PAUL SELING

Varianta în limba română

Prin primăvara lui 2023 constatam că toată forma mea fizică, cea de care fusesem mulțumit întreaga viață, se pierduse cu totul. Cum de pe la 16 ani frecventam cu religiozitate sala de forță, mersesem apoi la înot, la cățărare uneori sau la ciclism mai târziu acum mă uitam în oglindă și eram acum…cam nemulțumit.

Sincer să fiu, nu-mi păsa prea tare. Deși n-am fost niciodată supraponderal încă de copil a existat în mine spiritul unui grăsan care avea musai nevoie să se manifeste cândva, în viitor. An după an lupta asta împotriva lui, a grăsanului, m-a extenuat. Simțeam că își dorea cu insistență să fie manifestat, trăit, înțeles până la capăt și acum, cum încă din 2016 luam medicație pentru un presupus dezechilibru neuronal am lăsat orice efort baltă și i-am dat voie să se întrupeze cu adevărat.

În mod cert societatea contemporană este nițel cam narcisistă și preocuparea pentru a te menține în standardele de frumusețe este larg răspândită. Părerea psihologilor pare a fi că e vorba de lipsa siguranței de sine și alte tipuri de traume aduse cu sine din copilărie. Dar eu nu gândeam neapărat așa. Pentru mine era important să fiu sănătos și agil, pentru că asta îmi aducea mobilitate și fizică, și socială, și mentală chiar. Și în plus, detest să stau la cozi prin cabinete medicale așa că a mă menține în mișcare tot timpul însemna o asigurare în plus pentru când voi îmbătrâni. Mă amuzam uneori spunând că făcând sport pun bani deoparte într-un cont despre care puțină lume e conștientă că există; și că trebuie economisit în el pe cât posibil.

Dar acum, după 8 ani de tratamente acest cont se golise. Dacă în 2016 aveam analize “de aviator” – cum spuneau cu admirație asistentele medicale – acum eram în pragul unor boli metabolice grave. Perspectivele erau sumbre și m-am întors de la medicul de familie cu o pungă de medicamente de luat toată viața de-atunci înainte.

Iată că această distracție de 5-6 ani în care mă amuzam de fostele mele preocupări, considerându-le inutile, narcisice, excesive mă costase enorm – așa afirma tot timpul oamenii când te văd făcând sport cu perseverență că…”ceva e în neregulă cu tine”. De fapt experimentul meu nu fusese dus până la capăt. La început îmi propusesem să fac cum fac de obicei în fața unei provocări imposibile: să o duc într-o extremă atât de absurdă încât să pot să mi-l explic în totalitate, transgresând-o dincolo de înțelegerea minții comune și privind-o apoi din exterior.

Chiar așa s-a întâmplat cu alte situații de acest fel. M-a inspirat încă de tânăr o noțiune obscură despre care citisem undeva, într-o revistă poate: “tehnica paradoxală”. Niște medici psihologi au descoperit că dacă suntem puși în situația de a ne trăi fobiile până la capăt scăpăm definitiv de frica și angoasa care ne macină în unele cazuri întreaga viață. Unii pacienți cu frică de păianjeni, spre exemplu, erau puși să-și țină mâinile în cutii de plastic transparent pline cu asemenea insecte. Se urla, se țipa, se tremura necontrolat până când, spre final, creierul se liniștea și groaza dispărea complet.

Dar grăsanul din mintea mea părea că vrea să se extindă tot mai mult. Mă rotunjeam de la supraponderal spre limita spre obezitate și totuși nu era îndeajuns. Am intuit cumva că el voia să devină atât de imens încât să explodeze în final, anihilându-se complet. Atunci m-am oprit.

Gafaiam urcând scările până la etajul 1 unde locuiesc. Alunecasem pe gheața de pe scări și timp de 3 luni abia mă putusem mișca prin pat din cauza durerii de spate. Iar acum trebuia să încep să iau și medicamente până la sfârșitul vieții. Și atunci mi-am amintit de întreg parcursul meu de până în 2016, de ambiția și perseverența cu care muncisem aproape zilnic practicând toate acele sporturi și m-am felicitat din nou.

Oare a câta oară, m-am întrebat eu nițel amărât, ai cedat în favoarea judecății comunitare, ignorând un instinct de supraviețuire care te-a făcut parcă tot timpul să alegi varianta cea mai bună din atâtea posibile opțiuni (toxice, de fapt)? Trebuie să continui, să reînnozi firul și să-ți revii, m-am sfătuit eu în acel moment.

Cum la greutatea de 117 kilograme (la 187 cm înălțime) alergatul era un risc, am reînceput cu fitness și bicicletă – sporturi cu risc mai redus pentru articulații. În ce privește fitness-ul aveam deja acei 30 de ani în urmă și memoria mișcărilor sau cea musculară nu se pierduseră. Știam că pot să îmi revin cu puțină insistență și răbdare. Iar în ce privește bicicleta, nu trecuseră decât vreo 10 ani de la ultimul episod în care realizasem niște recorduri personale de care eram mândru.

