PAUL SELING

Varianta în limba română

Soma – între investigație personală și reflecție asupra percepției

Privit retrospectiv, videoclipul pentru Soma poate părea încărcat de semnificații filosofice și simbolice. Imaginile cu păduri acoperite de ceață, fețe fragmentate, ochi care apar și dispar, corpuri descompuse în lumină și structuri digitale abstracte sugerează teme precum identitatea, memoria, corporalitatea sau raportul dintre om și tehnologie.

Totuși, punctul de plecare al lucrării pare să fi fost mult mai concret și mai personal.

Soma a fost realizat într-o perioadă caracterizată de incertitudine, izolare și lipsă de informație. La începutul pandemiei, lumea părea suspendată într-un spațiu greu de înțeles. Explicațiile erau contradictorii, viitorul imposibil de anticipat, iar experiența cotidiană căpătase o calitate aproape ireală. În acest context, procesul de producție muzicală nu apare ca ilustrare a unei teorii despre realitate, ci ca o formă de investigație intuitivă. Lucrul în Ableton devine un mod de a explora întrebări pentru care nu existau încă răspunsuri clare.

Din această perspectivă, imaginile videoclipului funcționează mai puțin ca simboluri construite deliberat și mai mult ca urme ale unei stări psihologice.

Pădurea și ceața nu reprezintă neapărat inconștientul în sens academic sau filosofic. În primul rând, ele sugerează imposibilitatea orientării. Un teritoriu există, dar nu poate fi văzut în întregime. O direcție pare să existe, dar rămâne ascunsă. Este imaginea potrivită pentru o perioadă în care lumea devenise dificil de citit și interpretat.

În același timp, apariția repetată a figurilor umane introduce un alt strat al lucrării.

Privite astăzi, aceste personaje pot fi interpretate ca reprezentări ale identității, ale memoriei sau ale percepției. Dar ele provin și dintr-o experiență mult mai directă și mai particulară. În timpul realizării proiectului exista sentimentul că procesul creativ era observat din exterior. Nu ca o certitudine factuală formulată rațional, ci ca o senzație persistentă care însoțea actul creației. Oamenii care apar în videoclip pot fi înțeleși și ca expresii ale acestei prezențe percepute: figuri aflate undeva dincolo de câmpul vizibil, interesate de ceea ce se produce, de modul în care se produce și de motivele pentru care se produce.

Videoclipul nu afirmă existența unei asemenea instanțe. El documentează mai degrabă experiența subiectivă a posibilității ei.

Această diferență este esențială.

Lucrarea nu spune că realitatea este într-un anumit fel. Ea încearcă să redea felul în care realitatea era percepută în acel moment.

Din acest motiv, imaginile fragmentate și efectele de glitch capătă un rol important. Ele nu funcționează doar ca elemente estetice inspirate de cultura electronică sau de limbajul vizual digital contemporan. Ele exprimă dificultatea construirii unei imagini coerente despre lume. Fiecare dată când o figură pare să se stabilizeze, ea se fragmentează din nou. Fiecare dată când apare o identitate recognoscibilă, aceasta este multiplicată, distorsionată sau absorbită de alte imagini.

Corpul din Soma nu este niciodată complet prezent.

Este văzut prin filtre.

Prin reflexii.

Prin suprapuneri.

Prin interferențe.

Prin memorie.

Prin tehnologie.

Prin presupuneri.

Prin privirea altora.

Abia pornind de la această experiență concretă se poate ajunge la interpretări mai largi.

Pentru că, indiferent de originea lor personală, imaginile ating teme care depășesc contextul individual. Întrebările care apar implicit în videoclip nu sunt doar întrebările unei persoane aflate într-un moment dificil. Sunt întrebări fundamentale despre percepție.

Ce parte din ceea ce vedem aparține lumii și ce parte aparține minții?

Cât din identitatea noastră este stabilă și cât reprezintă un proces continuu de reconstrucție?

În ce măsură memoria păstrează trecutul și în ce măsură îl reinventează?

Și, în cele din urmă, cine este observatorul?

Persoana care privește lumea?

Sau persoana care se privește pe sine încercând să înțeleagă lumea?

În acest sens, intervențiile textuale propuse pentru videoclip — Is this memory?, Is this real? și Am I real? — rezumă foarte bine parcursul lucrării. Ele nu introduc o teorie și nici nu oferă explicații. Ele descriu progresia unei stări de căutare.

