PAUL SELING

Varianta în limba română

Probabil că avem cu toții în anturaj oameni care nu știu… „ce să mai asculte în ultima vreme” – la muzică mă refer. Ei te întreabă deseori ce, de unde și cum asculți, apoi împrumută piese, torentează câte un album, mai caută pe YouTube.

Și totuși, aceștia nu sunt cazuri disperate. Poți zice că mai există în sufletul lor o dorință de a se bucura de ritm, armonie, de inteligența sau cultura unui artist celebru. Problema lor este, de fapt, lipsa de repere, pornită de la un fenomen mai ciudat, despre care aș vrea să vorbim astăzi, dragi elevi și studenți.

Uneori întâlnesc oameni care nu numai că n-au auz muzical, dar nici măcar nu ascultă vreodată muzică. Trebuie să recunosc că mi s-a părut nițel aberant fenomenul și am analizat cu coada ochiului aceste personaje. La vremea respectivă îmi păreau oameni cel puțin atipici. N-aș putea face o generalizare, dar cu siguranță m-a vizitat un sentiment de neliniște vis-à-vis de ei.

Aș îndrăzni să speculez că muzicalitatea unui om și plăcerea de a asculta muzică sunt date de o formă de conexiune neîntreruptă între el și instinct. Din poveștile cercetătorilor, rădăcinile noastre preistorice ne conectează și astăzi la nevoia de a ne mișca în ritmul tobelor, al instrumentelor. Poate că tribul sau grupul predecesorilor noștri reușea nu numai să se relaxeze, dar și să transceandă nițel problemele zilelor grele în care poate nu găseau hrană, poate murise un apropiat sau poate șeful se căsătorea cu a patra soție.

Acum ceva ani am văzut pe internet poza unui fluier din os, vechi de mai bine de 30.000 de ani. Deci, cu zeci de mii de ani în urmă, oamenii preistorici aveau asemenea preocupări și își fabricau deja obiecte dedicate. Cu siguranță că muzica a fost cu omenirea cu mult înainte și de acest moment.

Sincer să fiu, nu am habar cum s-a grefat muzica pe instinctul uman, dar, dacă ea vine dintr-un trecut atât de îndepărtat, este posibil ca acest instinct s-o fi integrat la un moment dat. Oricum, auzul nostru fin este folosit atât la depistarea pericolelor, cât și în comunicare. Avem nevoie să înțelegem tonul vocii, timbrul, la fel cum, într-o pădure deasă de munte, suntem atenți la orice foșnet ciudat al frunzelor. Poate un urs ne pândește de după o tufă cu mure și e musai să fim precauți.

Și atunci mă întrebam eu: cine este și cum de există omul afon, omul nemuzical? Și cum de, la cealaltă extremă, alții aud cu exactitate pe ce poziție din portativul muzical poate fi plasat zgomotul unui pix căzând pe o masă? Se numește „auz absolut” și chiar am avut unul sau doi colegi în școală care au fost… „depistați” cu așa ceva.

Bănuiala mea este că majoritatea dintre noi pornim în viață cu înclinația înnăscută de a aprecia muzica – muzica ce ne leagă încă de timpuriu. Copiii se bucură când aud ceva simplu, adorm liniștiți când li se cântă un cântec de leagăn. Până la urmă, ce este muzica decât o frumoasă și complexă manifestare a umanului din noi, o garanție a faptului că în societate există nu numai lucruri rele, ci și această parte pozitivă ce însumează, de zeci de mii de ani, în limbaj metaforic, realizările noastre ca specie?

Eu m-am gândit așa, stând cu mâinile sub cap și privind la bec, că… cei care nu (mai) aud muzica sunt poate nițel denaturați. Poate că raționează excesiv, poate că problemele unei vieți grele i-au împins dincolo de o limită până la care te poți bucura de acest strat paralel existenței obișnuite. Deși se știe că există muzică pentru aproape orice stare – de la euforie, energie tinerească și până la durere sau jale – poate că uneori ne aflăm într-o dificultate atât de mare, încât orice fel de armonie pare a ne deranja. Ne putem scufunda într-o depresie sau anxietate atât de profundă, încât auzul muzicii să ne exaspereze sau chiar să ne demoralizeze și mai mult.

