PAUL SELING

Varianta în limba română

Astăzi vom discuta, dragi elevi, despre niște lucruri nițel mai complicate. Mă bucur mult că ați venit în număr mare în clasă, mai ales că alții își fac deja bagajele alături de părinți. Cât timp voi veți fi prin vacanțe, pe tărâmuri exotice, eu voi petrece vara scriind la noul meu manuscris. Poate voi uda din când în când grădina, voi face câte o plimbare lungă seara, când răcoarea se va fi lăsat nițel. Știți și voi cât de grea este viața unui bătrân profesor în țara noastră… ne ducem zilele așa cum putem. Voi însă, noile generații, aveți la dispoziție alte metode de a vă condimenta viețile cu un pic de bucurie. Dar nu uitați: metehnele nu se schimbă peste noapte și nici oamenii în 2-3 decenii (poate că nici chiar în 3-4 milenii). Așa că voi, cei care ați rămas cu mine la seminar, veți fi poate cei mai câștigați în toată afacerea asta a noastră.

Aș vrea să studiem astăzi nițel psihologia oamenilor atipici – să nu le spunem dezechilibrați sau psihopați – astăzi regulile de bună-cuviință și de toleranță sunt mai respectate ca oricând în istoria umanității. M-am gândit deseori la ieșirea noastră din comunism și la ce s-a ales din societatea românească în ultimii 30+ de ani. Sunt profund mâhnit să văd că ceea ce putea să devină un stat puternic, cu cetățeni respectuoși, cu spirit moral, a devenit pe undeva un contraexemplu în ochii multora. Și ei privesc situația noastră cu reală îngrijorare în acest moment.

Am discutat într-un alt articol despre profilul torționarului comunist. Dar din regim au ieșit după 1989 mult mai multe tipuri de personaje, crescute și îngrijite cu mai multă sau mai puțină atenție de ierarhiile puterii și, bineînțeles, tolerate sau chiar încurajate de cetățeanul obișnuit prin absenteism și pasivitate.

De-a lungul vieții am avut de-a face de câteva ori cu „copii de securiști”. În anii ’90 plutea în aer un sentiment general de nemulțumire care pornea de la ura viscerală și ajungea la pasiv-agresivitate sau la incapacitatea de a-i contesta. Oricât ar fi fost, tema era fierbinte și „securismul”, se spunea, punea rapid mâna pe toate averile lăsate în urmă de Conducător. Din păcate, nu eram interesat la acea vreme de problema asta defel, așa că n-am știut să sap după detalii, să caut indicii, să văd dincolo de textele presei de scandal. Eram aproape sigur că zbor rapid spre America și toate astea vor rămâne în urmă, ca amintire neplăcută, ștearsă.

Revenind, singurul contact cu adevăratul „securist” a fost printr-un reverse engineering pornit de la urmașii acestora. Din 3-4 asemenea contacte am creionat un portret frugal al modului lor de a gândi și a se manifesta.

Cum eu sunt, mărturisesc acum spre profunda mea rușinare, destul de empatic, iertător și comunicativ, n-am crezut niciodată că securistul este un „neom”. Am tot scris în alte articole despre cum vedeam și văd încă sistemul totalitar, despre câte dificultăți au întâmpinat și întâmpină toți cei prinși în aceste îngrozitoare panopticoane politice. Așa și securistul, după cum în cel mai bizar și interesant mod ilustrează filmul românesc Anul Nou care n-a fost, putea fi de multe feluri. Nu știu, n-am decât un văr destul de amărât care lucrează pe-acolo astăzi și nu prea îl văd nici capabil de mârșăvii și nici prea insidios, lol.

Dar trebuie totuși să speculez nițel și aici despre modul în care am judecat problema urmașilor „securiștilor”. Am bănuit că după Revoluție au fost supuși unor presiuni intense din partea colegilor, a celorlalți copii care acum aveau în față – așa cum iuți sunt la mânie juniorii – fiii și fiicele abuzatorilor părinților. Câți dintre aceștia se vor fi exprimat vizibil și câți vor fi șușotit pe la colțuri, n-am cum să știu. Din câte știu, n-am avut colegi cu părinți din această categorie profesională.

