Cine este artistul astăzi? / Who Is the Artist Today? ( Ep.1 )

Română

Toată viața am meditat la statutul artistului, de orice fel ar fi fost el. Am văzut un film SF acum vreo 10 ani, cu un grup de copii care fugeau dintr-o situație periculoasă – nu mai știu cine îi vâna, poate zombies, poate ceva monstruos. Între ei se găsea un băiat rotofei care se preocupa excesiv de sculptarea unei figurine din lemn. El a fost primul care a fost omorât și m-am amuzat nițel la gândul apărut instant în mintea mea: aha deci, mi-am zis eu… artistul moare primul vrea să spună scenaristul. Poate.

Dar preocuparea mea datează de mai înainte. La final de ani ’90 mă opream din producția muzicală după doar câteva piese produse pentru Paula, convins că nu am nimic de spus în muzică: nu știam armonie, dibuiam acordurile, eram excesiv de autocritic. Atât de autocritic încât, tot editând în DAW sunetele, sfârșeam prin a închide proiectul și a renunța.

Apoi, mai era și problema “co**elor”. Prea se discuta la vremea aceea printre muzicienii locali, cei din Baia Mare, despre cine și câte are în muzică. Plutea încă în aerul orașului jazz-rock-ul sau fusionul anilor ’80 și, în muzica asta, să ai “co**e” însemna să cânți sincopat, să faci armonii complicate, în continuă schimbare, să creezi structuri de cântece complexe, cu variațiuni nenumărate.

Poate că prea am luat ad literam ideea. Atunci, la 19 ani, am tradus-o ca pe o formă nemijlocită de contact cu instinctul – probabil de la asocierea cu acest cuvânt mizerabil. Mult mai târziu am început să înțeleg că nimeni n-are “co**ie” în muzică dacă nu are în spate cultură, nu e inteligent și nu are o imaginație bogată.

Și acum, mă întreb. Cine este de fapt artistul în societatea noastră? Dacă e să consultăm narativul oficial, artistul e cel care duce identitatea umană spre limite de neconceput pentru omul obișnuit. La modul ideal el nu se oprește niciodată din această căutare, descoperind tot timpul noi teritorii, explorând noi tehnologii, integrându-și trecutul, înțelegându-se pe sine, pe cei din jur, societatea – atât pe cea locală cât și pe cea globală. Se pare că, cu cât mai abil, mai deștept și mai cult, cu cât mai fin observator, psiholog, sociolog, cu atât mai “co*os” este acest tip de artist.

Bineînțeles, nimeni nu e nici perfect și nimeni n-are capacitatea de a înțelege totul, de a fi la curent cu tot ce apare nou, cu schimbările care au loc astăzi. Azi, în era expunerii totale și a acoperirii globale, a comunicării instantanee, aceste date se modifică atât de rapid, pe o scară atât de largă, încât imaginea asta poate și chiar cred că trebuie nu numai înțeleasă ca depășită, ci și updatată nițel.

Poate că totuși artistul pe care îl glorific eu de multe ori – cel al perioadei interbelice, spre exemplu, sau al anilor ’50-’70 în muzică – trăia într-o lume mai puțin dinamică. Atunci e posibil ca ritmul mai lent de schimbare a lucrurilor, ca și accesul restricționat la informație datorat separării Lumii în jumătatea capitalistă și cea comunistă, funcționa aparent în favoarea lui. Influențele și informația puteau fi integrate treptat, în perioade mai lungi de timp. Exista vreme pentru a gândi, a intui, a lua o pauză când era nevoie.

Astăzi artistul plutește în atâta incertitudine, în atâta informare și dezinformare încât trebuie până la urmă să recunoască – atât el cât și colegii de breaslă, de rețea, de comunitate – că este depășit de situație.

Revenind la problema mea, mulți ani am suferit la gândul că n-am nimic de spus în muzică. Dar până la urmă, cine și ce are de spus de fapt? De ce ne place muzica atipică în dauna celei supusă normelor, călcată cu călcătorul strategiilor de marketing până când totul se aseamănă și pare scos de un fel de AI al umanității? De ce, până și când ascultăm un radio comercial, apreciem totuși piesa aceea în care vocea avea un timbru special sau chitara suna parcă mai vibrant decât auzim de obicei?

Poate că răspunsul stă în aceeași veche idee: vrem de la artist să fie nu numai inteligent, cult, atent, abil, dar să se și cunoască pe sine, să se accepte necondiționat și, atunci când ni se prezintă, să aibă siguranță de sine. Nimeni nu apreciază un vocalist care în concert are trac și vocea îi tremură înspre fals.

