PAUL SELING

Varianta în limba română

Mare și îndelungată a fost complicata mea relație cu colegul de facultate și concitadinul Sever. Ea a început pe terenul de baschet din curtea liceului, unde după-masa ne adunam și jucam cu cine se găsea prin zonă.

Sever juca extrem de bine. Băi, era un tip frumos rău, mai ales în tinerețe. Pe vremea aia, cu un păr lung până la mijlocul spatelui, arăta ca un veritabil star grunge-rock de la MTV. Coolness la superlativ, am zis io; mă gândeam că până și Kurt Cobain ar fi putut fi invidios.

După aia ne-am pomenit împreună la pregătirea pentru Mincu, sub bagheta profesorului Ștefănescu. Acolo am văzut pentru prima dată punctul lui slab: hașura. Închistat, inabil, desena ca un începător. Eu îmi vedeam de-ale mele, proful era mulțumit de mine, dar Sever avansa greu. Din câte îmi aduc aminte, a intrat doar după a doua încercare, în anul în care am dat și eu examenul.

Cum am picat și în aceeași cameră de cămin – în Teiul Doamnei – ne-am tot înghesuit toți cei cinci într-o cameră de 5 x 4 metri, lungind-o cu poveștile la nesfârșit. Pur și simplu nu mai conteneam cu joaca cu ideile: Radu P. lansa teme filosofice, Sever părea tipul matur – the strong, silent type, cum se zice – cu un umor bătrânesc, mucalit și calm. Eu, care nu înțelegeam nimic din ce spunea Radu, trânteam câte o prostioară, încercând să aduc discuția în registrul mai lumesc.

Cum veșnic mă vânzoleam între săli de forță, bazine de înot sau piste de alergare – uneori – aveam nevoie și de suplimente cu proteine. Țineam o cutie de vreun kilogram în dulap, din care îmi făceam shake-uri după fiecare antrenament. După ce terminasem a XII-a la vreo 65 de kilograme, era timpul meu să strălucesc: ajunsesem, după insistențe masive, către 80 și acum eram mulțumit. Dar cum nu prea aveam bani și eram veșnic în mișcare, între terase din centru și nopți prin Club A, energia se termina repede.

Eram veșnic necăjit că Severino se servea după gust și nevoi din praful meu cu proteine, pe care, la un moment dat, a trebuit să-l pun sub lacăt. Erau scumpe, ce să mai zici. Severino o ducea prost cu banii și trăia veșnic înfometat. N-a mers; a reușit să deschidă sau să spargă până la urmă și lacătul.

Ce mă mai dispera era că, uneori, când veneam singur din club – pe la 5 dimineața, mergând poate pe jos sau luând tramvaiul 5 la prima oră – îmi găseam mica porție de mâncare pe care o lăsam de seara devastată complet. Din feliile de parizer rămâneau doar pielițele, cutia de iaurt era goală. Totul era abandonat cu delăsare și lipsă de interes la vedere; mai trebuia să fac și curat după Sever care, deși îi reproșam de fiecare dată asta, continua să-mi ignore disperarea. Era aiurea să mă apuc să închid și chestiile astea pe undeva.

Mă rog, după câteva luni am plecat din cămin, exasperat de zgomot, uși trântite, fum de țigară de-l tăiai cu cuțitul. Și, mai ales, de ritmul de viață și de învățare care abia se târa, aidoma celui al unor pensionari care nu mai au nimic de demonstrat nimănui, niciodată.

Acum că mă găseam pe strada Frumoasă, în apropiere de Piața Victoriei – la 25 de minute de mers pe jos de Club A – iarăși am devenit o bună oportunitate pentru Severino, care acum înnopta deseori la mine după câte o noapte alături de grupul nostru de colegi petrecăreți.

Mna bun, și cum după mahmureală îi era deseori sete, Severino se ducea la bucătăria mansardei, lăsând robinetul deschis – noaptea nu curgea apă, din motive misterioase. Uite-așa ne-am trezit în două rânduri că coboram din pat într-un strat de apă de aproape un centimetru.

Doamna gazdă, o femeie de treabă, pensionară în etate, nu a făcut scandal niciodată. S-a amărât însă, reproșându-mi cu vocea stinsă a unei femei înțelegătoare despre cele tinerești. Sincer să fiu, nu mai știu dacă am contribuit cu bani la reparații – cred totuși că da și cred că părinții au făcut-o. Oricât ar fi, Sever nu și-a asumat niciodată aceste greșeli și și-a văzut de viață ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. După a doua inundație, doamna, ajunsă la capătul răbdărilor, m-a rugat, necăjită, să plec; normal, m-am simțit prost și asta am și făcut.

