PAUL SELING

Varianta în limba română

Suntem în 1997, aveam 19 ani. Era prin primăvară cred când, urcând în trenul cu care făceam naveta spre București, m-am nimerit pe hol cu Alina 01 (nu-i mai știu numele de familie). Pfff, îmi plăcea tipa tare mult, o vedeam deseori în pauze, în curtea liceului. Era fix genul meu: ten oacheș, băiețoasă și smart. Îl avea pe vino-ncoace în mod cert. Și cu siguranță nu eram singurul care o observase.

Nici nu știu cum să definesc acest termen – „vino-ncoace”. Pentru mine e vorba de genul ăla de fete care gândesc singure – asta e prima calitate pe care am căutat-o la ele întotdeauna. Femeile care „își țin mințile în grup”, care caută în mod constant opinii, păreri, chiar recenzii și review-uri publice – mai ales când e vorba de bărbați – îmi rămân și astăzi complet străine și încerc să le țin la distanță. Mă tot întreb cum poate o fată să intre într-o relație cu un bărbat judecându-l tot timpul împreună cu prietenele, analizând probabil în grupul ei de susținere fiecare detaliu al comportamentului lui. De fiecare dată când le povestești amicelor tale despre tonul pe care îl avea prietenul tău atunci când te-a jignit, despre privirea lui furibundă când s-a enervat pe tine (niciodată nu ești tu de vină – îți vor confirma amicele pe loc) uiți să precizezi că ești și tu părtinitoare, că versiunea ta de adevăr e poate alterată de o judecată greșită sau un comportament deviant. Dar, deși prietenele tale știu foarte bine asta – doar discută despre tine și în absența ta – n-o să-ți spună niciodată franc nimic despre aceste defecte. Împreună sunteți niște zeițe, întruchipări ale perfecțiunii, feminitatea ridicată pe un piedestal inaccesibil muritorilor de rând.

Dar fetele deștepte nu prea au genul ăsta de anturaj. Ele sunt agile, mobile în sistemul social, au opinii proprii, știu judeca oamenii, observă detalii de nevăzut pentru alții. Poate că au avut părinți mai permisivi, mai libertini sau poate s-au iubit așa de natural încât fata pe care au crescut-o n-a mai avut nevoie de prea multe explicații din partea niciunuia dintre ei. Așa copilul și-a dezvoltat o minte independentă care nu ține seama de prea multe păreri și nici nu caută confirmări acolo unde nu le poate de fapt niciodată obține.

Ne-am plăcut, Alina și cu mine, din start. N-am dezvoltat până la urmă nicio relație – eu eram extrem de timid și neexperimentat în… combinatorica studențească (lol, și niciodată nu m-am priceput la așa ceva de fapt). Tipa avea mult prea multă inițiativă, mi-am spus eu aproape de la început, și m-am speriat nițel de ritmul rapid în care își dorea să funcționeze lucrurile între noi. Sincer să fiu, ca de fiecare dată când am întâlnit asemenea femei am fost perceput ca pâmpălău probabil, deși nu voiam decât relații „ca-n povești” sau „ca-n romane”: cu o evoluție lentă, graduală, naturală, prin care să ne cunoaștem tot mai bine. În timpul acestui proces bănuiam sau speram că sexul ar fi venit cumva de la sine – fără să fie neapărat punctul central al relaționării. Și astăzi, după 30 de ani, văd la fel lucrurile și modul de a gândi al celor care concep sexualitatea ca pe ceva detașabil de spirit, de emoție, de afecțiune, îmi este nu numai străin, dar mă și sperie.

Mă tot întrebam dacă nu cumva noi, ăștia romanticii, nu suntem defecți de fapt și dacă nu cumva avem nevoie de aceste scenarii ca să ne ascundem inabilitățile, fricile, timiditatea; pe când alții – lipsiți pesemne de orice traumă emoțională și stăpâni complet pe corpul și pe instinctele lor – știu să-și trăiască fiecare etapă evolutivă la maximum, trecând prin viață aidoma unor trenuri de mare viteză. Noi, restul – marfarele sau trenurile personale care suntem – părem că avem tot timpul nevoie de câte o locomotivă diesel care să ne tracteze nițel de pe liniile moarte pe care, în traficul feroviar infernal global, ne tot retragem – cu sau fără voia noastră.

Bineînțeles, te poți întreba cum trăiesc ceilalți – TGV-urile, trenurile-săgeată, Maglev-urile sexului. Oare chiar nu există sentiment în timpul unei partide de sex… „sportiv” (așa i se zicea parcă într-o vreme), poate cu un partener cunoscut cu o noapte în urmă într-un club sau pe Tinder? Sincer să fiu, nu voi ști niciodată. Îmi e peste putință să înțeleg o asemenea minte și doar ideea că există asemenea mentalități, probabil și bine echilibrate, fiabile și funcționale, de succes chiar, mă uimește.

