PAUL SELING

Varianta în limba română

O instalație multimedium (RGB, 2014) – Despre identitate, informație și migrarea dintre lumi

Privită astăzi, la mai bine de un deceniu de la realizare, O instalație multimedium (RGB) poate părea o lucrare construită din obiecte banale: televizoare CRT aflate într-o căutare continuă de semnal, manechine de plastic, o minge supradimensionată de fotbal, o tablă de șah, folie transparentă, bile colorate, fotocopii deformate ale propriului corp, printuri de pe Wikipedia și o serie de Post-it-uri goale. Totul pare improvizat, ieftin și temporar. Tocmai această aparență este însă una dintre cele mai importante componente ale lucrării.

Instalația nu a fost concepută pentru a impresiona prin materiale sau prin complexitate tehnologică. Dimpotrivă, ea pornește de la întrebarea dacă o idee poate rămâne puternică atunci când este redusă aproape exclusiv la structura ei conceptuală. Într-un fel, lucrarea este un experiment despre cât de mult sens poate supraviețui atunci când resursele materiale sunt aproape inexistente.

Contextul apariției sale este la fel de important ca obiectele din care este alcătuită. După aproape patru ani în care proiectele mele artistice existaseră aproape exclusiv în mediul online, am început să mă întreb dacă spațiul fizic poate genera un alt tip de dialog cu publicul. În acea perioadă, internetul devenise deja locul în care imaginile circulau rapid, erau copiate, redistribuite și uitate cu aceeași viteză. Expoziția fizică continua însă să păstreze o anumită greutate simbolică. Un obiect expus într-o sală părea încă să dețină o autoritate pe care imaginea digitală nu o avea.

Astfel, această instalație nu s-a născut din dorința de a expune obiecte, ci din dorința de a observa ce se întâmplă atunci când o idee migrează din spațiul virtual în cel real. În fond, întreaga lucrare este despre traducere: despre felul în care informația își schimbă sensul atunci când își schimbă suportul.

Cu doar câteva zile înainte de vernisaj, spațiul inițial destinat expoziției a fost retras, iar instalația a fost mutată din sala principală în holul bibliotecii. În loc să reconstruiesc proiectul inițial, am renunțat aproape complet la lucrările pregătite și am decis să răspund chiar prin instalație acestei schimbări. Din acel moment, spațiul nu a mai fost doar locul în care era expusă lucrarea. A devenit unul dintre materialele ei.

Această idee avea să rămână una dintre constantele întregii mele activități artistice: spațiul nu este niciodată neutru. El modifică lucrarea în aceeași măsură în care lucrarea modifică spațiul. Cele două intră într-un dialog continuu, iar sensul final apare tocmai din această negociere.

În centrul instalației se află o minge uriașă de fotbal, folosită ca beanbag. La momentul realizării, ea simboliza o stare de inerție, senzația de pasivitate în fața televiziunii și impresia că propria identitate riscă să fie înlocuită de o versiune construită și proiectată din exterior. Privită retrospectiv, funcția acestui obiect este însă mult mai complexă.

Întreaga instalație a fost concepută ca o structură scalabilă. La prima vedere, mingea reprezintă corpul uman. Dacă însă privitorul își extinde cadrul de observație, aceeași formă poate deveni orașul, apoi țara, apoi planeta și, în cele din urmă, orice sistem suficient de mare încât să poată fi privit ca un întreg. Obiectele nu își schimbă forma, ci doar nivelul la care sunt interpretate.

Această proprietate transformă instalația într-un model care funcționează simultan la mai multe scări. Relațiile dintre obiecte rămân aceleași indiferent dacă vorbim despre individ, comunitate, societate sau civilizație. Lucrarea nu propune o alegorie fixă, ci un mecanism care poate fi aplicat succesiv unor niveluri tot mai largi de organizare.

În acest context, televizoarele CRT ocupă un rol aparte. Ele nu afișează programe și nu transmit informație în sensul obișnuit. Sunt surprinse într-o stare permanentă de căutare a semnalului. Imaginea lor nu este una stabilă, ci rezultatul unei scanări continue. În loc să comunice certitudini, ele par să caute permanent o realitate care nu poate fi niciodată fixată definitiv.

În spatele lor apar manechine fără identitate, așezate pe cutii de carton și înconjurate de mâini negre din plastic. Împreună, aceste elemente sugerează existența unor mecanisme impersonale prin care imaginile publice sunt construite, modelate și redistribuite. Instalația nu identifică vinovați și nu propune explicații simple. Ea vorbește mai degrabă despre senzația că identitatea individuală este negociată permanent într-un spațiu dominat de reprezentări, modele și sisteme de influență.

Un rol important îl joacă și fotocopiile propriului corp. Mâinile și chipul sunt reproduse mecanic, iar fiecare copiere degradează imaginea. Corpul încetează să mai fie portret și devine informație. În acest punct, instalația își mută accentul de pe reprezentare pe procesul reproducerii. Nu mai contează atât cine este persoana fotografiată, cât felul în care identitatea se modifică prin multiplicare, deformare și circulație.