Despre doamna am mai povestit într-o însemnare pe Facebook o anecdotă simpatică. Cântam la saxul meu Guban, ca un adevărat solist singuratic al unui film de artă, exersând nițel, ocolind pe cât puteam clapele ce sunau nițel dogit sau fals. Repet, nu era un sax neapărat nasol – era nițel prost construit și se știa printre instrumentiști că unele note sunt nițel mai sus sau mai jos decât cele ale gamei în care era acordat.

Părinții și-au permis doar atât. Era o vreme în care și o ancie avea un preț mare pentru bugetul nostru și îmi aduc aminte cât rădeam cu lama lemnul de bambus sau încercam să recondiționez câte una care crăpa din neatenție.

Mă distrez și astăzi când îmi aduc aminte că doamna m-a întrebat siderată, după prima repetiție:

„Paul, tu cântai la saxofon?”

Am răspuns că „da, exersez uneori”.

„Oh”, spune doamna, „mi se părea mai întâi că se aude de la radio… dar… m-am mirat totuși că… ăia de la radio cântă bine!”

Apoi m-a denumit Bill Clinton al străzii Frumoase și am plecat nițel amuzat, dar și nițel necăjit – nu mă credeam chiar așa de slab, sincer să fiu.

M-am apucat de saxofon taman când moda anilor ’80 se schimba în favoarea rockului grunge sau a muzicii eurodance. Muream de nervi că n-am putut și eu să-mi mai pun o pălărie cu boruri largi, o cămașă descheiată peste un tricou larg, lejer, cu mânecile ridicate până la cot.

Cât de cool și sexy aș fi fost seara, după căderea întunericului, așezat în cadrul ferestrei – mai ales în a unei mansarde dintr-un oraș cosmopolit – atrăgând, cu tonul instrumentului meu cald, catifelat și senzual, atenția tuturor fetelor cu auz muzical din cartier?

Jos, la scara blocului, s-ar fi adunat vrăjite duzini de fanele, de la cele de liceu până la cele mai experimentate – poate chiar studente în ani terminali sau, de ce nu, soții ale unor bărbați plecați în delegații cu lunile.

Acestea, curioase și dornice să mă cunoască, m-ar fi privit cu ochi umezi coborând scările, detașat, nepăsător și distant, dând cu calm două autografe și alegând-o pe cea potrivită stării mele din acea seară.

Și totuși, trebuia să recunosc, pierdusem trenul ăla. Aveam mai degrabă parte de miștocăreli și doar câțiva muzicieni mai pricepuți mai înțelegeau câte ceva din ce încercam să fac sau să exersez.

Spre disperarea mea trebuia să cânt de fiecare dată când ne întâlneam – musai, musai – „Lily Was Here”, piesa americancei Candy Dulfer. Mă dispera și astăzi faptul că lucrarea nu are o structură solidă și că tema se repetă parcă prea de multe ori pe tot parcursul celor 4 minute și 30 de secunde cât durează.

În plus, fade-out-ul de final e demoralizator. De fiecare dată când începi să cânți coverul cu o trupă, nimeni nu știe când și cum se poate termina jam-session-ul. Ba intră saxul, ba chitara solo, faci cu schimbul și apoi o iau cu toții de la capăt. La un moment dat faci chitaristului semne disperate, tragi cu ochiul, ridici dintr-un umăr și, totuși, nimeni nu se prinde. Ți se urăște cu tema, mai tragi de-o improvizație și până la urmă toată lumea lasă piesa baltă fără vreun final satisfăcător.

Apoi trupa se preface că nimic ciudat nu s-a întâmplat, se mai bea o bere și se continuă. Mă rog, nu că ar fi ceva în neregulă cu toate astea; mă amuz eu acum.

Revenind la Severino, el a fost pe tot parcursul studiilor o prezență constantă în jurul meu. Poate mult prea aproape, o persistență care până la urmă s-a transformat în obicei și, din cauza singurătății amândurora, o apropiere cam toxică, vecină cu codependența.