La modul ideal, muzica încearcă să acopere toate aceste stări, să le găsească moduri de a se reflecta în structura ei intimă, în așa fel încât, atunci când dăm de greu sau, din contră, când suntem excesiv de fericiți ori relaxați, să avem certitudinea că nu ne aflăm pe teritorii necartografiate și că cineva, înaintea noastră, a „fost deja acolo”. Layerul acesta cultural ne face, în acest mod, să nu ne simțim singuri în fața provocărilor și, în același timp, ne reabsoarbe mintea și poate sufletul într-o senzație – poate una falsă – că nu trăim, de fapt, ceva special, unic.

Normal, nicio situație și niciun om nu reprezintă un clișeu – fiecare moment în timp prin care trece un individ este unic. Acest strat cultural – muzica – funcționează, poate, în final, nu numai ca unul de mediere, ci și ca unul de „normalizare”.

Și-acum revenim la paragraful de început, cel despre cei „fără repere”, cei care au nevoie să fie îndrumați către ce se ascultă, ce e la modă, ce ascultă, până la urmă, grupul social cu care vor de fapt să fie asociați. După toate cele spuse mai sus, aș concluziona că oamenii aceștia nu acced deloc la partea profundă și la mecanismele intime de „normalizare” a muzicii – pentru ei muzica rămâne mai degrabă un teritoriu de explorat, într-un efort de integrare, de negociere și de câștigare a statutului. Așadar, muzica pare că nu este, de fapt, auzită așa cum era poate menită, ci „vizitată”, studiată, analizată și… „conspectată”.

Ce se alege de muzicianul care își vede munca, în care a pus nu numai inteligență, cultură, ci și suflet, „vibrație”, mișcare, atunci când publicul nu reușește să vadă dincolo de un simplu „script” abstract? Dar atunci când ascultătorul îi consumă muzica doar la nivel cerebral, făcând deseori asocieri greșite, văzând legături și structuri simbolice, ghidat fiind de mecanismele de proiecție atât de personale și, până la urmă, de propriile biasuri?

Poate că aici merită să studiem și muzicianul modern. Unii sunt poate conștienți de fenomen și integrează în produsul lor și acest tip de reprezentări – de cele mai multe ori facile, „in your face” –, în așa fel încât „băgătorii de seamă” să aibă unde să-și bage nasul și să… sape după explicații. Pe de altă parte, poate există și alții care nu doresc să „se preteze” la așa ceva și își mențin discursul mai aproape de miezul emoțional, instinctual, poate de cel visceral. Fără doar și poate, această atitudine nu-i va salva de curiozitatea – uneori poate prea insistentă – a unui anume tip de public care dorește neapărat să facă parte din procesul creativ, încercând să înțeleagă până la capăt: „Ce a vrut artistul să spună?”.

În opinia mea, fie că vorbim de muzică clasică, de techno sau de muzică populară, fără racordul la emoție sau instinct muzica nici nu poate exista și nici nu are o fundație pe care să se sprijine. Oricine încearcă să producă o piesă într-un DAW va simți, în final, că, dacă aceasta nu transmite umanul din creator, ea nu „prinde”, nu are succes. Și nu vorbim aici de succesul cumpărat prin campanii agresive și costisitoare de marketing, unde adevărul poate fi uneori falsificat. Vorbim de părerea apropiaților atunci când, după zece ore de muncă, le-ai pus la CD-playerul din mașină muzica ta.

Oricine face parte din ecosistemul muzical modern știe cât de căutată este acea calitate a unei piese de „a prinde la public”, de „a fi catchy”. Cu toții simțim când, o dată la cincizeci de produse mediocre, unul dintre ele iese din tipare și toată lumea exclamă: „Da, aici e ceva, o simt, îmi place, sigur va avea succes.” Ne bucurăm cu toții de reușita artistului; ceva din energia sau caracterul piesei ne transcede și dărâmă orice mindset negativ, orice nevoie poate excesivă de a critica și poate orice invidie – profesională sau nu. Aici se vede cu adevărat de ce avem nevoie de muzică autentică și nu de produse ce falsifică această autenticitate.