Între 2007 și 2015, adică timp de vreo 8 ani, m-am distrat copios împingând și aici limite personale și poate nu numai. Cum nivelul dopaminei din creierul meu se părea că e peste medie aveam o rezistență la efort, la durere și mă bucuram de anduranță peste medie. Deși mă mișcam deja de 10 ani între depresie profundă și anxietate acută reușeam uneori, o dată la câteva săptămâni, să sparg nițel acest ciclu printr-o experiență extremă.

Puțini știu ce stări de euforie poți trăi după ce parcurgi într-o zi 150 de kilometri pe bicicletă. Pe de altă parte starea de dezechilibru mental nu mă lăsa să împing lucrurile și mai departe: plănuiam să merg la competiții, să câștig premii, poate chiar să dobor recorduri. Dar nu reușeam totuși; nu aveam continuitate și nici liniște în minte. Deși îmi pusesem deja în cap să particip nu reușeam niciodată să mă mobilizez să merg până la capăt. În mod cert, ca să faci performanță e nevoie de multă planificare, resurse financiare și sincer să fiu, nu mă puteam baza pe mine însumi pentru așa ceva.

Întotdeauna am combinat activitatea sportivă cu pasiunea pentru estetică, educată și aceasta în atâția ani de preocupări și studii în domenii creative. În opinia mea unii dintre sportivii de cursă lungă au și asemenea interese, cel puțin prin faptul că ajung să fie preocupați de, și să înțeleagă la un moment dat “jocurile de imagine”. Dacă ai și puțin stil sau înclinație nativă ori nițică educație înțelegi până la urmă că îmbrăcămintea, echipamentele, toate acestea fac parte dintr-un ecosistem complex. În plus, realizezi după o vreme că imaginea corpului fizic generează anume tipuri de răspunsuri și reacții din partea celor din jur: multe sunt favorabile dar multe sunt și distructive. În mod cert omul comun, sedentar, fie nu înțelege nimic despre asta fie se simte de-a dreptul provocat.

Oare de ce ne simțim provocați de cei care fac lucruri ieșite din comun? Primul meu răspuns a fost că aceștia ne deranjează prin contraexemplu obiceiurile, alegerile noastre în favoarea confortului. Ei sunt o dovadă vie, de necontestat, că alții înțeleg mai bine cum funcționează corpul uman, ce înseamnă forma fizică, unde ne sunt limitele. Noi, cei sedentari, am ales deja să facem pactul cu boala – cea care va veni poate prea repede – în favoarea unui stil de viață nesănătos, a abuzului de sine, a dependențelor de substanțe, de alcool, tutun, șamd. Ne complacem și ne liniștim în mod constant unii pe alții, începem să discutăm despre diagnostice, medicamente, ne cheltuim jumătate din pensii sau salarii pe suplimente naturiste care promit că vor face minuni.

Din păcate nu-i poți acuza nici pe oamenii ăștia. Românii, spre exemplu, au o mentalitate aparte, mulți rămân încă racordați la cele din trecut. Acum 20 de ani, când spuneai că mergi la sală ți se răspundea amuzat că “ar fi mai bine să mergi la o zi de sapă” – acolo zace adevăratul fitness, cel autentic. Îmi aduc și eu aminte când alergam la început de ani 2000 prin oraș și se striga după mine că-s nebun. Sau de sticle de plastic și împroșcări cu apă de la început de ani 2010, aruncate din mașinile care treceau pe șosele, pe trasele de bicicletă de prin județ. Plus multe alte înjurături și obscenități.

Poate și asta a fost motivul pentru care, după ce am revenit la a practica ciclismul m-am deghizat nițel. De fapt motivul de bază era că n-aveam bani de echipamente scumpe. Am investit în 2 biciclete – un mountain bike și una de șosea – și, ca să trec cât mai neobservat de “publicul neștiutor” purtam haine de stradă: jeanși și un tricou, eventual o șapcă de baseball împotriva insolației.

Bineînțeles, aici estetica sportivului se intersectează cu cea a graficianului. Cum desenam și expuneam deja caricatura în social media de ceva vreme personajul meu împrumuta ceva din limbajul vizual al unui clișeu: cel al amărâtului din skate-park-ul american, cineva care deși nu are studii de artă are totuși un talent nativ cu care, ținând în mână un marker de 2 lei, o uimește până și pe directoarea de programe de la MTV. În plus, când e vorba de a face tricks-uri pe skateboard poate că îl inspiră până și pe Tony Hawk. Și toate astea cu naturalețe, fără efort și fără nevoia de a demonstra cuiva ceva. Sau, poate totuși, doar dorința de a arăta fetelor frumoase și populare care se plimbă uneori pe străzile din apropiere că sunt și ei, până la urmă…eligibili.

Bineînțeles mesajul meu, cel adresat publicului de pe social media era și ironic, și autoironic, poate chiar și nițel sarcastic. Nu eram totuși în America, nu trăiam într-un trailer park, eram conștient că-s prea bătrân să fac tricks-uri ca să atrag atenția femeilor și, în plus, nici măcar tehnica grafică nu îmi era specifică sau complet cunoscută.