Dar despre aceste aventuri și altele de felul ăsta voi mai scrie și voi mai produce poate și niște videoclipuri, doar de dragul recuperării memoriei mele intime, așa cum o dețin încă depozitată bine între sinapsele miliardelor de neuroni care par să mă mai mențină în funcțiune.

_____________________________________________________________________________________

English version

Da, ai dreptate. În mod normal aș putea traduce un text de lungimea asta. Problema nu este traducerea în sine, ci faptul că trebuie să încapă și varianta corectată cu diacritice și traducerea integrală în același răspuns.

Dacă mergem direct la traducere, pot continua fără probleme. Iată prima parte:

My relationship with my fellow architecture student and hometown acquaintance, Sever, was long, complicated, and enduring. It began on the basketball court in the high school yard, where we would gather in the afternoons and play with whoever happened to be around.

Sever played extremely well. Man, he was a ridiculously handsome guy, especially when he was young. Back then, with hair reaching halfway down his back, he looked like a genuine grunge-rock star straight off MTV. Coolness in its purest form, if you ask me. I sometimes thought even Kurt Cobain might have been jealous.

Later we found ourselves attending the entrance exam preparation courses for the Mincu Architecture School under Professor Ștefănescu. That was where I first discovered his weak point: architectural hatching. He was rigid, awkward, and drew like a beginner. I was busy with my own work, the professor seemed pleased with my progress, but Sever advanced slowly. As far as I remember, he was admitted only on his second attempt, the same year I took the exam.

Since we also ended up sharing the same dormitory room in Teiul Doamnei, the five of us squeezed together into a room barely five by four meters and stretched our evenings endlessly with conversations. We simply could not stop playing with ideas. Radu P. would launch philosophical themes into the air. Sever seemed like the mature one—the strong, silent type—with a calm, old-fashioned, deadpan sense of humor. I, who understood almost nothing of what Radu was talking about, would throw in some silly joke, trying to bring the discussion back down to earth.

Because I was constantly moving between gyms, swimming pools, and occasionally running tracks, I also needed protein supplements. I kept a one-kilogram container in my wardrobe and made shakes after every workout. After finishing high school weighing around sixty-five kilograms, it was finally my time to shine. Through relentless effort I had pushed my weight close to eighty, and I was proud of it. But since I never had much money and was always on the move—between downtown cafés and long nights at Club A—my energy reserves disappeared quickly.

I was constantly annoyed that Severino would help himself to my protein powder whenever he felt like it. Eventually I had to lock it away. Protein supplements were expensive, after all. Severino was always broke and permanently hungry. The lock did not help. Sooner or later he managed to open it—or break it.

What drove me even crazier was that sometimes, when I returned alone from the club at five in the morning, after walking home or taking tram number five on its first run of the day, I would discover that the small meal I had left for myself the night before had been completely demolished. Only the skins remained from the slices of sausage. The yogurt container was empty. Everything was left in plain sight with a remarkable combination of laziness and indifference. On top of that, I often had to clean up after Sever. No matter how often I complained, he simply ignored my frustration. It seemed absurd to start locking up food as well.

After a few months I left the dormitory, exasperated by the noise, the slamming doors, and cigarette smoke thick enough to cut with a knife. Most of all, I could no longer tolerate the pace of life and study there—a sluggish rhythm resembling that of retirees who no longer have anything to prove to anyone.

Once I moved to Frumoasă Street, near Victory Square, only a twenty-five-minute walk from Club A, I once again became a convenient opportunity for Severino. After nights spent with our group of party-loving classmates, he often stayed over at my place.

And since hangovers usually left him thirsty, he would wander into the attic kitchen and leave the faucet open. At night, for mysterious reasons, there was no running water. As a result, on two separate occasions we woke up stepping out of bed into nearly a centimeter of standing water.

My landlady, an elderly retired woman, was genuinely kind. She never made a scene. She merely became sad and reproached me in the subdued voice of someone who understood youthful foolishness all too well. Honestly, I no longer remember whether I contributed financially to the repairs. I think I did, and I believe my parents helped as well.

What I do remember is that Sever never accepted responsibility for any of it. He carried on with his life as though nothing had happened. After the second flood, the poor woman finally reached the end of her patience and asked me, apologetically, to leave. Naturally, I felt terrible and did exactly that.

I’ve already mentioned my landlady in a Facebook post where I told a rather amusing story about her.

