PAUL SELING

Romănă

Dragi elevi și studenți,

Mă bucur că ați rămas, unii dintre voi, la cursurile mele opționale de peste vară. Simt în voi ambiția de a învăța noi și noi metode de manipulare, în dauna chiar a micilor plăceri estivale.

Cât de bine v-ați simți, poate, pe o plajă la malul mării sau cățărând vârfurile unor piscuri semețe prin Alpii Elvețieni. Mă bucur nespus că dorința voastră de carte s-a dovedit a fi învingătoare și astăzi mergem mai departe cu un subiect interesant:

„Statul supravegherii perpetue. Cum îl folosim în folosul nostru?”

Ei bine, puțini realizează cât de ofertantă este astăzi realitatea, cât de bine funcționează totul în favoarea celor cu talent și interes în a manipula cu precizie, măiestrie și însuflețire.

Haideți să începem cu simplul hacking.

1) E la mintea cocoșului că putem plăti un văr, un vecin de bloc sau un împătimit al acestei ocupații să pătrundă în computerul, laptopul sau, în cazuri speciale, chiar în telefonul țintei noastre. De obicei, oamenii lucrează pe termen lung la proiecte ambițioase, așa că putem observa în tăcere evoluția lor în această direcție.

Dacă dorim să compromitem imaginea profesională a acestuia, avem nenumărate opțiuni: spargem conturi de e-mail, citim conversații. Ne interesează în special viața privată, afectivă și sexuală. Cu cine se iubește? Cât de mult investește afectiv într-o relație? Unde au existat traume, despărțiri dureroase sau conflicte? Toate acestea pot fi speculate în favoarea noastră.

a) Putem încerca să amenințăm, direct sau indirect, femeia cu care ținta este într-o relație sau cu care a rămas încă în termeni buni, comunicând. Am mai acoperit în trecut, în detaliu, această abordare: femeia poate fi înștiințată, indirect sau chiar direct, că a rămâne în legătură cu ținta reprezintă un pericol – inventăm motive sau manipulăm adevărul în favoarea noastră. Este deosebit de important ca ținta noastră să rămână cât mai devreme singură, lipsită de un grup de susținere. Cu cât abordarea este mai radicală, cu atât mai devreme se poate instala depresia. În plus, aflată într-un vid informațional permanent, aceasta nu mai are cum să afle despre mișcările noastre în timp și spațiu.

b) Acolo unde găsim un potențial conflict, speculăm și acest aspect. Putem învrăjbi și mai mult fosta parteneră (sau fostul partener), folosind aceleași metode de alterare a adevărului, completându-l cu un strat paralel de minciuni pentru a face totul mai credibil. Știți și voi cum spune Biblia: „Diavolul amestecă întotdeauna falsul cu adevărul” pentru a ne atrage în paranoia. Frumoasă carte; o recomand spre studiu celor mai ambițioși dintre voi.

Poate că aceste metode nu funcționează așa cum ne așteptăm. Este momentul să începem un atac masiv asupra senzației de echilibru și calm a țintei noastre: îi spargem conturile, îi schimbăm parolele, îi atacăm software-ul cu care lucrează cel mai des. La nevoie, îi închidem computerul chiar în timp ce lucrează.

Atenție însă! Atunci când muncim pe termen mediu sau lung, este mai degrabă indicat să fim de nesimțit. Dacă îi lăsăm o falsă senzație de siguranță, vom putea să-i observăm din umbră nu numai comportamentul, ci și conexiunile. Adunăm o bază de date consistentă cu clienți, parteneri și detalii despre relații. Putem salva conversații private, putem evalua mai bine, aidoma unor adevărați psihologi studioși, personalitatea țintei noastre.

Poate că, la un moment dat, avem nevoie de un atac masiv, decisiv, iar atunci este bine să-l luăm prin surprindere. Nimeni nu poate face față unei campanii de tip blitzkrieg, în care ne dezlănțuim nu numai asupra lui, ci și asupra familiei, prietenilor, fostelor sau actualei iubite.