Ba mai rău, uneori mă umple de invidie. De fapt ce mă enervează mai mult nu e că alții fac sex de 1000 de ori mai mult decât noi, romanticii incurabili, ci că nu pot defel să înțeleg mecanismele care îi formează și îi mână în acțiune, în viață. Nu e deloc de necrezut că unii dintre aceștia/acestea pot și știu folosi după o vreme sexul pentru a manipula, a dezbina, a provoca nefericire și traume altora, în final. Sincer să fiu, asemenea lumi mentale nu prea am chef să vizitez, dar uneori se pare că sunt nevoit. De nenumărate ori stai cu ei la o masă, alături de un amic care te-a invitat acolo fără să știe ce prădători pândesc din umbră, pretutindeni prin frunzișul din jur.

Revenind la Alina 01, n-a mers nimic între noi de fapt. În mod cert diferența de dotări – ea pe ecartament larg, electrificată, standard, eu doar un fel de „Mocăniță” anostă, menținută în funcțiune pentru scopuri turistice – nu ne-a permis să „ne combinăm”.

Dar intenția contează, dragi cetitori. După o vreme, trăgând cu colegul de facultate și concitadinul Sever B. de-o bere „pe centru”, între un curs de după masă și seara de beție în Club A, îi povestesc despre întâmplare. Sever pălește ușor dar își ascunde cu abilitate nedumerirea. Păi, și el o plăcea pe fată încă de multă vreme și alergase după ea cu perseverență în perioada liceului. Din câte mi-a spus ea îl evita în mod constant și dorința lui nu putuse fi dusă la înfăptuire.

L-am liniștit calm, explicându-i înțelept că… așa-i în viață, nu obții tot timpul ce-ți dorești. În gândul meu însă am compilat diferența de ten, moștenirile genetice, de vârstă ale celor doi, energia și ritmul cu care se mișcau în timp și spațiu și am conchis nițel amuzat că… „nicicum n-ar fi mers”.

Mă întreb acum, retrospectiv, dacă nu cumva amicul Sever nu va fi luat întâmplarea ca pe un afront, ca pe o provocare – deși din partea mea n-a fost decât o reacție la un flirt puțin vizibil între mine și Alina, flirt ce începuse cu destul de multă vreme în urmă; și care se dorea cumva manifestat mai departe, oricare ar fi fost rezultatul. Cum în anii ce urmau evenimentele urmau să capete o turnură din ce în ce mai dramatică, probabil că nu vom avea răspunsul niciodată. La câți bucătari își învârt lingurile în oala noastră – de acum comună, o oală publică ce hrănește tot felul de guri – de la cantina săracilor până la cele mai selecte locații din urbe, n-ar fi de mirare să nici nu mai putem formula întrebarea măcar.

Și totuși, din câte mi-l amintesc pe fostul meu coleg, nu cred că a fost vreodată problema lui asta și nici nu cred că avea genul ăsta de mentalitate; mai degrabă rămâne problema grupului său de susținători, a „publicului larg” sau a altor participanți la traficul infernal din micul nostru nod feroviar.

P.S. – M-am întâlnit cu Alina 01 în urmă cu vreo 10 ani. Se mutase în America de ceva vreme dar nu părea că se schimbase prea mult. Din câte am înțeles are acum o familie și o situație stabilă acolo. Eu mă pregăteam să intru în curtea bisericii de lemn de pe B-dul Republicii, urma să aprind o lumânare probabil. Eram într-o confuzie profundă, vecină cu psihoza și, din păcate, nu m-am putut bucura cu adevărat de revedere.

---

English version

We were in 1997, I was 19 years old. It was sometime in the spring, I think, when, boarding the train I used to commute with to Bucharest, I found myself standing in the corridor with Alina 01 (I no longer remember her last name). Pfff, I liked her a lot. I often saw her during breaks, in the high school courtyard. She was exactly my type: olive complexion, tomboyish, and smart. She definitely had that irresistible quality about her. And I certainly wasn’t the only one who had noticed her.

I don’t even know how to define this expression – “irresistible.” To me, it refers to the kind of girls who think for themselves – that’s the first quality I have always looked for in women. Women who “keep their minds in a group,” who constantly seek opinions, judgments, even public reviews and feedback – especially when it comes to men – still feel completely foreign to me today, and I try to keep my distance from them.

I often wonder how a girl can enter a relationship with a man while constantly judging him together with her friends, probably analyzing every detail of his behavior within her support group. Every time you tell your girlfriends about the tone your boyfriend used when he insulted you, about the furious look he gave you when he got angry with you (you’re never the one at fault – your friends will immediately confirm that), you forget to mention that you are biased as well, that your version of the truth may be distorted by poor judgment or deviant behavior. Yet although your friends know this perfectly well – after all, they talk about you when you’re not around too – they will never honestly point out any of those flaws. Together you are goddesses, embodiments of perfection, femininity elevated onto a pedestal inaccessible to ordinary mortals.