At the time I was practicing on my Guban saxophone, like the lonely lead character in some arthouse film, carefully working through exercises while avoiding, as best I could, the keys that sounded slightly warped or out of tune. To be fair, it wasn’t necessarily a bad instrument—it was simply built a little poorly. Among musicians it was well known that some notes sat slightly above or below the pitch they were supposed to produce.

My parents could only afford so much. It was a time when even a single reed represented a significant expense for our family budget. I still remember scraping bamboo with razor blades, trying to reshape worn reeds or rescue those that had cracked through carelessness.

Even today I laugh when I remember the look of astonishment on my landlady’s face after my first practice session.

“Paul, do you play the saxophone?”

I replied, “Yes, I practice sometimes.”

“Oh,” she said, “at first I thought the sound was coming from the radio… but then I was surprised because… well… the people on the radio actually play well!”

Later she nicknamed me “the Bill Clinton of Frumoasă Street.” I walked away slightly amused and slightly offended. To be honest, I didn’t think I was that bad.

The unfortunate thing was that I had started playing the saxophone precisely when the fashion of the 1980s was giving way to grunge rock and Eurodance music. It drove me crazy that I had missed the era when I could have worn a wide-brimmed hat, an unbuttoned shirt over a loose T-shirt, and sleeves rolled casually up to my elbows.

How cool and sexy I would have looked in the evenings, after dark, sitting in a window frame—especially in the attic of some cosmopolitan city—drawing everyone’s attention with the warm, velvety, sensual tone of my instrument.

Down by the entrance to the building, dozens of enchanted admirers would have gathered. They would range from high-school girls to more experienced women—perhaps even senior university students or, why not, the wives of men away on business trips for months at a time.

Curious and eager to meet me, they would watch me descend the stairs with moist eyes while I remained detached, indifferent, and mysterious, calmly signing a couple of autographs before choosing whichever admirer best suited my mood that particular evening.

And yet, I had to admit it: I had missed that train.

What I received instead was mostly teasing. Only a handful of more experienced musicians understood what I was trying to accomplish or practice.

To my endless frustration, every time people found out I played saxophone they wanted me to perform “Lily Was Here,” Candy Dulfer’s famous instrumental piece. Even today it annoys me. The composition lacks a truly solid structure, and the central theme repeats what feels like far too many times throughout its four-and-a-half-minute duration.

The ending is even worse. That fade-out is completely demoralizing. Whenever you try to perform the piece with a band, nobody knows when or how the jam session is supposed to end. First the saxophone takes a solo, then the guitar, then everyone trades places and starts all over again.

Eventually you begin sending desperate signals to the guitarist. You glance sideways, shrug your shoulders, try to communicate somehow. Yet nobody gets the hint.

You become sick of the theme, stretch out another improvisation, and sooner or later everyone simply abandons the piece without any satisfying conclusion whatsoever.

Then the band pretends nothing strange has happened, someone orders another beer, and the evening continues as usual.

Not that there’s necessarily anything wrong with that. Looking back now, I find it rather funny.

Returning to Severino, he remained a constant presence throughout my years at university. Perhaps too constant, too close. Over time, what had begun as simple companionship gradually turned into habit and, because of the loneliness we both carried in different ways, into a relationship that was at times uncomfortably close to codependency.

Looking back, I realize that our friendship occupied a peculiar space somewhere between affection and irritation. Sever could be impossible. He borrowed things without asking, ignored responsibilities, and seemed blessed with an almost supernatural ability to move through life without acknowledging the chaos he left behind. Yet somehow he remained there, orbiting around my daily existence with remarkable persistence.

Perhaps that is why so many of my memories from those years inevitably include him. Whether in the dormitory, at parties, in late-night philosophical conversations, or in the countless minor disasters that accompanied student life, Sever was almost always somewhere nearby.

The strange thing about memory is that, with time, even the episodes that once caused anger begin to acquire a certain warmth. The frustrations remain visible, but they are softened by distance. What once felt unbearable becomes material for stories. What once seemed like evidence of someone’s flaws becomes part of a larger picture—one populated by young people trying, often clumsily, to find their place in the world.

As for Sever, his presence became woven into the fabric of those years so thoroughly that it is difficult to separate my own story from his. Whether that closeness was healthy is another question entirely.

But I will probably write more about these adventures—and many others like them—in the future. Perhaps I will even turn some of them into videos. Not out of nostalgia alone, but out of a desire to recover fragments of my private memory while they still remain accessible, carefully stored somewhere among the synapses of the billions of neurons that, for the moment at least, continue to keep me functioning.