Observație! Dacă am planificat acest final grandios, trebuie totuși să ne pregătim din timp tactica. Vom scoate pe furiș fișiere text, schițe, proiecte neterminate sau altele deja finalizate. Vom atrage în diverse „spețe” o gamă variată de potențiale victime, pe care le manipulăm în favoarea noastră. Poate că ținta mai are pe hard disk o fotografie cu acestea, făcută în urmă cu 15 ani, la Vama Veche. O putem arăta fostei prietene, sugerând că respectivul conținut circulă „la liber” pe internet sau că va ajunge în mâini și zone obscure, amenințând siguranța ei, a familiei și a prietenilor.

Foștii colaboratori pot fi atrași în același mod. Poate că ținta noastră are intenții distructive în ceea ce îi privește. Poate că s-a exprimat într-un cadru restrâns că a observat nereguli în contabilitatea firmei și că va chema organele abilitate pentru o inspecție inopinată. Poate că s-a aflat că ținta îl dușmănește nespus pe soțul, copilul sau amanta directorului de achiziții. Practic, putem inventa orice, atât timp cât avem explicația potrivită: conținutul a ajuns în mâinile noastre pe aceste căi mizerabile și cu greu am reușit să ajungem la posibila victimă care, iată, neinformată, stătea liniștită asemenea unei rațe pe lac.

Trebuie luate măsuri împotriva acestui individ! Dacă observăm neîncredere și îndoială, putem da exemple din alte situații care au luat o turnură dezastruoasă în urma lipsei de reacție a celor avertizați. Putem face inclusiv conexiuni inexistente cu evenimente și întâmplări care nu au nicio legătură reală cu ținta: cineva și-a pierdut locul de muncă pentru că aceasta ar fi „lucrat” pe la spate victima. Un cuplu solid, soț și soție, s-a destrămat din cauza bârfelor insidioase lansate de ținta noastră în cercul lor apropiat de prieteni.

Din nou, după gust și imaginație, putem fi eleganți, strategici sau murdari în abordare, în funcție de situația constatată în teren. Atunci când ținta „joacă” curat și rațional, noi atacăm murdar. Atunci când aceasta pare confuză, mai puțin elocventă, ne ridicăm statutul și imaginea pe seama acestei situații, explicându-i atitudinea în public și în grupurile-țintă, prezentându-ne drept persoane raționale, analitice și reci.

De fapt, acest „joc” în antiteză este important de jucat atât timp cât avem un public-țintă căruia îi adresăm demonstrația publică și pe care dorim să îl manipulăm în favoarea noastră.

Dacă, totuși, suntem bănuiți de metode neortodoxe, poate chiar pentru că o verigă slabă din raționamentul nostru a cedat, este nevoie să mușamalizăm totul, creând haos și confuzie. Abia aici și acum trebuie să jucăm cu adevărat „murdar”, fapt care va duce la un hiatus pe termen mediu sau lung în întregul proces.

Va fi nevoie să ne reconectăm la firul logic, să explicăm confuzia creată și să punem faptele noastre într-o nouă lumină. Dar toate acestea mai târziu, când apele se vor fi liniștit, iar ochiul atent al opiniei publice va privi în altă parte.

Nu uitați: memoria oamenilor este scurtă, iar atenția la fel. Nu trebuie să disperăm; luăm doar o pauză și revenim cu forțe proaspete după o perioadă de relaxare. La urma urmei, uneori putem exagera și noi, saturând opinia publică cu aceeași problemă, an după an, deceniu după deceniu. Trebuie totuși să dăm dovadă de tact și eleganță. Până la urmă, nu suntem manipulatori de cartier, ci dintre cei mai de soi.

Aș mai adăuga un paragraf care, din păcate, trebuie inclus aici. Ne putem găsi uneori în situații disperate, în care manipularea noastră a fost descoperită, iar acțiunile noastre au devenit transparente pentru toată lumea.