Printurile preluate de pe Wikipedia introduc un alt nivel al lucrării. Ele trimit către cunoaștere, către educație și către patrimoniul cultural comun. Referințele la futurism sau la alte teme din istoria ideilor nu sunt simple citate. Ele sugerează că accesul la cultură și la informație verificabilă reprezintă o alternativă la consumul pasiv al imaginilor și al discursurilor produse de spațiul mediatic. În același timp, Post-it-urile galbene, lăsate intenționat goale, vorbesc despre modul în care fiecare participant la viața socială ajunge să primească, simbolic, propriul set de instrucțiuni. Tocmai absența textului le face mai neliniștitoare decât orice mesaj explicit.

Folia transparentă care acoperă podeaua este poate cel mai discret și, în același timp, unul dintre cele mai importante elemente ale instalației. Ea nu ascunde obiectele, dar nici nu le lasă să fie percepute direct. Funcționează ca o membrană prin care totul devine ușor distorsionat. În acest sens, plasticul devine echivalentul material al informației: un mediu care transportă realitatea, dar o modifică inevitabil în timpul acestui proces.

Toate aceste obiecte au fost alese deliberat din zona low-tech. Nu era vorba doar despre lipsa unui buget sau despre utilizarea unor materiale ieftine. Dimpotrivă, instalația urmărea să testeze dacă o idee poate rămâne funcțională chiar și atunci când este lipsită de spectaculozitate tehnologică. Scopul nu era transformarea sărăciei materiale într-o virtute estetică, ci demonstrarea faptului că valoarea conceptuală a unei lucrări nu depinde în mod necesar de costul producției sale.

În acest sens, O instalație multimedium poate fi înțeleasă ca un experiment artistic construit în jurul feedback-ului. Artistul produce instalația, instalația generează reacții, reacțiile modifică atât publicul, cât și instituția care găzduiește lucrarea, iar toate acestea revin, într-un final, asupra artistului. Opera nu este un obiect închis, ci un sistem deschis, capabil să se transforme prin contactul cu mediul în care există.

Privită retrospectiv, instalația nu vorbește doar despre televiziune, despre mass-media sau despre experiența personală din momentul realizării sale. Ea formulează o întrebare mult mai generală: ce se întâmplă cu identitatea atunci când începe să circule prin sisteme de reproducere, filtrare și reinterpretare? Cum se modifică sensul unei idei atunci când aceasta trece din mediul digital în spațiul fizic, apoi în memorie, fotografie, arhivă și din nou în mediul online?

În fond, aceasta este tema profundă a lucrării. Nu critica tehnologiei și nici nostalgia pentru o lume anterioară internetului, ci încercarea de a înțelege modul în care informația migrează continuu între medii diferite și felul în care această migrare transformă atât realitatea, cât și identitatea celor care participă la ea.

Astăzi, într-o epocă dominată de rețele sociale, inteligență artificială și fluxuri informaționale aproape imposibil de controlat, multe dintre întrebările formulate de această instalație par chiar mai actuale decât în 2014. Tocmai de aceea, lucrarea poate fi citită nu doar ca documentul unei perioade personale, ci ca începutul unei cercetări artistice care avea să continue ulterior în muzică, în video și în proiectele vizuale dezvoltate în anii următori.

Mai mult decât o instalație despre obiecte, O instalație multimedium (RGB) propune un model de gândire. Un model în care spațiul, informația, identitatea și feedback-ul nu mai sunt elemente separate, ci componente ale aceluiași sistem aflat într-o continuă transformare. Din această perspectivă, lucrarea nu reprezintă o lume, ci descrie mecanismul prin care lumi diferite comunică între ele, se influențează reciproc și se reconstruiesc permanent.

---

English version

A Multimedia Installation (RGB, 2014) – On Identity, Information, and the Migration Between Worlds

Viewed today, more than a decade after its creation, A Multimedia Installation (RGB) may initially appear to be an assemblage of ordinary objects: CRT televisions endlessly scanning for a signal, plastic mannequins, an oversized football beanbag, a chessboard, transparent plastic sheeting, colored RGB balls, distorted photocopies of body parts, Wikipedia printouts, and a series of blank Post-it notes. Everything seems improvised, inexpensive, temporary. Yet this apparent simplicity is one of the installation’s most important conceptual strategies.

The work was never intended to impress through sophisticated materials or technological complexity. Instead, it begins with a fundamental question: can an idea remain meaningful when stripped almost entirely to its conceptual structure? In many ways, the installation is an experiment exploring how much meaning can survive when material resources are deliberately reduced to a minimum.

The context in which the work emerged is just as important as the objects themselves. After nearly four years during which most of my artistic practice existed almost exclusively online, I began questioning whether physical space could generate a different kind of dialogue with the viewer. At the time, the internet had already become a place where images circulated rapidly, were copied, shared, archived and forgotten almost instantly. A physical exhibition, however, still carried a particular symbolic weight. An object placed within a real space seemed to possess a different kind of presence than its digital equivalent.

This installation therefore did not originate from a desire simply to exhibit objects, but from an attempt to observe what happens when an idea migrates from the virtual world into physical reality. At its core, the work is about translation: the way information changes its meaning as it changes its medium.