Oare de ce am folosit totuși markerul, tableta grafică de 50 de euro, linia nițel prea groasă, aparent prea dezordonată în acest demers? Păi, până la urmă răspunsul rămâne….de ce nu? Trecuseră deja 20 de ani de la Revoluție, trăiam într-o lume globală. Un marker, un liner pe care în comunism îl găseai doar prin “pile cunoștințe și relații” și pe care dădeai poate o avere nu mai costa acum decât echivalentul unui cappuccino. Toate aceste unelte atât de dorite de noi – copiii pasionați de desen – zăceau acum pe rafturile papetăriilor, nebăgate în seamă aproape de nimeni.

Sincer să fiu, nu am renunțat niciodată la moștenirea comunistă, când e vorba de a respecta munca graficienilor români din vechile generații sau stilurile dezvoltate de aceștia sub presiunea sistemică a totalitarismului. Atâta doar că, fiind dintr-o altă eră, credeam că pot duce experimentele lor mai departe și, în acest mod, afirmam în public bucuria că suntem liberi să facem și să manifestăm orice, oricând, pentru oricine. La urma urmei n-aveam o miză serioasă la mijloc, nu aveam o carieră în domeniu și nu era nevoie să mă mențin în limitele unui stil personal îngrijit; în plus, n-aș zice că, în tot acest răstimp, n-am păstrat totuși coerență și eleganță în demonstrația mea publică; demonstrație care, iată, se întinde pe parcursul unei vieți aproape. Adică vreo 40 de ani.

Ca experiment adiacent am început aproape din start să și filmez activitățile mele sportive. Cum n-aveam bani pentru programe dedicate, licențele erau cam scumpe, am folosit la început softuri open source și am filmat cu aparate foto de duzină, la rezoluții mici. Oricum, nu planuiam încă să încep să fac artă video dar învățam nițel ce înseamnă montaj, colorizare și, mai ales, ce impact are utilizarea propriei imagini în film. Îmi descopeream în acest fel și ceva veleități de actor, bineînțeles tot în registrul comic. Ai putea spune că extindeam interesul pentru caricatură și umor și în acest nou descoperit limbaj creativ.

De fapt aceste unelte ieftine, rezoluțiile mici, pensulele, markerele și liner-ele nu erau o alegere estetică, ci erau scalate la dimensiunea situației mele de atunci: fără bani, fără vreo perspectivă de a câștiga ceva din arta mea, fără carieră și înconjurat de oameni care, aparent, nici nu o apreciau și nici nu erau interesați de asemenea experimente cu substrat filosofic. Speram că dincolo de acest cerc restrâns să găsesc răspunsuri pozitive și acesta a fost motivul pentru care expuneam totul pe internet. Poate că totuși, în vastitatea cyberspațiului existau esteti culti, inteligenți, atenți și preocupați de a descoperi într-o margine de lume un om care încearcă să spună ceva în mod coerent. Bineînțeles, șansele erau mici, și speranța mea de a găsi parteneri de discuții elevate în limbaje criptice (și cu atitudine critică) cam slabe. Dar, din nou, “nu se știe niciodată” – îmi spuneam eu adăugând în cocktailul activităților mele creative și nițică autoironie. Just in case.

Îmi amintesc de acest bun “conversation starter” pe care iată, simt nevoia să-l împrospătez cu ceva și mai excentric în viitorul apropiat: drumul meu de 5 zile din Baia Mare spre București făcut pe bicicletă, cu un rucsac minimal în spate, dormind pe unde apucam. Sau de o zi specială în care, lăsându-mi mașina la capătul Transfăgărășanului, am urcat până la Lacul Bâlea și apoi, în modul spontan ce mă caracteriza, am coborât la Barajul Vidraru. Și de acolo, altă decizie de moment, am întins-o rapid către Curtea de Argeș, de unde am luat trenul până în București cu bicicleta la pachet.

În timp ce pedalam m-am întrebat cum s-ar fi văzut din exterior întreaga experiență; poate chiar de un pasionat urmăritor care, curios, se va fi uitat la hartă și va fi rezonat în cel mai ciudat mod la un gând de-al meu care s-a ivit pe neașteptate în minte: cumva, la o scară mai mare, privind din afara experienței, tocmai desenasem în spațiu un kick-drum acoperit de anvelopanta unui filtru low-pass.

Ei bine, e momentul să ne întrebăm pe un ton mai serios acum: poate fi înțeleasă activitatea sportivă, și în special cea extremă, de un novice sau de cineva sedentar? Înclin să cred că răspunsul este nu. Omul obișnuit este tentat să vadă demonstrații de forță, de narcisism, orgolii nefirești și afirmații politice sau tactice acolo unde poate nu există decât plăcerea de a te mișca nițel în soare și aer curat. În mod cert o minte îmbâcsită, găzduită de un corp pe cale de a se îmbolnăvi nu poate nicicum să se racordeze la o asemenea experiență sau să rezoneze cu mentalitatea sportivului. Așa apar probabil multe din manipulările de imagine la care unii dintre aceștia sunt uneori fără știrea lor supuși. Ca să nu mai vorbim de sportivii care, incluși cu sau fără știrea lor în scheme, sisteme și rețele globale de influență par a deveni uneori de-a dreptul politicieni ai sportului.