M-am tot gândit și la această atitudine a consumatorului obișnuit: vrem imposibilul de la acești oameni pe care tot noi îi susținem, ascultându-i pe canale mediatice și pe scene. Stăm în feedul lor pe Facebook mai nou și le observăm fiecare rid, fiecare greșeală de machiaj, fiecare kilogram în plus și, într-un fel, pare că am vrea tot noi să-i “dăm jos” din “star sistem”.

M-am tot gândit la fenomenul ăsta. De ce atâta răutate, ironie, spirit critic din partea unora care nu sunt și nu vor fi niciodată în stare să facă nici măcar 2% din ce face un “star”? Am avut 2 explicații la vremea respectivă:

publicul simte impostura, lipsa de sens, de autenticitate. Nu e de mirare că un Frank Sinatra sau Astor Piazzolla nu sunt prea contestați, în timp ce o trupă eurodance a trecut în uitare la nici 5 ani după ieșirea din trend a genului. Poate că masele nu vor să fie supuse unui asemenea flux de informație contestabilă, o formă fără fond și până la urmă fără prea multe urme ale umanului din noi. Poate că asta e motivul pentru care oamenii se “răscoală” în mod instinctiv nu numai împotriva starurilor de felul ăsta, ci și a rețelelor care îi creează, susțin și distribuie.
publicul simte impostura dar, în mod inconștient, latent, lucrează ca un întreg în a rezolva un complex puzzle ce conține nu numai starul în discuție, ci și canalul mediatic, rețeaua de susținere, promoterii, ș.a.m.d. Aici intrăm pe un teritoriu nesigur, speculând pe marginea unor teorii ce țin de matematică, teoriile jocurilor, sociologie, psihologia maselor. Poate că Lumea, oamenii, funcționează totuși ca un computer gigantic ce compilează în fiecare secundă ce e bun și ce e rău, ce e distructiv sau ce aduce progres, ce trebuie oprit din dezvoltare sau promovat mai departe. Ce trebuie păstrat pentru posteritate și ce musai de trecut în uitare.

Aș îndrăzni să speculez că există oameni cu experiență care știu manipula și deturna acești vectori evolutivi naturali; și dacă nu pentru vecie, măcar pentru perioade semnificativ de lungi. Poate e vorba de oameni din advertising, din vechea industrie muzicală, cinematografică, poate din politică. Vorbim de fapt de oricine are de-a face cu opinia publică de multă vreme sau se află în rețele specializate ce o manipulează în mod constant. Masele sunt, în viziunea lor presupus atotcuprinzătoare, o simplă plastelină de modelat, o minge de fotbal de jucat prin pase și șuturi la poartă ori de câte ori este nevoie.

Publicul are de cele mai multe ori memorie scurtă și atenție redusă. Odată jucat un joc de imagine, odată invocată și manipulată judecata publică de către o echipă abilă, este ușor să îi distragi atenția cu un nou circ, o nouă pâine. Sau dacă nu chiar pâine, ideea de pâine. Sau dacă nu chiar bani, doar sunetul zornăielii unor monede, așa cum frumos spune povestea lui Nastratin Hogea.

Aș îndrăzni totuși să bănuiesc că pe termen lung lucrurile tot se reglează și că această conștiință colectivă funcționează. Însă marii maeștri ai manipulărilor știu și ei acest lucru. Dacă e nevoie de o atitudine agresivă și prelungită într-un anume caz particular, atunci se pot depune eforturi considerabile și se pot investi resurse nemăsurate în a atinge acest target. Și totuși, nimeni n-are viață veșnică și poate nici inteligența de neevaluat a speciei umane. Rămâne probabil de stabilit de sociologii viitorului, poate cu ajutorul AI, cât și cum se poate manipula această… specie și dacă totuși este cazul.

Acuma, revin la anii mei de studiu pe Youtube, aplecat o vreme asupra propagandei și metodelor de manipulare. Știam deja, spre exemplu, că desenul animat a fost folosit în propaganda americană de război în anii ’40 împotriva nazismului. M-am mirat și m-am întristat să văd cât de ușor coruptibile au fost unele din marile companii producătoare, deși un studiu mai în profunzime mi-a arătat că unii dintre artiști erau nemulțumiți, existau greve, scandaluri, demisii, concedieri.

Am fost impresionat de compania United Artists care a funcționat o vreme ca o enclavă în mijlocul atâtor alte firme ce produceau desen animat “normal” în SUA. Sincer să fiu, ca și copil, nu apreciam stilul lor auster, atipic, parcă sumbru. Întotdeauna mă întorceam la Disney sau la Hanna-Barbera, respirând ușurat după ce mă chinuiam să înțeleg ce mă sperie în stilul anilor 60-70 al alternativei.