Am văzut un interviu mai vechi cu Frank Zappa – și nu e vorba doar de el – în care deplângea comercializarea excesivă a muzicii în vremurile noastre. Odată ce finanțatorul sau casa de discuri a avut un hit cu una dintre acele piese despre care vorbeam mai înainte, ei doresc încă unul și încă unul. Artistul, prins între obligații contractuale și speranța că poate va câștiga și mai multă notorietate și, de ce să nu recunoaștem, și bani – pentru el și pentru label –, încearcă poate o nouă versiune inspirată din primul său succes. Nu de puține ori avem parte de copii de mâna întâi, a doua sau a zecea după aceste lucrări. Așa se naște astăzi cantitatea imensă de copii care nu mai transmit ascultătorului nimic altceva decât popularizarea masivă a efortului superficial și a unei atitudini mercantile, speculative.

Ca să fim sinceri, cel care abordează muzica cu acest tip de atitudine are două-trei opțiuni majore înaintea sa: fie începe să înțeleagă, prin efort susținut, că piesa nu va avea cu adevărat succes dacă nu este sincer cu el însuși și nu transmite până la urmă ceva din povestea sa personală, din emoția autentică; fie renunță după primele încercări nereușite; iar alții, mai abili, încearcă metode neortodoxe de a se promova – apelează la servicii pirat de promovare, poate plătesc o fermă de boți să le genereze vizualizări pe canalele de social media. Există multe asemenea metode de a te promova, scurtând un proces îndelungat care are loc, în mod natural, în mintea unui om onest ce se apropie de muzică dorind să transmită ceva cu substanță publicului.

Nu mulți știu că nu numai artiștii apelează la așa ceva, ci și casele de discuri. În goana după profit există, la ora actuală, sute de moduri de a modifica percepția oamenilor despre ce este și ce înseamnă, de fapt, autenticitatea în muzică. Să nu uităm că oamenii sunt influențabili și că opinia generală contează în formarea gusturilor și ghidarea alegerilor. Există în noi o dorință naturală de „a participa”, de a fi incluși, de a înțelege narativele societății din care facem parte și atunci, chiar dacă nu rezonăm neapărat cu un produs mediatic popular, măcar îi… „dăm o șansă”. Iar dacă acesta ne este prezentat prin toate canalele mediatice, ne înclinăm în fața efortului echipelor de marketing și poate chiar cumpărăm întreg albumul.

De cealaltă parte a baricadei se află mulți artiști și case de discuri care nu doresc să facă compromisuri cu ei înșiși sau cu arta lor. Vorbim de nișele culturale, de subgenuri ale regnurilor muzicale în care mentalul colectiv se avântă mai puțin. Aici vin ascultători cu discernământ și spirit critic, inteligenți, culți. Se formează legături puternice și de durată între creator și ascultători, în opoziție cu lumea comerțului cu muzică, unde, odată ieșită din „heavy rotation”, o piesă rămâne pe câteva computere, în câteva foldere denumite generic „Selecții 2019”. Și pe care nu le mai ascultă și nu și le mai amintește nimeni după nici doi-trei ani.

Ei bine, acest tip de artiști, în special cei independenți, cunosc deja toate aceste realități. Ei au trecut prin momentul în care a trebuit să aleagă între a deveni comerciali sau a rămâne autentici și, cu toate lipsurile și vicisitudinile vieții, n-au renunțat la ideea că muzica trebuie să creeze conexiuni umane și nu să câștige în lupta cu ultimii algoritmi economici sau cibernetici. Un celebru artist al genului synthwave – Timecop1983 – lucrează încă în postul de funcționar la poșta locală, deși are fani în toată lumea. Când e de mers la un concert, își ia probabil zile libere din cele de concediu.