Aici putem să ne întrebăm dacă sportul este totuși politizabil. Bineînțeles, răspunsul meu este “da”. Cred că majoritatea fotbaliștilor, spre exemplu, știu cât de complicate sunt jocurile de imagine și de strategie care îi mână uneori pe căi neștiute de nimeni, atât la nivel individual cât și la nivelul echipelor. Există aici mize imense: sponsori, case de pariuri, cariere și familii de întreținut, afaceri conexe, branduri specializate. Mai există însă și corupție, mită, subterfugii, manipulări. Iată unul din motivele pentru care n-am vrut niciodată să afirm că aș vrea să devin “profesionist” în sport. Pentru mine orice formă de activitate fizică rămâne o afirmație a libertății de expresie, de mișcare, încercând să întrețin mașina organică în care, cum spune o frumoasă metaforă, “locuiesc” temporar; și ca să pot, în final, să afirm și libertatea de gândire în cel mai coerent mod posibil.

Acum, revenind la primăvara lui 2023, trecuseră deja niște ani buni, acum aveam alte experiențe creative și un portofoliu artistic destul de consistent. Deja mă pricepeam binișor la montaj video și era momentul să nu mai fie totul atât de “low-tech”. Totul a fost mutat ca nouă etapă creativă într-un nou registru: unul pe cât posibil “glossy, high tech”. Apăruseră deja noi generații de camere de acțiune și așa mi-am luat primul GoPro sau ceasul Garmin. Totuși, cum sunt dintotdeauna chibzuit, nu am exagerat cu cheltuielile. Și cum n-am fost niciodată un tip avid de a se dota cu mărci scumpe rămân un fan deschis al brandului Decathlon, spre exemplu, de unde am majoritatea echipamentelor. Mi se pare că au un raport excelent calitate-preț și, pentru nivelul meu de performanță actual este absolut suficient. Știu că majoritatea mărcilor scumpe oferă calitate pe măsură dar în produsele Decathlon găsesc un frumos balans între cercetare în ergonomie și estetică la un preț mai mult decât decent. Pur și simplu îmi place aproape tot ce produc.

Despre bicicletele mele pot spune aproape același lucru. Mașini fiabile, componente de calitate la prețuri care reflectă anii de experiență și de muncă în domeniu și până la urmă pasiunea pentru sport și design îmbinate elegant și eficient. Aș aminti aici de momentul în care mi-am cumpărat prima bicicletă de trail, un KTM Myroon care în acele zile avea un preț redus cu mai mult de 30%. Pur și simplu am simțit o nevoie de nerefuzat să o iau acasă pe loc. La fel s-a întâmplat și cu ceasul Garmin cu care acum îmi monitorizez fiecare activitate fizică în detaliu. Deși, sincer să fiu, am renunțat de o vreme să mai țin evidențe stricte.

Cred că există în noi un instinct care uneori depășește nevoia noastră de a raționaliza excesiv și pe care, cu atenție și nițică cumpătare, putem să-l urmăm, măcar din curiozitate. Poate dacă nu dădeam curs imboldului de a cumpăra bicicleta KTM situația din prezent ar fi complet alta. Sau, poate alegeam o altă alternativă pentru a reveni la o formă fizică bună și alergam acum într-un maraton. Nu vom ști niciodată.

Revenind la registrul estetic, ai putea spune că în acest moment bicicleta a devenit pentru mine un creion (colorat sau nu) cu care desenez în timp sau în spațiu. Ai putea spune că traseele care apar pe hărțile de pe Strava sunt de fapt graffiti-uri și că mâna cu care făceam caricatură acum 10 sau 15 ani s-a rematerializat acum în întregul meu corp. Până la urmă, din scaunul confortabil al unui birou poți judeca orice, poți trage orice concluzii. Poți spune că lungimea traseului în kilometri este un statement adresat unui contabil al sportului sau că o curbură sau o schimbare de direcție bruscă arată, în mintea unui topograf pasionat, ca și linia unui artist celebru.

Mai poți asocia mișcările ample în timp și spațiu ale ciclistului cu o muzică tăcută. Până la urmă ce este muzica altceva decât informație? La fel, putem reduce orice individ la un nivel punctual de emițător și atunci fiecare traseu este o compoziție, o structură complexă formată din informație non verbală, alegeri tactice în raport cu propriul metabolism, experiență sau limite. Mai putem include aici tipul metabolic, vârstă, sex, moștenirea genetică, istoric personal; și, de ce nu, poți completa cu date despre imaginea publică, fizionomie, alegerile estetice în ce privește echipamentul. Bineînțeles, un politician abil al sportului poate specula toate aceste detalii dar, ca să fim sinceri, doar un sportiv cu calități și înzestrări similare poate intui ce vrea să “spună” acest muzician al tăcerii prin…arta sa.