Cine știe câtă informație non-verbală se putea găsi în desenul United Artists, pe care o simțeam instinctiv, fără să-mi pot explica anxietatea? Că unii din UA au fost, din câte îmi amintesc, simpatizanți ai comunismului, că au existat conflicte interne nu numai în companie, ci și între marile firme americane, am citit acum câțiva ani. Este posibil ca multe din aceste realități să fi fost surprinse de artiștii maturi în lucrările lor. Probabil că puțini americani le înțeleg și poate și mai puțini non-americani pot face asta. Nu toată lumea află despre toate aceste tensiuni și puțini le știu descifra doar din stilul animației.

Deci am concluzionat că în fiecare societate au existat artiști idealiști la o extremă și “sellouts” la alta. Între ei se găsește marea masă de creativi mai mult sau mai puțin abili în a face compromisuri, a-și ține gura sau mințile când descoperă nereguli sau încălcări grave ale drepturilor omului, ale colegilor de breaslă sau de rețea. Alții sunt de-a dreptul detractori, alții manipulează, alții mint și se mint pe ei înșiși. Ca în orice alt grup social, fiecare categorie umană este reprezentată și între artiști.

Și totuși, unde este adevărul? Ce trebuie să fie artistul astăzi, în mijlocul nesiguranțelor, a paranoiei, a lipsurilor, a inflației de content și acum, pe nepusă masă, și a AI-ului?

Poate voi încerca să răspund în însemnarea următoare.

English version

All my life I have pondered the status of the artist, whatever form he might take. I saw a sci-fi film about ten years ago, about a group of children fleeing some dangerous situation — I don’t recall anymore who was hunting them, maybe zombies, maybe something monstrous. Among them was a chubby boy excessively absorbed in carving a small wooden figure. He was the first to be killed, and I was mildly amused by a thought that instantly crossed my mind: ah, so that’s it, I told myself… the artist dies first must mean the screenwriter’s saying something. Maybe.

But my preoccupation dates from earlier. At the end of the ’90s I stopped producing music after only a few tracks made for Paula, convinced I had nothing to say in music: I didn’t know harmony, I fumbled through chords, I was excessively self-critical. So self-critical that, while editing sounds in the DAW, I would always end up closing the project and giving up.

Then there was also the matter of “balls.” At the time, local musicians here in Baia Mare talked far too much about who had how much of it in their music. The jazz-rock or fusion of the ’80s still lingered in the city’s air, and in that kind of music, having “balls” meant playing syncopated, building complicated harmonies that kept shifting, creating complex song structures with countless variations.

Maybe I took the idea too literally. Back then, at 19, I translated it as a direct, unmediated form of contact with instinct — probably from the association with that crude word. Much later I began to understand that no one truly has that quality in music unless they carry culture behind them, are intelligent, and have a rich imagination.

And now I ask myself: who is the artist, really, in our society? If we consult the official narrative, the artist is the one who pushes human identity toward limits inconceivable to the ordinary person. Ideally he never stops this search, constantly discovering new territories, exploring new technologies, integrating his past, understanding himself, those around him, society — both local and global. It seems that the more skilled, the more clever and cultured, the finer an observer, psychologist, sociologist he is, the more “gifted” this type of artist is considered.

Of course, no one is perfect, and no one has the capacity to understand everything, to stay current with everything new, with the changes happening today. Today, in this era of total exposure and global coverage, of instant communication, this information changes so fast, on such a wide scale, that this image can — and I believe must — not only be understood as outdated, but updated somewhat.

Perhaps, though, the artist I so often glorify — the one from the interwar period, say, or from the ’50s–’70s in music — lived in a less dynamic world. It’s possible that the slower pace of change, along with restricted access to information caused by the World’s division into a capitalist half and a communist half, actually worked in his favor. Influences and information could be absorbed gradually, over longer stretches of time. There was time to think, to intuit, to take a pause when needed.

Today the artist drifts in so much uncertainty, so much information and disinformation, that eventually he has to admit — along with his peers, his network, his community — that he is overwhelmed by the situation.

Coming back to my own issue: for many years I suffered over the thought that I had nothing to say in music. But in the end, who actually has something to say, and what is it? Why do we prefer atypical music over music bent to the norms, ironed flat by marketing strategies until everything sounds alike and seems produced by some kind of AI of humanity? Why, even when listening to commercial radio, do we still appreciate that one track where the voice had a special timbre, or the guitar sounded somehow more vibrant than what we usually hear?