Probabil că artistul „indie” are de ales dintr-o pleiadă de justificări – față de sine și față de cei din jur – pentru faptul că… rămâne într-o nișă, nu prea câștigă bani sau nu câștigă deloc. În opinia mea, această etern vehiculată problemă, cea a „banilor din muzică” – care începe cu întrebările familiei și se termină cu cele ale vânzătoarelor de la magazinul din colț – este nițel cam vulgară. Ea este doar produsul gândirii mercantile, speculative, care nu numai că nu înțelege mentalitatea creatorului de muzică, ci și intervine agresiv în modul lui de a-și regla existența în acest complex sistem social în care trăim cu toții. Sunt sigur că mulți artiști independenți sunt deja sătui să dea explicații de acest fel.

Nu de puține ori am auzit sarcasm în muzica de nișă, poate chiar generat de aceste tipuri de atitudini. Artistul simte uneori nevoia să explice și să justifice chiar în produsul său motivele pentru care a făcut această alegere. Alții se izolează în muzici experimentale ieșite din comun, într-o căutare tot mai intimă, în care poate că își găsesc cu adevărat vocea interioară, urmându-și instinctul sau „chemarea”, cum ar spune cei cu înclinații nițel poetice. În mod cert, întreg ecosistemul muzical beneficiază de pe urma acestor exploratori. Ei descoperă noi sonorități, cartografiază teritorii puțin vizitate de mintea comună și dau uneori naștere unor noi genuri muzicale ce, în anii următori, modifică radical întreaga dinamică a acestor sisteme.

Există însă și aici zone de compromis. Unii vor poate nu neapărat să câștige bani, sau nu în primul rând. Poate vor să împrumute câte ceva din statutul sau din misterioasa aură a exploratorilor și uneori avem de-a face cu mici „copycats” care, până la urmă, diluează prin copiere și multiplicare eforturile curajoșilor. Normal, în aceste zone cu public educat, impostura e repede identificată și făptașul pedepsit, măcar prin ignorare sau ridiculizare.

Cert este că un muzician bun, cu experiență în urmă, bun cunoscător al uneltelor, instrumentelor și bine rodat în îndelungatul proces de autocunoaștere care dublează, de fapt, cariera în muzică, este un om înțelept. N-aș zice că în muzica pop sau comercială nu există producători abili care știu să câștige bani fără să facă, de fapt, rabat de la acest tip de autenticitate. Până la urmă, poziționarea în ecosistem a oricărui muzician de succes – fie cel din marea mass-media, fie cel din „nișe” sau subgenuri – rămâne o alegere personală. Poate unora le place să integreze clișee, să le remixeze, să le suprascrie și să le critice, de fapt, în acest fel; poate celorlalți le place mediul academic și publicul „select”, care nu scoate nici măcar un oftat în timpul unui concert ce durează două-trei ore. În opinia mea, muzica sună bine în primul rând atunci când te simți bine făcând-o. Restul detaliilor sunt mai puțin importante.

Și acum să revenim la cei care nu aud muzica sau nu sunt interesați de ea. Poate că vina este totuși a tuturor celor care au corupt și corup în continuare nu numai ecosistemul muzical – din interior sau din exterior –, ci și percepția noastră despre ce înseamnă pentru umanitate acest proces. Poate că oamenii internalizează, la nivel inconștient, complicata țesătură de interese, de compromisuri, de falsuri și de escrocherii care populează și acest sistem, așa cum o face cu întreaga societate.

Poate că nu vrem să auzim la radio aceeași formulă de succes săpată în piatră acum șaptezeci de ani, poate că nu vrem să vedem celebrități propulsate în star system de un amant cu relații sau de un producător cu pile la o fermă de boți. În opinia mea, simțim cu toții impostura, dar, atunci când zgomotul este atât de masiv, de infernal, poate că începem să nu mai putem discerne cu adevărat.

Și atunci poate că ceva în noi începe să-și acopere urechea internă cu palmele și să refuze să mai facă parte din publicul larg care, încă inconștient și needucat, mai mișcă din șolduri pe copia remixată a unui cântec de leagăn creat acum sute sau mii de ani.

---

English version

We all probably know people who never quite know… “what to listen to these days”—I’m talking about music, of course. They often ask what you’re listening to, where you find it, how you discover it. Then they’ll borrow a few tracks, torrent an album, or browse YouTube for a while.

