PAUL SELING

Varianta în limba română

Dragi elevi și studenți,

Se apropie vacanța și mulți dintre voi vă veți găsi pe plaje însorite, din Vama Veche și până taman în Bali sau Ibiza. Aș vrea ca, în timp ce vă relaxați cu un cocktail în mână, tolăniți lejer pe un șezlong sau într-un baldachin, să mai aveți niște materie la care să puteți medita „în tihnă”. Soarele blând, vântul care adie ușor peste pielea bronzată a voastră sau a partenerilor nu trebuie lăsate să vă scoată din transa atât de necesară plănuirii spețelor pe care le-ați pus la cale cu atâta minuțiozitate acasă. Mare atenție la endorfinele care, în cantități prea mari, vă pot induce o insidioasă bănuială că ceea ce sunteți și faceți poate fi văzut și cu alți ochi! Să ne protejăm, purtând ochelari de soare și adăstând pe cât posibil la umbră sau în întunericul unui club de noapte.

Vin și vă propun acum următoarea ipoteză: să presupunem că, acum că v-ați urmărit targetul suficient de mult timp, îl cunoașteți în detaliu, ați extras an după an date personale, din anturaj, din mediul profesional și/sau familie și i-ați afectat existența în mod iremediabil, aveți de dat o explicație. Din te miri ce motiv, undeva, cândva, în afara cercului nostru strâns, prin metode sau căi obscure, un grup de persoane semnificativ de numeroase statistic au aflat câte ceva despre metodele voastre.

Sper că erați pregătiți, că altfel… putem să ne regăsim doar în „rere-uri”. Lol, glumesc, dragii mei, știu că sunteți întotdeauna pe fază și în stare de orice. Nu vă subestimez inteligența, cultura și experiența, mari manipulatori în devenire ce sunteți!

Revenind la ideea noastră… aștept un răspuns… Iată că cineva din ultima bancă ne-a oferit urgent soluția: corect, corect, ne vom asocia temporar cu victima noastră, pretinzând că încercăm s-o salvăm. De cine? Ei bine, acum că suntem vizibili, să spunem că… de sine sau de propria familie, de propriii angajați sau, de ce nu, de competiție.

Vedeți voi, nu putem lăsa atacul nostru prelungit, susținut, să-și încetinească ritmul chiar acum. La cât am investit până aici, ar fi de-a dreptul ridicol (în fața publicului sau a asociaților noștri). Avem în plus promisiunile făcute ce n-ar mai putea fi onorate: angajaților, colaboratorilor, sponsorilor noștri.

Situația A)

Cum deja ne cunoaștem victima (targetul) atât de bine, putem ține un discurs public în care să enunțăm o complexă și alambicată teorie ce îl susține aproape până la capăt. Putem găsi justificări pentru comportamentele sale atipice, abuzive, violente. E bine ca în tot acest răstimp să-i aruncăm în cârcă cât mai multă mizerie, cât mai mult fals, în timp ce îi afirmăm dreptul, spre exemplu, la libera circulație, manifestare, la a gândi sau a lucra… a exista chiar.

În acest timp, cu înțelepciunea unui om experimentat și matur, ducem această campanie de detractare și ne facem și nouă un frumos serviciu, erijându-ne în potențiali salvatori. Suntem oameni care l-au înțeles, l-au urmărit cu interes, pasiune, dorind să găsească în fiecare moment justificări, raționalizând poate în exces acolo unde, oftăm noi în final ștergându-ne o lacrimă de pe obraz, nu a fost de fapt nimic de găsit.

Ce am făcut de fapt? Am „înjosit” targetul în fața publicului în timp ce ne-am „ridicat” pe noi înșine. În același timp păream empatici, umani, culți și inteligenți. Putem găsi și un asociat, un profesionist care să confirme totul cu mișcări blânde, afirmative, înțelepte.

