photographers, journalists, television personalities, musicians, actors, and many others.

If the landscape I’ve described feels strangely familiar, that is hardly surprising. In my view, it is merely a rough sketch of post-communist Romanian society.

So who actually has flow in a society like this?

More importantly, can we honestly say that anyone possesses genuine flow under these conditions?

My answer would be yes—but perhaps in an inverted form.

Those who truly possess flow are the people moving human, financial, and logistical resources through the hierarchies of corrupt networks. Here, orders are not debated; they are executed. Dangerous individuals act decisively, efficiently, and with remarkable speed. As you move closer to the visible layers of these intertwined structures, the nature of flow changes. It acquires a different texture, a different rhythm.

At this level, success depends less on competence than on sophisticated games of public image, manipulation, misinformation, selective disclosure, and carefully constructed narratives. In these rarefied—and, in my opinion, profoundly toxic—spaces, this pseudo-flow may arise from the anticipation of success, fueled by a generous dose of narcissism, perhaps even psychopathy.

From above, the principal actors observe and select potential targets. They gather information, coordinate subordinates, and make strategic decisions together with business partners, spouses, families, and others occupying the same “tier of power.” Together, they shape the direction of the networks they control over the short, medium, and long term.

I would even argue that, in a corrupt society, only two categories of people appear to experience flow: the young, and those living in a kind of liminal state.

But is that flow authentic?

I don’t believe it is.

Lack of information, lack of contact with reality, or simply being shielded from its harsher aspects does not make someone genuinely relaxed or happy. Rumors always circulate. Every now and then, another disturbing story reaches your ears—one you may even have seen on the news—yet it still feels almost impossible to believe.

Perhaps this reflects a certain inability to adapt, or a refusal to wake up from comforting illusions. Perhaps it ultimately stems from a lack of empathy and a lack of genuine curiosity about what human beings are, and about how society itself might actually be improved.

Instead, we prefer to bury our heads in the sand.

We ignore the suffering of those around us. We dream of sipping cocktails on a beach in Ibiza or Bali, maintaining the perfect tan, and being left alone while ordering dinner by the sea.

Yet we are often the very same people who become outraged when a young stranger fails to let us board the bus first or cuts ahead of us in line at the cinema.

And still, even if you have quietly withdrawn into retirement—living your small daily routine between the apartment you bought after the Revolution and the neighborhood pub—you are not beyond the reach of corruption’s negative flow.

You may find yourself in a nursing home where corrupt doctors and nurses pressure you into signing fraudulent documents transferring ownership of your home, only to die shortly afterward from seemingly ordinary causes, alongside the people with whom you spent your last months playing bingo.

No, this is not fiction.

These are real stories that have appeared in the news.

Likewise, as a young and inattentive person, you may choose to ignore the classmate who casually spread rumors last month that you’re gay or that your father is a criminal. Ten years later, you may discover him as an active member of an extremist political movement—one that might eventually turn its attention toward you.

You never really know.

In my view, every form of corruption deserves to be confronted.

The moment you become more aware of what is happening around you, you also acquire a responsibility to act, even if your own life appears stable and secure.

The tentacles of corruption extend into places so invisible that, sooner or later, you may become a victim simply because neither you nor those around you chose to intervene.

If the idea of serving some abstract “public good” fails to convince you, then act for a far simpler reason:

Do it for yourself.

Do it for the future you still hope to have.

(To be continued… perhaps.)