Întrebarea „de baraj” este… pot acești adulți să le spună totul copiilor lor? Probabil că mulți au făcut în trecut lucruri necurate, poate au depășit limite greu de înțeles pentru mulți. Alții poate au fost la rândul lor manipulați sau chiar abuzați. Cred că un copil care nu are un dialog deschis și complet cu părinții are multe de suferit în viață.

Am convingerea că este necesar ca urmașul să-și înțeleagă predecesorii, iar procesul poate merge nu doar cu o generație în urmă, ci chiar cu mai multe. Normal, nu toți oamenii sunt înclinați către autoanaliză, nu mulți sunt interesați să facă psihologie sau chiar psihoterapie cu cei care i-au crescut, cu ei înșiși sau cu cei apropiați. Dar în mod cert există informație nonverbală care trece de la o generație la alta fără ca brațul rațiunii s-o poată controla sau reține. Ne mișcăm spontan, reacționăm involuntar, avem ticuri, facem excese, vorbim poate necontrolat. Poate într-o seară de beție scăpăm în auzul copiilor un adevăr greu de spus în alte condiții. Ș.a.m.d.

Cred că atunci când părintele are secrete întunecate de ținut „în subsol”, relația armonioasă, naturală cu urmașul său este compromisă. Poate că celălalt partener – dacă știe aceste adevăruri – are abilitatea de a le explica, preluând parțial rolul de educator, deși mă îndoiesc că se poate face asta cu succes plenar.

Pe scurt, în opinia mea, copilul unui fost actor sau pion din sistemul comunist este nevoit să dezvolte simțuri în plus pentru a înțelege lumea, societatea sau pe ei înșiși și să recurgă la metode atipice pentru a se integra. Aș îndrăzni să speculez că ei apelează deseori la manipulare, mai mult sau mai puțin grosieră sau subtilă. Dar totuși, părintele lui a fost nevoit de-a lungul întregii sale cariere să fie activ într-un sistem opac, să evolueze pe fire puțin vizibile ochiului omului comun, să obțină sau să împrăștie informație prin metode neortodoxe. Altfel, după mine, nu ar fi reușit să-și mențină „situația”, funcția sau privilegiile. Așa că, după cum spune vorba românului, „așchia nu sare departe de trunchi” sau „cum e turcul și pistolul”.

Și până la urmă ne întrebăm retoric… cine erau totuși cei promovați de sistem în cei 45 de ani de comunism? Răspunsul e binecunoscut: clasa muncitoare, fii de țărani, de muncitori, cei cu „origini sănătoase”.

Din câte am citit despre epurările din anii ’50, Partidul a încercat să înlăture cu brutalitate orice element periculos din sistemul administrativ, politic, din establishmentul cultural, concentrându-se pe intelectuali și oameni de cultură. Au fost puși în loc de multe ori oameni fără studii sau chiar analfabeți. Tot din lecturi sau din YouTube am înțeles că, cu timpul, agresivitatea asta s-a mai înmuiat și prin anii ’60-’70 au existat perioade de acalmie sau deschidere spre Occident. Nu puteam fi văzuți, probabil, ca niște brute, își spunea Partidul, așa că uneori era nevoie de o fațadă estetizată îndreptată spre exterior. Intuiția îmi spune că Sistemul a „jucat” aceste jocuri de imagine în funcție de mulți factori. Așa cum deja ne-am obișnuit, pe eșichierul politicii mondiale există multe piese și ele se mișcă în mod constant, iar mediul academic românesc era poate prea puțin informat despre motivele acestor tipuri de fluctuații. Ce se știa, ce se șoptea pe la colțuri, ce era real și ce nu, iarăși nu am cum să aflu.

Ca mică observație adiacentă, amintesc cititorului că Ceaușescu a luptat cu fervoare și împotriva tagmei psihologilor care, din câte știu, aproape că a dispărut complet. Acest hiatus de 45 de ani probabil că încă marchează noile generații de psihologi români, cărora poate că le lipsește multă informație dintr-un puzzle istoric ce, în multe cazuri, ar putea ajuta pe mulți în terapie.

Dar, în 5 decenii, sistemul politic românesc n-a avut în funcții doar analfabeți. Pe de-o parte, primii oameni simpli acceptați în ierarhie vor fi dat naștere la urmași care poate că în majoritatea cazurilor urmau să rămână acolo. Absorbția noilor generații de actori politici se va fi făcut pe alte criterii despre care, sincer să fiu, n-am prea multe informații. Aici a început procesul meu de reverse engineering: am avut în Liceul Șincai colegi sau colege cu părinți ce munciseră în administrație, fuseseră capi importanți în industrie, în comerț, în politică, în Partid.