Avem la dispoziție tactica „inversiunii” sau a „reciprocității”. Practic, acuzăm ținta de tot ceea ce am făcut chiar noi. S-a aflat că i-am compromis sistemele informatice? Nu-i nimic! Invocăm legitima apărare: el a început, el a atacat primul, iar noi doar am reacționat pentru a preveni din timp degenerarea situației și pentru a ne pune la adăpost.

L-am abuzat? Nu disperăm! Afirmăm că el era, de fapt, abuzatorul. Ducem o campanie agresivă de gaslighting, scoțând acum la iveală, din baza noastră de date, victimă după victimă, pe care, iată, am reușit să le salvăm și să le convingem că, fără intervenția noastră, ar fi fost pierdute: pentru societate, pentru familie, pentru idealul moral, etic și uman la care aderăm cu toții – mai puțin ținta.

Trebuie să avem grijă să „jucăm” aceste asocieri cu potențialele „victime” în dublu sens: le putem folosi fie în interesul grupului nostru, fie le putem arunca înapoi în tabăra adversă dacă nu colaborează suficient sau dacă manifestă îndoieli ori o rațiune proprie, devenind astfel potențiale surse de probleme.

Aceste acuze pot și trebuie să fie combinate. Cum tacticile noastre se întind, de obicei, pe parcursul a ani și ani de zile, multă lume a uitat deja ce s-a întâmplat, să spunem, acum 12 ani. Ne folosim de memoria scurtă a oamenilor sau a comunității ca de o foaie albă pe care o putem umple acum cu orice neadevăruri.

„Mai țineți minte cum, acum zece ani, vă avertizam că…?”, vom întreba noi, pe un ton critic. „Iată cum, din cauza faptului că nu ne-ați ascultat, situația a degenerat într-un mod inadmisibil.” Le explicăm oamenilor cât de norocoși sunt că noi am rămas prevăzători și am urmărit ținta până astăzi, cu perseverență, consecvență și spirit de luptători pentru dreptate și pace.

În acest mod putem să ne justificăm orice abuz. Este o mare artă, dragi elevi și studenți, să știi cum să inserezi, într-un trecut inert și uitat de toată lumea, indicii sau piste false pentru judecată și rațiune. Un lider de opinie, o personalitate publică sau un om de cultură poate garanta cu ușurință, prin prestanța și autoritatea sa, că afirmațiile noastre sunt adevărate. Este atât de ușor să manipulezi un om nesigur, incapabil să verifice faptele, mai ales atunci când acestea aparțin deja trecutului. Totuși, trebuie să fim atenți să amestecăm, din nou, adevărul cu minciuna, pentru ca virusul nostru să pătrundă și să se instaleze cu ușurință.

De fapt, trebuie să menționez că, pentru noi, adevărul nu este altceva decât calul troian cu ajutorul căruia strecurăm falsul în mințile oamenilor. Grefată pe acesta, orice realitate falsă poate învălui pe nesimțite mintea individuală sau colectivă care, de obicei concentrată asupra prezentului și preocupată de grijile cotidiene, ne lasă nouă dreptul de a acționa „în speță” și ne deleagă autoritatea.

La urma urmei, „Cine sunt acești oameni?”, se întreabă comunitatea noastră. Se vede clar cât de bine sunt pregătiți, câtă ambiție au, câte resurse și ce logistică impresionantă le stau la dispoziție. Nu pot fi oameni răi, ci adevărați luptători pentru dreptate și pace în lume.

---

English version

Dear pupils and students,

I am delighted that some of you chose to remain enrolled in my optional summer courses. I can sense your ambition to learn ever more sophisticated methods of manipulation, even at the expense of the simple pleasures that summer has to offer.

After all, how pleasant it might be to spend your days on a beach by the sea or climbing the proud peaks of the Swiss Alps. Yet I am genuinely pleased that your desire for knowledge has prevailed, because today we continue with an intriguing topic:

“The State of Perpetual Surveillance: How We Can Use It to Our Advantage.”