Only a few days before the exhibition opened, the original exhibition space inside the library was unexpectedly withdrawn, and the project was relocated from the main gallery into the entrance hall. Rather than reconstructing the original exhibition, I abandoned almost everything that had been prepared and decided to respond directly through the installation itself. From that moment on, the space was no longer merely the place where the work was presented. It became one of its materials.

This idea would later become a recurring principle throughout my artistic practice: space is never neutral. It transforms the artwork just as much as the artwork transforms the space. Meaning emerges from the continuous negotiation between the two.

At the center of the installation stands an oversized football beanbag. At the time of its creation, it symbolized inertia—the feeling of passive existence in front of television, and the unsettling impression that one’s identity could gradually be replaced by an externally constructed version of oneself. Looking back today, however, its role extends much further.

The entire installation was conceived as a scalable structure. At its smallest level, the central sphere represents the human body. Expand the frame of reference, and it becomes the city. Expand it further, and it becomes the nation, then the planet, and eventually any sufficiently large system that can be perceived as a unified whole. The object itself never changes; only the observer’s scale of interpretation shifts.

This scalability transforms the installation into a model operating simultaneously across multiple levels of reality. The relationships between its elements remain valid whether we are observing an individual, a community, a society, or an entire civilization. Rather than proposing a fixed allegory, the work offers a structural mechanism capable of functioning across different scales of perception.

Within this system, the CRT televisions occupy a unique role. They do not broadcast programs or deliver information in the conventional sense. Instead, they are permanently caught in the act of searching for a signal. Their images are never stable but emerge from an endless process of scanning. Rather than communicating certainty, they embody the perpetual search for a reality that can never be completely fixed.

Behind them stand headless, anonymous mannequins placed on cardboard boxes and surrounded by black plastic hands. Together, these elements suggest impersonal mechanisms through which public identities are assembled, shaped and redistributed. The installation deliberately avoids assigning specific actors or offering simplistic explanations. Instead, it explores the experience of existing within systems where identity is constantly negotiated through images, representations and social narratives.

An equally important role is played by the distorted photocopies of my own hands and face. Each mechanical reproduction further degrades the image. The body gradually ceases to function as a portrait and becomes information instead. At this point, the installation shifts its attention from representation to reproduction itself. The central question is no longer who the depicted individual is, but how identity transforms as it is endlessly copied, distorted and circulated.

The Wikipedia printouts introduce yet another conceptual layer. They point toward knowledge, education and our shared cultural heritage. References ranging from Futurism to particle physics are not decorative quotations but invitations to seek structured knowledge instead of passively consuming the simplified narratives offered by contemporary media. At the same time, the deliberately blank yellow Post-it notes suggest the invisible distribution of roles, tasks and expectations that quietly organize social participation. Their emptiness is precisely what makes them unsettling. The instructions are absent, leaving viewers to project their own.

The transparent plastic sheet covering the floor is perhaps the installation’s most discreet yet most significant material. It neither conceals nor fully reveals the objects beneath it. Instead, it functions as a membrane through which reality becomes subtly distorted. In this sense, the plastic becomes a physical equivalent of information itself—a medium that carries reality while inevitably transforming it during transmission.

Every object within the installation was deliberately chosen from the realm of low technology. This decision was never simply a consequence of limited financial resources. On the contrary, it formed part of the conceptual framework. The installation asks whether an idea can preserve its integrity even after being stripped of technological spectacle. Its purpose is not to glorify scarcity but to demonstrate that conceptual value does not necessarily depend on production costs.

Seen from this perspective, A Multimedia Installation functions as an experiment built around feedback. The artist creates the installation; the installation generates responses; those responses influence both the public and the institution that hosts the work; and this entire process ultimately returns to reshape the artist. The artwork is therefore not a closed object but an open system capable of evolving through its interaction with its environment.

Looking back today, the installation is not fundamentally about television, mass media or even the personal circumstances surrounding its creation. Instead, it poses a much broader question: what happens to identity once it begins circulating through systems of reproduction, filtration and reinterpretation? How does the meaning of an idea evolve as it migrates from digital space into physical space, then into memory, documentation, archives and finally back into the digital realm?

Ultimately, this is the installation’s central concern. It is neither a critique of technology nor an expression of nostalgia for a pre-digital world. Rather, it is an attempt to understand how information continuously migrates across different media, and how this migration reshapes both reality itself and the identities of those who inhabit it.

Today, in a world increasingly defined by social media, artificial intelligence and information flows that have become almost impossible to control, many of the questions raised by this installation appear even more relevant than they did in 2014. For this reason, the work can be understood not only as a document of a particular personal moment, but also as the beginning of a broader artistic investigation that would later continue through music, video and visual art.

More than an installation composed of objects, A Multimedia Installation (RGB) proposes a model for thinking. It imagines space, information, identity and feedback not as separate entities, but as interconnected components within a single system undergoing continuous transformation. From this perspective, the installation does not merely represent a world. Instead, it attempts to describe the mechanisms through which different worlds communicate, influence one another and continuously reconstruct themselves.