I-am denumit, succint, „copiii corupției” (se pare că acest termen, aruncat de mine aproape în glumă, cu un amestec de condescendență și dispreț minimal, a început să circule rapid în unele medii, lol). Revenind la acești copii, ei sunt într-adevăr manipulatori. Îi compar deseori cu niște coji goale, forme fără fond, sunt deseori lipsiți de coloană vertebrală, de repere, de caracter și, până la urmă, de personalitate. Cu toate acestea, sunt deseori studioși, culți, inteligenți. Dar ce este inteligența fără caracter, fără empatie, fără umanitate? Doar o armă care, pe parcursul întregii lor vieți, cauzează extrem de multe probleme în rândul celor mai naivi. Dar haideți să nu invocăm aici – a câta oară? – naivitatea ca defect, ci s-o denumim, pe șleau, „bună-credință”.

Încheiem astăzi în coadă de pește, cu o altă vorbă românească de duh: care sunt resursele necesare unui escroc pentru a supraviețui?

Răspuns: „apa, aerul și fraierul”.

(va urma)

_____________________________________________________________________________________

English version

Today we shall discuss, dear students, some slightly more complicated matters. I am very glad that so many of you have come to class today, especially since others are already packing their bags alongside their parents. While you will be spending your holidays in exotic lands, I shall spend the summer writing my new manuscript. Perhaps I will water the garden from time to time, perhaps I will take a long walk in the evening, when the coolness of the air has settled a little. You know as well as I do how difficult the life of an old professor is in our country… we get through our days as best we can. You, however, the new generations, have at your disposal other methods of seasoning your lives with a little joy. But do not forget: bad habits do not change overnight, nor do people in 2-3 decades (perhaps not even in 3-4 millennia). So you, those who have remained with me at this seminar, may perhaps be the ones who gain the most from this whole enterprise of ours.

I would like us today to study a little the psychology of atypical people – let us not call them unstable or psychopaths – nowadays the rules of good manners and tolerance are respected more than ever in the history of humanity. I have often reflected on our exit from communism and on what has become of Romanian society over the last 30+ years. I am deeply saddened to see that what could have become a strong state, with respectful citizens and a moral spirit, has somehow become a counterexample in the eyes of many. And they look upon our situation with genuine concern at this moment.

In another article I discussed the profile of the communist torturer. But after 1989 many more types of characters emerged from that regime, raised and nurtured with more or less care by the hierarchies of power and, of course, tolerated or even encouraged by the ordinary citizen through absenteeism and passivity.

Throughout my life I have dealt a few times with “children of Securitate officers.” In the 1990s there was a general feeling of dissatisfaction in the air that ranged from visceral hatred to passive aggression or the inability to challenge them. In any case, the subject was a hot one and “securism,” it was said, was rapidly taking possession of all the wealth left behind by the Leader. Unfortunately, at that time I was not interested in the matter at all, so I did not know how to dig for details, search for clues, or see beyond the texts of the scandal press. I was almost certain that I would soon fly off to America and that all of this would remain behind as an unpleasant, erased memory.

Returning to the subject, my only contact with the real “Securitate officer” came through a form of reverse engineering starting from their descendants. From 3-4 such encounters I sketched a frugal portrait of the way they think and behave.

Since I am, I confess now to my profound embarrassment, rather empathetic, forgiving and communicative, I never believed that the Securitate officer was some sort of “non-human.” I have written repeatedly in other articles about how I saw, and still see, the totalitarian system, about the difficulties faced by all those trapped inside these dreadful political panopticons. The same goes for the Securitate officer who, as illustrated in the most bizarre and interesting way by the Romanian film Anul Nou care n-a fost, could take many forms. I do not know; I only have a rather unfortunate cousin who works in that sphere today, and I do not really see him as capable either of villainy or of being particularly insidious, lol.

But I must nevertheless speculate a little here as well about the way I judged the issue of the descendants of the “Securitate officers.” I suspected that after the Revolution they were subjected to intense pressure from their classmates, from the other children who now had before them – as quick to anger as youngsters are – the sons and daughters of those who had abused their parents. How many of them expressed themselves openly and how many whispered in corners, I have no way of knowing. As far as I know, I had no classmates whose parents belonged to this professional category.