And yet, these are hardly hopeless cases. You could say that somewhere deep inside them there is still a desire to enjoy rhythm, harmony, or simply the intelligence and artistic culture of a remarkable musician. Their real problem is a lack of reference points, rooted in a rather curious phenomenon that I’d like us to explore today, dear students.

Every now and then I come across people who are not only tone-deaf, but who never listen to music at all. I have to admit I found the phenomenon somewhat bizarre, and I would quietly observe these individuals from the corner of my eye. Back then, they struck me as, at the very least, unusual. I wouldn’t dare generalize, yet I couldn’t shake off a certain feeling of unease whenever I encountered them.

I would venture to speculate that a person’s musicality—and their capacity to enjoy music—comes from an unbroken connection between the self and instinct. According to researchers, our prehistoric roots still tie us today to the need to move to the rhythm of drums and instruments. Perhaps our distant ancestors gathered not only to relax, but also to transcend, if only for a little while, the hardships of everyday life: perhaps food was scarce, perhaps someone close had died, or perhaps the tribal chief had just married his fourth wife.

A few years ago I came across a photograph online of a bone flute more than 30,000 years old. Tens of thousands of years ago, prehistoric people were already making instruments specifically for music. It seems almost certain that music had accompanied humanity long before that particular artifact was ever carved.

To be honest, I have no idea how music became intertwined with human instinct. But if it truly reaches us from such a distant past, then perhaps instinct eventually absorbed it as part of itself. After all, our finely tuned hearing serves both to detect danger and to communicate with one another. We rely on it to recognize tone of voice and vocal timbre, just as, walking through a dense mountain forest, we instinctively pay attention to every unusual rustle in the leaves. There may well be a bear lurking behind a blackberry bush, and caution suddenly becomes a necessity.

And that led me to wonder: who is the truly unmusical person? How is it possible that someone can be completely deaf to music? And how, at the opposite end of the spectrum, are there people who can identify the exact pitch of something as mundane as a pen falling onto a table? That ability is called perfect pitch, and I actually had one or two classmates at school who were… “diagnosed” with it.

My suspicion is that most of us enter life with an innate inclination to appreciate music. It accompanies us from our earliest days. Children delight in the simplest melodies, and they fall peacefully asleep to the sound of a lullaby. In the end, what is music if not one of the most beautiful and complex expressions of our humanity? It is proof that society is built not only upon cruelty and conflict, but also upon this positive dimension that, for tens of thousands of years, has embodied our achievements as a species in a metaphorical language.

Sometimes I lie on my back, hands behind my head, staring at the light bulb, wondering whether those who no longer hear music—or perhaps never really did—have become, in some subtle way, disconnected from something essential. Perhaps they have grown excessively rational. Perhaps the hardships of life have pushed them beyond the point where one can still enjoy this layer of existence that runs parallel to ordinary life. We know that there is music for almost every human condition—from euphoria and youthful exuberance to grief and despair. Yet there may be moments when life becomes so overwhelming that any form of harmony begins to feel intrusive. We can sink into depression or anxiety so profound that music itself becomes irritating, even demoralizing.

Ideally, music attempts to embrace all these emotional states. It seeks ways of reflecting them within its own inner structure, so that whenever we go through hardship—or, conversely, moments of extraordinary happiness or serenity—we may feel that we are not walking through uncharted territory, that someone else has already been there before us. This cultural layer prevents us from feeling alone in the face of life’s challenges and, at the same time, gently draws our minds—and perhaps our souls—back into the comforting, if somewhat illusory, feeling that what we are experiencing is not entirely unique.

Of course, no situation and no human being is ever a cliché. Every moment a person lives through is unique. Yet this cultural layer—music—ultimately functions not only as a mediator but also as a force of normalization.

And now let us return to the opening paragraph, to those people who seem to have no musical bearings, those who constantly need someone else to tell them what is worth listening to, what is fashionable, what everyone around them happens to be listening to. After everything I’ve said so far, I would argue that these people never really reach music’s deeper mechanisms of normalization. For them, music becomes less an experience than a territory to be explored in the pursuit of belonging, social negotiation, and status. In other words, music is no longer truly heard as it was perhaps meant to be. It is merely visited, examined, analyzed… almost studied like lecture notes.