Și acum să mergem și la noul meu canal YouTube unde, deja de 2 ani postez vloguri cu cele mai interesante trasee. Motivația este multiplă: a ține un jurnal vizual al evoluției și a mă motiva în viitor, urmărind dovada fizică a trecerii mele prin aceste etape. De multe ori, privind în urmă, mă încurajez pe mine însumi și mă împing la a-mi întinde un pic mai mult limitele în anii ce urmează. Astăzi, când putem cădea – unii dintre noi – victime ale unor manipulări atipice, e poate important să putem compara narațiunile externe cu dovada palpabilă, vizibilă, a ceea ce am fost cu poate doar câteva luni în urmă.

O altă motivație este munca mea necontenită în domeniul creativ. Orice tură este un bun prilej să mai exersez montaj, colorizare, să exprim cât mai fidel în limbaj tehnic sau artistic care a fost starea mea din timpul experienței. Echipamentul mă ajută și aici. Hainele tehnice, ochelarii, căștile, bicicletele, toate funcționează ca elemente prefabricate într-un colaj vizual complex, alături de harta și datele statistice care apar de obicei la final. Mai adăugăm fonturi, pluginuri, software utilizat și iată-ne în fața unei posibile forme de artă, una aproape spontană, mai apropiată de “happening”, expusă într-un mediu neconvențional, aparent superficial: platforme ca YouTube, Facebook, TikTok. De nenumărate ori m-am amuzat în gând repetând versul trupei Daft Punk: “our work is never over”. În opinia mea traseul unui creativ este fără de sfârșit și teritoriile pe care le poate explora infinite.

Ca și gând de final, întreb retoric publicul: avem nevoie de acest fel de sportivi? Dar de acest fel de artiști? Răspunsul e simplu, în opinia mea: ce înseamnă de fapt această întrebare? De ce simțim nevoia să ne erijăm deseori, sub o formă voalată, în adevărați stăpâni ai domeniilor virtuale prin care par a se mișca acești oameni? Atunci când ne întrebăm dacă “avem nevoie” ne apropiem, involuntar sau nu, activitățile lor și ne poziționăm într-o postură de superioritate; ba ne mai și arogăm cu condescendență rolul de controlori sau analiști ai acestor fluxuri de informație – strategică uneori, se pare – pe care actorul nostru sportiv poate că le generează.

Dacă dorim să politizăm aceste activități putem merge până în punctul în care fiecare tufiș, fiecare animal sălbatic, fiecare copac scrijelit din pădure devine probă în rechizitoriul nostru totalitarist. Fiecare strop de transpirație sau gram de creatină este disputabil și discutabil și atunci ajungem în situații pe care nici măcar Orwell nu și le-ar fi putut imagina; d-apoi descrie.

În ce mă privește consider că într-o societate normală sportivul care încearcă în mod constant să-și depășească limitele și să o facă în mod elegant, estetic chiar, este un bun exemplu și un punct de acces pentru cei care, încă nehotărâți, n-au decis că pot să facă primul pas spre o viață mai sănătoasă. Uneori acești oameni ne pot inspira. Și dacă n-o fac la nivel individual o pot face la nivel statistic. Să nu uităm că orice statistică crește, până la urmă, de la nivel infinitezimal și că fiecare element component al unui grup participă, cu sau fără știrea lui, la efectul de masă. Probabil că, cu cât mai mulți sportivi conține o societate cu atât mai puțini oameni așteaptă pe holurile spitalelor, la cozi în farmacii sau la oficiul de pensii.

Deși aceste alegeri trebuie făcute de fiecare om în parte exemplul pozitiv, contaminarea și depășirea maselor statistice critice pentru schimbarea mentalităților nu sunt fenomene de ignorat.

_____________________________________________________________________________________

English version

In the spring of 2023 I realized that my entire physical shape, the one I had been satisfied of my whole life, had completely disappeared. Since around the age of 16 I had been religiously going to the gym, I had then gone swimming, sometimes climbing or cycling later on, and now I was looking in the mirror and I was somewhat dissatisfied.

To be honest, I didn’t care that much. Although I was never overweight, since childhood there had been in me the spirit of a fat man who absolutely needed to manifest itself at some point in the future. Year after year this struggle against him, the fat man, exhausted me. I felt that he insisted on being manifested, lived, understood to the end, and now, since I had been taking medication for a supposed neural imbalance since 2016, I dropped all effort and allowed him to truly embody himself.

In modern society there is certainly a somewhat narcissistic tendency and concern for maintaining beauty standards is widespread. Psychologists’ opinion seems to be that it is about lack of self-confidence and other types of childhood trauma. But I did not necessarily think like that. For me it was important to be healthy and agile, because that gave me mobility—physical, social, and even mental. And besides, I hate waiting in lines at medical offices, so staying in motion all the time meant an extra insurance for when I would grow old. I sometimes joked that by doing sports I was putting money aside in an account that few people are aware exists; and that it must be saved in as much as possible.