The crucial question is this: can these adults tell their children everything?

Many probably did questionable things in the past; perhaps they crossed boundaries that are difficult for many people to understand. Others may themselves have been manipulated or even abused. I believe that a child who does not have an open and complete dialogue with his or her parents has much to suffer in life.

I am convinced that it is necessary for the descendant to understand his predecessors, and the process may go back not only one generation but several. Naturally, not all people are inclined toward self-analysis, and not many are interested in doing psychology or even psychotherapy with those who raised them, with themselves, or with those close to them. But there is certainly non-verbal information that passes from one generation to another without the arm of reason being able to control or stop it. We move spontaneously, react involuntarily, develop tics, commit excesses, perhaps speak without control. Perhaps on a drunken evening we let slip, within earshot of our children, a truth that would be difficult to tell under other circumstances. And so on.

I believe that when a parent has dark secrets hidden “in the basement,” the harmonious and natural relationship with his or her descendant becomes compromised. Perhaps the other partner – if aware of these truths – has the ability to explain them, partially taking on the role of educator, although I doubt this can be done with complete success.

In short, in my opinion, the child of a former actor or pawn within the communist system is forced to develop additional senses in order to understand the World, society, or themselves, and to resort to atypical methods in order to integrate. I would dare speculate that they often resort to manipulation, whether crude or subtle. Yet their parent was compelled throughout an entire career to remain active within an opaque system, to move along threads barely visible to the ordinary eye, to obtain or spread information through unorthodox means. Otherwise, in my view, they would not have managed to maintain their “position,” function, or privileges. Thus, as the Romanian saying goes, “the chip does not fall far from the trunk,” or “like the Turk, like the pistol.”

And in the end we ask ourselves rhetorically… who, after all, were the people promoted by the system during those 45 years of communism?

The answer is well known: the working class, the sons of peasants, of workers, those with “healthy origins.” From what I have read about the purges of the 1950s, the Party attempted to brutally remove every dangerous element from the administrative and political system, as well as from the cultural establishment, focusing especially on intellectuals and cultural figures. In their place there were often installed people without education or even illiterates. Also from books and from YouTube I have gathered that, over time, this aggressiveness softened somewhat and during the 1960s and 1970s there were periods of calm or openness toward the West. We could not, presumably, appear as mere brutes, the Party told itself, and therefore there was sometimes a need for an aestheticized façade directed outward. My intuition tells me that the System played these image games depending on many factors. As we have already become accustomed to, there are many pieces on the chessboard of world politics and they move constantly, while the Romanian academic environment may have been far too poorly informed about the reasons behind such fluctuations. What was known, what was whispered in corners, what was real and what was not—I again have no way of finding out.

As a small adjacent observation, I remind the reader that Ceaușescu fought fervently against the guild of psychologists as well, which, as far as I know, almost disappeared entirely. This 45-year hiatus probably still marks the new generations of Romanian psychologists, who may be missing a great deal of information from a historical puzzle that, in many cases, could help many people in therapy.

But during five decades the Romanian political system did not have only illiterates in positions of power. On the one hand, the first ordinary people accepted into the hierarchy would have produced descendants who, in most cases, were expected to remain there. The absorption of new generations of political actors was probably carried out according to other criteria about which, honestly, I know very little. This is where my reverse-engineering process began: at Șincai High School I had classmates whose parents had worked in administration, had been important leaders in industry, commerce, politics, or the Party.

I called them, succinctly, “the children of corruption” (it seems that this term, tossed out by me almost as a joke, with a mixture of condescension and mild contempt, began circulating rapidly in certain circles, lol).

Returning to these children, they are indeed manipulative. I often compare them to empty shells, forms without substance. They are often lacking in backbone, in points of reference, in character and ultimately in personality. Nevertheless, they are often studious, cultured and intelligent. But what is intelligence without character, without empathy, without humanity? Merely a weapon which, throughout their entire lives, causes enormous problems among the most naïve. But let us not invoke here – for the umpteenth time – naivety as a defect; let us call it plainly “good faith.”

Today we shall end somewhat abruptly with another well-known Romanian saying:

What resources does a swindler need in order to survive?

Answer: “water, air, and a sucker.”

(to be continued)