And what, then, becomes of the musician who has poured not only intelligence and culture into their work, but also soul, movement, and emotional vibration, when the audience is unable to see beyond an abstract “script”? What happens when listeners consume music purely on an intellectual level, constantly constructing symbolic interpretations and hidden connections, guided above all by their own projections and cognitive biases?

Perhaps this is also the right moment to take a closer look at the modern musician.

Some artists are fully aware of this phenomenon and deliberately incorporate these kinds of representations into their work—more often than not in a rather obvious, “in-your-face” manner—simply to give the overanalytical crowd something to dissect, somewhere to dig for explanations. Others, however, refuse to play that game. They keep their artistic discourse closer to its emotional core, to instinct, perhaps even to something visceral. Yet that choice will hardly protect them from a certain type of audience whose curiosity can sometimes become almost obsessive—people who desperately want to be part of the creative process by answering, once and for all, the familiar question: “What was the artist really trying to say?”

In my view, whether we are talking about classical music, techno, or folk traditions, music cannot truly exist without a connection to emotion and instinct. It simply has no foundation to stand on. Anyone who has ever tried producing a track inside a DAW eventually discovers that if the music fails to communicate the humanity of its creator, it simply doesn’t connect. It doesn’t resonate.

And I’m not talking about the kind of success that can be purchased through expensive marketing campaigns, where perception itself is often manufactured. I’m talking about something far simpler: the opinion of the people closest to you after you’ve spent ten hours working on a track and finally play it for them in the CD player of your car.

Everyone involved in today’s musical ecosystem knows how elusive that quality is—that ability for a track to truly connect with listeners, to be catchy. Every once in a while, after fifty perfectly competent but forgettable releases, one piece suddenly breaks away from the rest and everyone instinctively says, “Yes… there’s something here. I can feel it. I like it. This one’s going to make it.”

We genuinely celebrate the artist’s achievement. Something in the energy or character of that piece transcends us. It tears down our negativity, our impulse to criticize, perhaps even our professional envy. That is precisely why authentic music still matters—and why no manufactured product can truly replace it.

I once watched an old interview with Frank Zappa—and he was certainly not the only one making this point—in which he lamented the excessive commercialization of music. Once a record label or investor scores a hit, they immediately want another one, and then another. The artist, caught between contractual obligations and the hope of gaining even more recognition—and, let’s be honest, more money for themselves and for the label—often ends up creating little more than a variation of their previous success. More often than not, what follows are second-hand, third-hand, or even tenth-generation copies of the original work. This is how today’s overwhelming flood of imitation is born: music that no longer offers listeners anything beyond the mass production of superficial effort and a fundamentally mercantile attitude.

To be fair, anyone approaching music with that mindset eventually faces only a handful of possible paths. Some gradually realize, through persistence, that no piece will ever achieve genuine success unless it grows out of honesty—unless it conveys something of the creator’s own story and authentic emotional experience. Others simply give up after their first failures. And then there are those who choose shortcuts: buying fraudulent promotional services, paying bot farms to inflate social-media statistics, or relying on countless other artificial methods of accelerating a process that, in a sincere artist, normally unfolds slowly and naturally within the mind before eventually becoming music with something meaningful to say.

What many people don’t realize is that artists are not the only ones who resort to these practices. Record labels do as well. In today’s relentless pursuit of profit, there are countless ways to shape the public’s perception of what authenticity in music actually is. We should never forget that people are highly susceptible to influence, and that public opinion plays a crucial role in shaping both taste and choice. Deep down, we all carry a natural desire to belong—to participate, to feel included, to understand the narratives of the society we live in. So even when a popular cultural product doesn’t truly resonate with us, we often decide to “give it a chance.” And when that same product is relentlessly promoted across every media channel available, we find ourselves admiring the marketing machine behind it—and perhaps even buying the entire album.