But now, after 8 years of treatments, this account was empty. If in 2016 I had “aviator-level” tests—as the nurses said admiringly—now I was on the verge of serious metabolic diseases. The perspectives were bleak and I returned from my family doctor with a bag of medication to take for the rest of my life from then on.

So this 5–6 year period in which I amused myself mocking my former concerns, considering them useless, narcissistic, excessive, had cost me enormously—this is what people always say when they see you doing sports with perseverance: that “something is wrong with you.” In fact my experiment had not been carried through to the end. At the beginning I had intended to do what I usually do when facing an impossible challenge: take it to such an absurd extreme that I could fully explain it to myself, transgressing it beyond the understanding of the common mind and then looking at it from the outside.

Something similar had happened in other such situations. Since I was young I had been inspired by an obscure notion I once read somewhere, maybe in a magazine: the “paradoxical technique.” Some psychologists discovered that if we are made to fully experience our phobias, we completely escape the fear and anxiety that in some cases torments us for an entire lifetime. Some patients with fear of spiders, for example, were made to keep their hands in transparent plastic boxes full of such insects. There was screaming, shouting, uncontrollable trembling until, in the end, the brain calmed down and the terror disappeared completely.

But the fat man in my mind seemed to want to expand more and more. I was becoming rounder, from overweight toward the edge of obesity, and yet it was not enough. I somehow intuited that he wanted to become so immense that he would finally explode, annihilating himself completely. Then I stopped.

I was gasping while climbing the stairs to the first floor where I live. I had slipped on the ice on the stairs and for 3 months I had barely been able to move in bed because of back pain. And now I also had to start taking medication for the rest of my life. And then I remembered my entire path until 2016, the ambition and perseverance with which I had worked almost daily practicing all those sports, and I congratulated myself again.

How many times, I wondered somewhat bitterly, have you given in to community judgment, ignoring an instinct for survival that seemed to always make you choose the best option out of so many possible (but actually toxic) ones? You must continue, reconnect the thread and recover yourself, I advised myself at that moment.

Since at a weight of 117 kilograms (at 187 cm height) running was a risk, I restarted with fitness and the bicycle—sports with lower risk for the joints. Regarding fitness I already had those 30 years behind me and the memory of movements or muscle memory had not disappeared. I knew I could recover with a bit of persistence and patience. And regarding the bicycle, only about 10 years had passed since the last episode in which I had achieved personal records I was proud of.

Between 2007 and 2015, meaning about 8 years, I had a lot of fun pushing personal limits here as well, and maybe not only. Since the level of dopamine in my brain seemed above average, I had above-average resistance to effort, to pain, and I enjoyed above-average endurance. Although I was already moving for 10 years between deep depression and acute anxiety, sometimes, once every few weeks, I managed to break this cycle through an extreme experience.

Few people know what euphoric states you can experience after covering 150 kilometers by bicycle in one day. On the other hand, the state of mental imbalance did not allow me to push things further: I planned to go to competitions, to win prizes, maybe even break records. But I still could not; I lacked continuity and mental peace. Although I had already set my mind on participating, I could never mobilize myself to go all the way. Certainly, to perform you need a lot of planning, financial resources and, to be honest, I could not rely on myself for such a thing.

I have always combined sports activity with a passion for aesthetics, also educated over so many years of creative studies. In my opinion, some endurance athletes also have such interests, at least in the sense that they eventually become concerned with and understand “image games.” If you also have a bit of style or native inclination, or some education, you eventually realize that clothing, equipment—all of this is part of a complex ecosystem. In addition, after a while you realize that the image of the physical body generates certain types of responses and reactions from those around you: many are favorable, but many are also destructive. Certainly, the average sedentary person either understands nothing about this or feels directly provoked.

Why do we feel provoked by those who do extraordinary things? My first answer was that they disturb our habits and choices in favor of comfort through counterexample. They are a living, undeniable proof that others understand better how the human body works, what physical form means, where our limits are. We, the sedentary ones, have already chosen to make a pact with illness—one that may come too soon—in favor of an unhealthy lifestyle, self-abuse, addictions to substances, alcohol, tobacco, etc. We settle and constantly reassure each other, start discussing diagnoses, medications, spend half of our pensions or salaries on natural supplements that promise miracles.

Unfortunately, you cannot really blame these people. Romanians, for example, have a particular mentality; many are still connected to the past. 20 years ago, if you said you were going to the gym, you were answered jokingly that “it would be better to go hoe the field”—that is the real fitness, the authentic one. I remember myself running in the early 2000s through the city and people shouting that I was crazy. Or bottles thrown and water splashed from cars in the early 2010s on cycling routes in the county, plus many other insults and obscenities.

Maybe this was also the reason why, when I returned to cycling, I disguised myself a bit. Actually, the main reason was that I had no money for expensive equipment. I invested in 2 bicycles—a mountain bike and a road bike—and, in order to go as unnoticed as possible by the “uninformed public,” I wore street clothes: jeans and a T-shirt, maybe a baseball cap against sunstroke.