Few people truly realize how full of opportunities reality has become for those who possess both the talent and the determination to manipulate others with precision, skill, and conviction.

Let us begin with the simplest example: hacking.

1) It goes without saying that we can pay a cousin, a neighbour, or simply an enthusiast of this occupation to gain access to our target’s computer, laptop or, in special cases, even their phone. Most people spend years working on ambitious projects, allowing us to quietly observe their progress over long periods of time.

If our goal is to damage someone’s professional reputation, we have countless options available: we can break into email accounts and read private conversations. We are especially interested in the target’s private, emotional and sexual life. Who are they in love with? How emotionally invested are they in a relationship? Where have there been traumas, painful breakups or conflicts? All of these details can eventually be exploited to our own advantage.

a) We may attempt to threaten, either directly or indirectly, the woman with whom the target is currently involved, or with whom they have remained on good terms. As we have discussed in detail before, this approach relies on informing her—either subtly or explicitly—that maintaining contact with the target poses a danger. We invent reasons or manipulate the truth to suit our purposes. It is particularly important that our target becomes isolated as early as possible, deprived of any support network. The more radical the approach, the sooner depression may take hold. Furthermore, once trapped in a permanent information vacuum, the target has virtually no way of learning about our movements or activities.

b) Whenever we identify the potential for conflict, we exploit that as well. We can further alienate a former partner by using the same techniques of distorting the truth, layering it with carefully crafted lies to make the narrative more convincing. As the Bible says, “The devil always mixes falsehood with truth” in order to lure people into paranoia. A remarkable book—I highly recommend it to the most ambitious among you.

Perhaps these methods do not produce the results we expect. In that case, it is time to launch a full-scale attack against the target’s sense of balance and peace of mind. We compromise their accounts, change their passwords, and sabotage the software they rely on most. If necessary, we even shut down their computer while they are working.

A word of caution, however. When operating over the medium or long term, restraint is often less effective than calculated ruthlessness. If we allow the target to develop a false sense of security, we gain the opportunity to observe not only their behaviour but also their network of contacts. We build a substantial database containing clients, business partners, and details about personal relationships. We preserve private conversations and, like diligent psychologists, gradually assemble a detailed profile of the target’s personality.

Eventually, we may require a decisive, large-scale strike, and when that moment comes, surprise becomes our greatest advantage. Very few people can withstand a blitzkrieg-style campaign directed not only at themselves, but also at their family, friends, former partners, or current romantic companion.

A note of caution. If we have planned such a grand finale, we must also prepare our strategy well in advance. We quietly extract text files, sketches, unfinished projects, or completed work. We then draw a wide range of potential victims into various fabricated “cases,” manipulating them to serve our own interests. Perhaps the target still has a fifteen-year-old photograph stored on a hard drive, taken at Vama Veche. We can show it to a former girlfriend, suggesting that the image is already circulating freely online or may soon end up in disreputable corners of the internet, supposedly threatening her safety and that of her family and friends.

Former collaborators can be drawn in through the same method. Perhaps our target harbours destructive intentions toward them. Perhaps, in a private conversation, they once mentioned noticing accounting irregularities within the company and spoke about notifying the appropriate authorities for an unannounced inspection. Perhaps rumours begin to spread that the target bears a deep grudge against the procurement director’s spouse, child, or mistress. In practice, we can invent almost anything, provided we offer a plausible explanation: the material reached us through these sordid channels, and after considerable effort we finally managed to warn the unsuspecting individual who, until then, had been peacefully unaware—like a duck floating on a quiet lake.

Action must be taken against this individual! If we encounter scepticism or doubt, we simply point to other situations that supposedly ended in disaster because earlier warnings were ignored. We may even fabricate connections between the target and completely unrelated events: someone lost their job because the target had allegedly been working behind the victim’s back. A once-stable marriage supposedly collapsed after the target spread malicious gossip within the couple’s close circle of friends.