Maybe the answer lies in the same old idea: we want the artist to be not only intelligent, cultured, attentive, and skilled, but also to know himself, to accept himself unconditionally, and to carry self-assurance when he presents himself to us. No one appreciates a vocalist who gets stage fright in concert and whose voice wavers off-key.

I’ve also kept thinking about this attitude of the average consumer: we demand the impossible from these people whom we ourselves support, by listening to them on media channels and watching them onstage. These days we sit in their Facebook feed and notice every wrinkle, every makeup flaw, every extra pound, and in a way it feels like we ourselves want to “tear them down” from “stardom.”

I’ve kept thinking about this phenomenon. Why so much malice, irony, and criticism from people who are not — and never will be — capable of doing even 2% of what a “star” does? I had two explanations at the time:

The public senses the imposture, the lack of substance, of authenticity. It’s no surprise that a Frank Sinatra or an Astor Piazzolla are rarely contested, while a eurodance group fades into obscurity within five years of the genre falling out of trend. Perhaps the masses don’t want to be subjected to such a flow of questionable information — a form without substance, ultimately leaving little trace of the human in it. Perhaps that’s why people instinctively “rebel,” not only against stars of this kind, but against the networks that create, support, and distribute them.
The public senses the imposture but, unconsciously, latently, works as a whole to solve a complex puzzle that includes not just the star in question, but also the media channel, the support network, the promoters, and so on. Here we step onto uncertain ground, speculating at the edges of theories from mathematics, game theory, sociology, and mass psychology. Perhaps the World, people as a whole, function like some gigantic computer that compiles, every second, what is good and what is bad, what is destructive or what brings progress, what should be stopped from developing further or promoted onward. What should be preserved for posterity and what must inevitably be forgotten.

I would venture to speculate that there are experienced people who know how to manipulate and divert these natural evolutionary vectors — if not forever, then at least for significantly long periods. Perhaps they come from advertising, from the old music or film industry, perhaps from politics. We’re really talking about anyone who has long dealt with public opinion, or who operates within specialized networks that manipulate it constantly. In their supposedly all-encompassing view, the masses are simple clay to be shaped, a football to be passed around and kicked toward the goal whenever needed.

The public, more often than not, has a short memory and reduced attention. Once an image game has been played, once public judgment has been invoked and manipulated by a skilled team, it’s easy to distract its attention with a new circus, a new loaf of bread. Or if not actual bread, then the idea of bread. Or if not actual money, then just the jingling sound of coins, much as the story of Nasreddin Hodja beautifully puts it.

Still, I would dare to suspect that in the long run things do balance themselves out, and that this collective consciousness does function. But the great masters of manipulation know this too. If an aggressive, prolonged approach is needed in some particular case, considerable effort can be made and immeasurable resources invested to reach that target. And yet, no one has eternal life, nor perhaps the immeasurable intelligence of the human species as a whole. It will probably be left to the sociologists of the future — perhaps with the help of AI — to determine how, and to what extent, this… species can be manipulated, and whether it should be at all.

Now, back to my years of studying on YouTube, spent for a while delving into propaganda and manipulation methods. I already knew, for instance, that animation was used in American wartime propaganda in the 1940s against Nazism. I was surprised and saddened to see how easily corruptible some of the major production companies were, although a deeper look showed me that some artists were discontented — there were strikes, scandals, resignations, dismissals.

I was struck by the United Artists studio, which for a while functioned like an enclave amid so many other companies producing “normal” animation in the US. Honestly, as a child, I didn’t appreciate their austere, atypical, somewhat somber style. I always went back to Disney or Hanna-Barbera, breathing a sigh of relief after struggling to understand what unsettled me about that ’60s–’70s alternative style.

Who knows how much nonverbal information could be found in United Artists’ animation, which I sensed instinctively without being able to explain my own unease? That some at UA were, as far as I recall, sympathizers of communism, that there were internal conflicts not only within the company but also between the major American studios — I read about this a few years ago. It’s possible that many of these realities were captured by mature artists in their work. Probably few Americans understand them, and perhaps even fewer non-Americans can. Not everyone learns about all these tensions, and few know how to decode them just from the animation style alone.

So I concluded that in every society there have been idealist artists at one extreme and “sellouts” at the other. Between them lies the great mass of creatives, more or less skilled at making compromises, at holding their tongues or their minds when they discover irregularities or serious violations of human rights, of their fellow artists, or of their networks. Others are outright detractors, others manipulate, others lie and lie to themselves. As in any other social group, every human category is represented among artists too.

And yet, where does the truth lie? What must the artist be today, amid uncertainties, paranoia, scarcity, the inflation of content, and now, out of nowhere, AI as well?

Perhaps I’ll try to answer in the next entry.