Of course, here the aesthetics of the athlete intersect with those of the graphic designer. Since I was already drawing and posting caricatures on social media for some time, my character borrowed something from the visual language of a cliché: that of the poor guy from an American skate park, someone who, although he has no art education, still has a native talent with which, holding a 2-euro marker, amazes even the program director at MTV. And in addition, when it comes to skateboard tricks, maybe he even inspires Tony Hawk himself. And all of this naturally, effortlessly, without the need to prove anything to anyone. Or maybe, still, just the desire to show beautiful and popular girls walking nearby that he is, after all… eligible.

Of course my message, addressed to my social media audience, was both ironic and self-ironic, maybe even slightly sarcastic. I was not in America, I did not live in a trailer park, I was aware I was too old to do tricks to attract women, and in addition my graphic technique was not specific or fully mastered.

Why did I still use the marker, the 50-euro graphics tablet, the slightly too thick, apparently too messy line in this endeavor? Well, the answer is… why not? 20 years had passed since the Revolution, we were living in a global world. A marker, a liner that in communism you could only get through “connections” and for which you might have paid a fortune, now cost no more than a cappuccino. All these tools so desired by us—children passionate about drawing—now lay on the shelves of stationery stores, ignored by almost no one.

Honestly, I never abandoned the communist legacy when it comes to respecting Romanian graphic artists of earlier generations or their styles developed under systemic totalitarian pressure. But being from another era, I believed I could continue their experiments further and, in this way, publicly affirm the joy that we are free to do and express anything, anytime, for anyone. After all, I did not have a serious stake, I did not have a career in the field, and it was not necessary to remain within the limits of a polished personal style; moreover, I would not say that, throughout all this time, I did not maintain coherence and elegance in my public demonstration; a demonstration that, here, spans almost a lifetime. That is about 40 years.

As an adjacent experiment I also began almost from the start to film my sporting activities. Since I had no money for dedicated software, the licenses were quite expensive, I initially used open source software and filmed with low-end cameras at low resolutions. Anyway, I did not yet plan to start doing video art, but I was learning a bit about editing, color grading, and especially the impact of using one’s own image in film. In this way I also discovered some acting abilities, of course again in a comedic register. You could say I was extending my interest in caricature and humor into this newly discovered creative language.

In fact, these cheap tools, low resolutions, brushes, markers and liners were not an aesthetic choice, but were scaled to the size of my situation at the time: no money, no prospect of earning anything from my art, no career, and surrounded by people who apparently neither appreciated nor were interested in such experiments with philosophical undertones. I hoped that beyond this narrow circle I would find positive answers and this was the reason I was publishing everything online. Maybe, in the vastness of cyberspace there were cultured, intelligent, attentive aesthetes willing to discover in a corner of the world someone trying to say something coherently. Of course, the chances were small, and my hope of finding partners for elevated discussions in cryptic languages (and with critical attitude) was rather weak. But again, “you never know”—I told myself, adding a bit of self-irony into the cocktail of my creative activities. Just in case.

I remember this good “conversation starter” which I feel the need to refresh with something even more eccentric in the near future: my 5-day bike trip from Baia Mare to Bucharest with a minimal backpack, sleeping wherever I could. Or a special day when, leaving my car at the end of Transfăgărășan, I climbed up to Bâlea Lake and then, in my spontaneous manner, descended to Vidraru Dam. And from there, another spontaneous decision, I quickly headed toward Curtea de Argeș, from where I took the train to Bucharest with the bicycle packed.

While pedaling I wondered how the entire experience would look from the outside; maybe even for a curious observer who, looking at the map, would resonate in the strangest way with a thought of mine that suddenly appeared: somehow, on a larger scale, seen from outside the experience, I had just drawn in space a kick-drum covered by the envelope of a low-pass filter.

Well, it is time to ask more seriously: can sporting activity, especially extreme sport, be understood by a novice or a sedentary person? I tend to believe the answer is no. The average person tends to see demonstrations of strength, narcissism, unnatural pride, political or tactical statements where there may be nothing other than the pleasure of moving a bit in sun and fresh air. Certainly, a mind clouded by a body on the verge of illness cannot connect to such an experience or resonate with the athlete’s mindset. This is probably how many image manipulations appear, of which some athletes are sometimes unaware victims. Not to mention athletes who, knowingly or unknowingly included in schemes and global influence networks, sometimes become almost sports politicians.

Here we may ask whether sport is politicizable. Of course, my answer is yes. I believe most football players, for example, know how complicated the image and strategy games are that sometimes push them on unknown paths, both individually and as teams. There are enormous stakes: sponsors, betting houses, careers and families to support, related businesses, specialized brands. There is also corruption, bribery, subterfuge, manipulation. This is one of the reasons I never wanted to say I would become “professional” in sport. For me, any form of physical activity remains an affirmation of freedom of expression and movement, trying to maintain the organic machine in which, as a beautiful metaphor says, I am temporarily “living”; and in order to ultimately affirm freedom of thought in the most coherent way possible.