Once again, the method depends on our imagination. We may choose to be sophisticated, strategic, or outright dirty, depending on what the situation demands. When the target behaves fairly and rationally, we respond with underhanded tactics. When they appear confused or unable to express themselves clearly, we elevate our own status and credibility by publicly interpreting their behaviour before carefully selected audiences, presenting ourselves as calm, analytical, and objective observers.

In reality, this strategy of playing through opposition is essential as long as we have a target audience before whom we stage our public performance—an audience we ultimately intend to manipulate in our favour.

Should we nevertheless come under suspicion for using unorthodox methods—perhaps because a weak link in our reasoning has given way—we must cover our tracks by creating chaos and confusion. This is the moment when we truly have to play dirty, even if doing so creates a medium- or long-term disruption in the overall operation.

Eventually, we will have to reconnect the narrative, explain away the confusion, and recast our actions in a new light. But that comes later, once the waters have settled and public attention has shifted elsewhere.

Never forget: people’s memories are short, and their attention spans even shorter. There is no reason to panic. We simply pause, allow time to pass, and return with renewed energy after a period of calm. After all, even we can sometimes overplay our hand by exhausting public opinion with the same issue year after year, decade after decade. Even so, we must always project tact and sophistication. We are not common street manipulators—we are practitioners of the highest calibre.

There is one more paragraph that, unfortunately, must be included here. From time to time, we may find ourselves in desperate situations where our manipulation has been exposed and our actions have become transparent to everyone.

In such circumstances, we have the tactic of reversal, or reciprocity, at our disposal. The principle is simple: accuse the target of doing precisely what we ourselves have done. Has it become known that we hacked their systems? No matter. We invoke self-defence. We claim that they struck first, that they were the original attacker, and that we merely responded to prevent the situation from escalating and to protect ourselves.

Did we abuse them? There is no need to panic. We simply claim that the target was the real abuser all along. We launch an aggressive gaslighting campaign, bringing forward, one by one, the supposed victims preserved in our archives—people whom, we insist, we managed to rescue and convince that, without our intervention, they would have been lost: to society, to their families, and to the moral, ethical, and human ideals that all of us embrace—everyone, that is, except the target.

We must be careful to play these associations with our potential “victims” in both directions. They can either serve the interests of our own group or, if they fail to cooperate or begin to think for themselves, they can be cast back into the opposing camp and portrayed as potential sources of trouble.

These accusations can—and should—be combined. Since our tactics often unfold over many years, most people have long forgotten what supposedly happened twelve years ago. We take advantage of the short memory of individuals and communities alike, treating it as a blank sheet of paper upon which we are free to write whatever falsehoods we choose.

“Do you remember how, ten years ago, we warned you that…?” we ask in a tone of righteous criticism. “And now you can see how, because our warnings were ignored, the situation has deteriorated beyond what should ever have been allowed.” We explain how fortunate people are that we remained vigilant, following the target with persistence, determination, and the unwavering spirit of defenders of justice and peace.

In this way, almost any abuse can be justified. It is a genuine art, dear pupils and students, to know how to insert false clues and misleading interpretations into a past that has become distant and largely forgotten. A respected opinion leader, a public figure, or a prominent intellectual can lend authority to our claims simply through their reputation and presence. It is remarkably easy to manipulate someone who lacks the confidence or the means to verify events—especially when those events belong to the past. We must remember, however, to continue mixing truth with falsehood so that our narrative takes root as effortlessly as a virus.

In fact, for us, truth is nothing more than the Trojan horse through which falsehood enters people’s minds. Once attached to that kernel of truth, any fabricated reality can quietly spread through both individual and collective consciousness. Most people are focused on the present and preoccupied with everyday concerns, leaving us to interpret the facts on their behalf and willingly granting us the authority to do so.

In the end, the community asks itself, “Who are these people?” They appear so well prepared, so ambitious, so well supplied with resources and organisation. Surely they cannot be bad people. They must be genuine champions of justice and peace.