But intelligent girls rarely have that sort of entourage. They are agile, socially mobile, possess opinions of their own, know how to judge people, and notice details invisible to others. Perhaps they had more permissive, more liberal parents, or perhaps their parents loved each other so naturally that the daughter they raised no longer needed too many explanations from either of them. Thus the child developed an independent mind that pays little attention to outside opinions and does not seek validation where it can never truly be found.

We liked each other, Alina and I, from the very beginning. In the end, however, we never developed any relationship. I was extremely shy and inexperienced in… student matchmaking (lol, and in truth I was never any good at such things). She had far too much initiative, I told myself almost from the start, and I became somewhat frightened by the rapid pace at which she wanted things to develop between us.

To be honest, as happened every time I encountered such women, I was probably perceived as a wimp, even though all I wanted were relationships “like in stories” or “like in novels”: with a slow, gradual, natural evolution through which we could get to know each other better and better. During that process I assumed, or hoped, that sex would somehow come naturally on its own – without necessarily being the central point of the relationship. And even today, thirty years later, I see things the same way. The mindset of those who view sexuality as something detachable from spirit, emotion, and affection is not only foreign to me, it actually frightens me.

I kept wondering whether perhaps we romantics are the defective ones after all, whether we need these scenarios in order to hide our shortcomings, fears, and shyness; while others – apparently free from emotional trauma and completely in control of their bodies and instincts – know how to live each stage of their development to the fullest, moving through life like high-speed trains.

We, the rest of us – freight trains and local passenger trains that we are – seem to constantly need a diesel locomotive to pull us a little farther from the dead-end tracks onto which, amid the infernal global railway traffic, we keep retreating, willingly or not.

Of course, one may wonder how the others live – the TGVs, the bullet trains, the Maglevs of sex. Is there really no feeling involved during a session of “sportive” sex (that was the term people seemed to use at one point), perhaps with a partner you met only the night before in a club or on Tinder? To be honest, I will never know. It is beyond my ability to understand such a mind, and the mere idea that such mentalities exist – probably well-balanced, reliable, functional, and even successful ones – amazes me. Worse still, at times it fills me with envy.

What bothers me most is not that others have sex a thousand times more often than we incurable romantics do, but that I cannot understand the mechanisms that shape them and drive them through life. It is not at all hard to believe that some of these people can, after a while, learn to use sex in order to manipulate, divide, and ultimately cause unhappiness and trauma to others. Honestly, these are not mental worlds I have any desire to visit, but sometimes it seems I am forced to. Countless times you find yourself sitting at a table with them, alongside a friend who invited you there without realizing what predators are lurking in the shadows, hidden everywhere in the surrounding foliage.

Returning to Alina 01, nothing ever happened between us. Most certainly, the difference in our specifications – she being broad-gauge, electrified, standard issue, while I was merely a rather dull little narrow-gauge tourist train kept running mostly for heritage purposes – prevented us from “hooking up.”

But intention counts, dear readers.

After some time, while having a beer downtown with my fellow student and fellow townsman Sever B., somewhere between an afternoon class and an evening of drinking at Club A, I told him about the incident. Sever went slightly pale but skillfully concealed his confusion. As it turned out, he too had liked the girl for a long time and had pursued her persistently throughout high school. From what she had told me, she constantly avoided him, and his desire had never been fulfilled.

I reassured him calmly, explaining with great wisdom that… that’s life, you don’t always get what you want. In my own mind, however, I mentally compared their complexions, genetic inheritances, age differences, energy levels, and the rhythm with which they moved through time and space, and concluded, somewhat amused, that “it never would have worked anyway.”

Looking back now, I sometimes wonder whether my friend Sever might have interpreted the incident as an affront, as a challenge – although from my perspective it was merely a reaction to a subtle flirtation between Alina and me, one that had begun quite some time earlier and that, one way or another, seemed destined to be expressed, regardless of the outcome.

Since the events that followed in later years would take on an increasingly dramatic turn, we will probably never know the answer. With so many cooks stirring their spoons in our pot – now a shared pot, a public cauldron feeding all sorts of mouths, from the soup kitchen to the most exclusive establishments in town – it would not be surprising if we eventually became unable even to formulate the question anymore.

And yet, from what I remember of my former colleague, I do not believe this was ever really his issue, nor do I think he possessed that kind of mentality. More likely, the problem lies with his group of supporters, with the “general public,” or with the other participants in the infernal traffic passing through our little railway junction.

P.S. – I met Alina 01 again about ten years ago. She had moved to America some time before, but she did not seem to have changed very much. From what I understood, she now has a family and a stable life there.