Now, returning to spring 2023, several years had already passed, I now had other creative experiences and a fairly consistent artistic portfolio. I already knew quite well video editing and it was time for everything not to be so “low-tech” anymore. Everything was moved into a new creative stage: as much as possible a “glossy, high-tech” register. New generations of action cameras had appeared and I got my first GoPro or Garmin watch. Still, being frugal as always, I did not exaggerate with expenses. And since I was never a person eager to equip myself with expensive brands, I remain an open fan of Decathlon, for example, from where I get most of my equipment. I find they have an excellent quality-price ratio and for my current performance level it is absolutely sufficient. I know most expensive brands offer quality accordingly, but in Decathlon products I find a beautiful balance between ergonomic research and aesthetics at a more than decent price. I simply like almost everything they produce.

I can say almost the same about my bicycles. Reliable machines, quality components at prices that reflect years of experience and work in the field and ultimately the passion for sport and design elegantly and efficiently combined. I would mention here the moment I bought my first trail bike, a KTM Myroon, which in those days had a discount of more than 30%. I simply felt an irresistible need to take it home immediately. The same happened with the Garmin watch with which I now monitor every physical activity in detail. Although, to be honest, I have stopped keeping strict records for some time.

I believe there is in us an instinct that sometimes goes beyond our need to over-rationalize, and which, with attention and a bit of moderation, we can follow at least out of curiosity. Maybe if I had not followed the impulse to buy the KTM bike, the present situation would be completely different. Or maybe I would have chosen another path back to fitness and would now be running a marathon. We will never know.

Returning to the aesthetic register, you could say that at this point the bicycle has become for me a pencil (colored or not) with which I draw in time or space. You could say that the routes appearing on Strava maps are actually graffiti, and that the hand with which I drew caricatures 10 or 15 years ago has now been rematerialized in my entire body. After all, from the comfortable chair of a desk you can judge anything, you can draw any conclusions. You can say that the length of a route in kilometers is a statement addressed to an accountant of sport, or that a curve or sudden change of direction looks, in the mind of a passionate cartographer, like the line of a famous artist.

You can also associate the large movements in time and space of the cyclist with silent music. After all, what is music other than information? Likewise, we can reduce any individual to a punctual level of transmitter, and then each route is a composition, a complex structure made of non-verbal information, tactical choices in relation to one’s own metabolism, experience or limits. We can also include here metabolic type, age, sex, genetic heritage, personal history; and why not, you can add data about public image, physiognomy, aesthetic choices regarding equipment. Of course, a skilled politician of sport can exploit all these details, but to be honest, only an athlete with similar qualities and endowments can intuit what this musician of silence is trying to “say” through… his art.

And now let us move to my new YouTube channel where, for 2 years already, I have been posting vlogs with the most interesting routes. The motivation is multiple: to keep a visual journal of evolution and to motivate myself in the future by observing the physical proof of my passage through these stages. Often, looking back, I encourage myself and push myself to extend my limits a bit more in the coming years. Today, when we can become—some of us—victims of atypical manipulations, it is perhaps important to be able to compare external narratives with tangible, visible proof of what we were maybe just a few months ago.

Another motivation is my continuous work in the creative field. Every ride is a good opportunity to practice editing, color grading, to express as faithfully as possible in technical or artistic language what my state was during the experience. The equipment helps here as well. Technical clothing, glasses, helmets, bicycles—all function as prefabricated elements in a complex visual collage, together with maps and statistical data that usually appear at the end. We add fonts, plugins, software used, and we are in front of a possible form of art, almost spontaneous, closer to a “happening,” exposed in an unconventional environment, seemingly superficial: platforms like YouTube, Facebook, TikTok. Many times I amused myself repeating Daft Punk’s line: “our work is never over.” In my opinion the creative path is endless and the territories it can explore are infinite.

As a final thought, I ask the audience rhetorically: do we need this kind of athletes? But this kind of artists? The answer is simple, in my opinion: what does this question even mean? Why do we often feel the need to position ourselves, in a veiled form, as true masters of the virtual domains through which these people seem to move? When we ask whether we “need” them, we involuntarily approach their activities and place ourselves in a position of superiority; we even arrogate to ourselves, with condescension, the role of controllers or analysts of these flows of information—sometimes strategic ones—which our sports actor may be generating.

If we want to politicize these activities, we can go so far that every bush, every wild animal, every tree scratched in the forest becomes evidence in our totalitarian indictment. Every drop of sweat or gram of creatine becomes disputable and debatable, and then we reach situations that not even Orwell could have imagined, let alone described.

As for me, I consider that in a normal society the athlete who constantly tries to exceed his limits and to do so in an elegant, even aesthetic way, is a good example and an entry point for those who, still undecided, have not chosen to take the first step toward a healthier life. Sometimes these people can inspire us. And if they do not do it at an individual level, they can do it at a statistical level. Let us not forget that any statistic grows, in the end, from an infinitesimal level, and that each component of a group participates, knowingly or not, in the mass effect. Probably, the more athletes a society contains, the fewer people are waiting in hospital corridors, in pharmacy lines, or at pension offices.

Although these choices must be made by each person individually, positive example, contamination, and surpassing statistical critical masses for changing mentalities are not phenomena to be ignored.