Mai întâi este pusă sub semnul întrebării amintirea.

Apoi realitatea.

În final, însăși identitatea celui care întreabă.

Iar tocmai această deplasare transformă Soma dintr-un document al unei experiențe personale într-o lucrare deschisă unor interpretări mai ample. Nu pentru că încearcă să formuleze răspunsuri filosofice, ci pentru că rămâne fidelă unei experiențe autentice de incertitudine, investigație și căutare. Filosofia apare abia după aceea, ca posibilă consecință a sincerității cu care a fost înregistrată acea stare.

---

English version

Soma – A retrospective look at an investigation that began in uncertainty

At first glance, the video for Soma can be interpreted as an exploration of memory, identity, and perception. Forests covered in mist, fragmented bodies, multiplied faces, digital structures, and organic forms coexist within a space that constantly oscillates between nature and information, between experience and representation.

Yet the work becomes more compelling when understood from the concrete and personal circumstances in which it originated.

Soma was created during a period marked by uncertainty, isolation, and a profound lack of reliable information. In the early months of the pandemic, the world seemed suspended in a state that was difficult to understand. Explanations were often contradictory, the future was impossible to predict, and everyday life had acquired an almost unreal quality. Within this context, music production did not emerge as an attempt to illustrate a theory about reality, but rather as an intuitive form of investigation. Working in Ableton became a way of exploring questions for which no clear answers yet existed.

From this perspective, the images in the video function less as deliberately constructed symbols and more as traces of a psychological state.

The forest and the mist do not necessarily represent the unconscious in an academic or philosophical sense. First and foremost, they evoke the impossibility of orientation. A territory exists, but cannot be fully seen. A direction seems present, yet remains obscured. It is an appropriate image for a period in which the world itself had become difficult to read and interpret.

At the same time, the recurring appearance of human figures introduces another layer to the work.

Viewed today, these characters may be interpreted as representations of identity, memory, or perception. Yet they also originate from a far more immediate and personal experience. During the creation of the project, there existed a persistent feeling that the creative process was being observed from the outside. Not as a rationally formulated certainty, but as a recurring sensation accompanying the act of creation itself. The people appearing throughout the video can therefore be understood as expressions of that perceived presence: figures existing somewhere beyond the visible field, interested in what was being created, how it was being created, and why it was being created.

The video does not claim the existence of such an external presence. Rather, it documents the subjective experience of its possibility.

This distinction is essential.

The work does not say that reality is a certain way. It attempts to convey what reality felt like from within that particular moment.

For this reason, the fragmented imagery and glitch aesthetics play a crucial role. They function not merely as stylistic references to digital culture or electronic media, but as expressions of the difficulty of constructing a coherent image of the world. Each time a figure seems to stabilize, it fragments once again. Each time an identifiable face emerges, it is multiplied, distorted, or absorbed into other visual layers.

The body in Soma is never fully present.

It is seen through filters.

Through reflections.

Through superimpositions.

Through interference.

Through memory.

Through technology.

Through assumptions.

Through the gaze of others.

Only from this concrete and personal experience can broader interpretations begin to emerge.

Because regardless of their origin, the images touch upon questions that extend beyond the individual context. The implicit questions raised by the video are not merely the questions of one person navigating an uncertain period. They are fundamental questions about perception itself.

How much of what we see belongs to the world, and how much belongs to the mind?

How much of our identity is stable, and how much is a continuous process of reconstruction?

To what extent does memory preserve the past, and to what extent does it reinvent it?

And ultimately, who is the observer?

The person looking at the world?

Or the person watching themselves trying to understand the world?

In this sense, the textual interventions proposed for the video — Is this memory?, Is this real?, and Am I real? — perfectly summarize its trajectory. They do not introduce a theory, nor do they provide explanations. Instead, they trace the progression of a search.

First, memory is questioned.

Then reality.

And finally, the identity of the one asking the questions.

It is precisely this movement that transforms Soma from a document of a personal experience into a work open to broader interpretation. Not because it attempts to formulate philosophical answers, but because it remains faithful to an authentic experience of uncertainty, investigation, and inquiry. Philosophy appears only afterwards, as a possible consequence of the honesty with which that state was originally recorded.