On the other side of the divide stand those artists and record labels unwilling to compromise either themselves or their art. This is the world of cultural niches, of musical subgenres where the collective mind ventures less often. Here you find listeners with discernment, critical thinking, intelligence, and genuine cultural curiosity. Strong, long-lasting relationships emerge between creators and audiences, in sharp contrast to the commercial music industry, where a song, once it falls out of heavy rotation, survives only on a handful of hard drives, tucked away inside folders with names like “Best of 2019”—never to be played, or even remembered, again.

Independent musicians, in particular, know these realities all too well. They have already faced the choice between becoming commercially successful and remaining authentic. And despite all the hardships and uncertainties life inevitably brings, they have refused to abandon the belief that music should create human connection rather than compete with the latest economic models or recommendation algorithms. Take Timecop1983, one of synthwave’s best-known artists. Despite having fans all over the world, he still works at his local post office. When it’s time to perform live, he most likely uses his vacation days to do so.

An independent artist probably carries around an entire collection of explanations—for themselves as much as for everyone else—as to why they remain in a niche, why they earn very little from music, or sometimes nothing at all. To me, this endlessly repeated obsession with making money from music—a conversation that begins with family members and ends with cashiers at the corner store—is ultimately a rather vulgar one. It is merely the product of a mercantile way of thinking that not only fails to understand the mindset of a creator, but also intrudes aggressively into the delicate balance through which artists try to shape their lives within the complex social system we all inhabit. I have little doubt that many independent musicians have grown tired of having to justify these choices over and over again.

More often than not, I’ve encountered a certain kind of sarcasm within niche music scenes—perhaps born precisely from these attitudes. Artists sometimes feel compelled to explain and justify, within the work itself, why they chose the path they did. Others retreat into increasingly experimental forms of music, embarking on an ever more intimate search in which they may finally discover their own inner voice, following instinct—or what the more poetically inclined would simply call a calling.

The entire musical ecosystem benefits from these explorers. They discover new sonic landscapes, chart territories rarely visited by the collective imagination, and sometimes give birth to entirely new genres that, years later, reshape the dynamics of music itself.

Yet compromise exists here as well.

Some artists are not necessarily driven by money—or at least not primarily. Perhaps what they seek is a fragment of the explorers’ status, or a share of their mysterious aura. And so we occasionally encounter small-time copycats who, through imitation and endless repetition, gradually dilute the achievements of those who were genuinely courageous enough to venture into the unknown. Fortunately, within communities of educated and discerning listeners, imposture is usually recognized rather quickly, and the offender is punished in the simplest possible way: by being ignored—or quietly ridiculed.

The truth is that a mature musician—someone who has mastered their tools, understands their craft, and has endured the long process of self-discovery that inevitably parallels a musical career—is, more often than not, a wise person. That doesn’t mean commercial or pop music lacks gifted producers capable of earning a living without sacrificing authenticity. Ultimately, every successful musician, whether they belong to mainstream media or to a niche community, occupies that position by personal choice.

Some enjoy working with clichés—remixing them, rewriting them, even criticizing them from within. Others feel more at home in academic circles, performing for audiences so attentive that not even a sigh interrupts a concert lasting two or three hours.

Personally, I believe music sounds its best when the person creating it genuinely enjoys making it. Everything else is secondary.

And so we return to those who seem unable—or unwilling—to hear music at all.

Perhaps the responsibility lies, at least in part, with all of us. With everyone who has contributed, directly or indirectly, to corrupting not only the musical ecosystem itself but also our collective understanding of what music truly represents for humanity. Perhaps, on an unconscious level, people absorb this intricate web of conflicting interests, compromises, deception, and manipulation that permeates music just as it permeates society as a whole.

Perhaps we are simply tired of hearing the same formula repeated on the radio for seventy years as though it were carved in stone. Perhaps we no longer wish to watch celebrities propelled into the spotlight by powerful lovers, influential producers, or armies of automated bots.

I believe we all recognize imposture when we encounter it. But once the noise becomes overwhelming—almost infernal—we gradually lose our ability to distinguish what is genuine from what merely appears to be.

And perhaps, at that moment, something deep inside us instinctively covers its inner ear with both hands and refuses to remain part of a mass audience that, still unaware and uneducated, continues to sway its hips to a remixed copy of a lullaby first sung hundreds—or perhaps thousands—of years ago.