La final renunțăm totuși la a găsi targetului nostru vreo scuză. Am greșit, l-am investit cu prea multă încredere când, de fapt, am căutat calități umane acolo unde nu existau defel. Ne umple mila (aici puteți improviza, afișând orice tip de milă doriți) față de noi înșine și față de public care, cu un gest tăcut de renunțare, își pleacă ochii rușinați că a trebuit să asiste la atâta consum de timp și energie… în zadar.

„Dar acum s-a isprăvit!”… și aici redevenim aspri, hotărâți și decisivi. Totuși, totuși, timpul și resursele noastre, ale comunității, nu mai pot fi pierdute în acest proces grotesc, care ne-a exasperat pe toți.

„Vom lua măsuri!” Și nu numai măsuri coercitive sau punitive, vom da un exemplu nouă și copilașilor noștri despre cum trebuie de fapt tratate asemenea cazuri. În plus, avem acum justificarea pentru ce va urma: asimilarea cu ușurință și eleganță a tuturor resurselor targetului nostru, în schimbul atâtor și atâtor momente în care am fost nevoiți să-l cercetăm, să-l analizăm, să-l înțelegem până la capăt.

„Care capăt?”, întrebăm noi melodramatic, conclusiv… și trimitem publicul acasă. De aici încolo se vor ocupa profesioniștii, le promitem noi cetățenilor… iar voi puteți merge să beți o bere, să mâncați un mic. Noi, ca de obicei, vom duce greul acestui război cu corupția, cu cei fără de lege, cu cei care nu merită nici măcar titlul de „Oameni”.

Situația B)

Ei, ei, dragi elevi și studenți, dar… nu e cazul să oftăm ușurați taman acum! Vă propun un nou scenariu, o nouă provocare: dacă avem în fața noastră nu un public mediocru, format din cetățeni obișnuiți, ci unul format din oameni culți, inteligenți, capabili să dibuiască mici scăpări în raționament, mici erori de judecată, inconsecvențe în limbajul corporal, tremurături fine în voce?

Atunci este cazul să jucăm o altă variantă! Iată cum vom face: vom duce argumentația noastră pe un ton profesional, înțelepțind audiența pe parcursul ei, dar o vom finaliza cu o concluzie greșită. Cu cât mai scandaloasă această finalizare, cu atât mai bine!

În timpul demonstrației putem chiar prezenta probe, putem arăta un slide-show executat perfect în PowerPoint. Publicul nostru select va înțelege cât suntem de preocupați de știință, de umanism, de cercetare și, pe nesimțite, va fi cucerit de perseverența cu care am dus la capăt acest studiu. Putem găsi orice principiu în numele căruia îl vom fi făcut, dar trebuie să îl potrivim nițel pe calapodul gândirii acestor oameni.

Sunt și ei avizi, ca orice intelectuali, de a găsi empatie și înțelegere și de a-și afirma și ei calitățile înaintea noastră. Nimeni nu este de nemanipulat, rețineți acest lucru și nu-l uitați niciodată!

Acum că le-ați cucerit inimile și mințile este momentul să puneți punct.

„Dar…” și acest „dar” este extrem de important. Lăsați o pauză suficient de mare după el; este locul unde speranța moare abrupt, dizolvându-se rapid într-o undă de sumbră îndoială.

„Dar…” și aici trântim concluzia falsă.

Să fim atenți ca această minciunică de final să ne servească scopurilor, să fie parțial în ton cu argumentația și, în același timp, să determine acești privitori insistenți să se îndepărteze și să nu-și mai bage nasul acolo unde nu le fierbea niciodată oala.

„Concluzia” noastră falsă trebuie să funcționeze aidoma unui virus, aidoma unui scurtcircuit care să blocheze rațiunea și logica publicului de pretutindeni. În acest fel spectatorii vor funcționa la rândul lor ca răspândaci, povestind acasă, comesenilor, soțiilor și copiilor despre gravitatea situației pe care, iată, cu un noroc chior, au reușit s-o rezolve niște oameni vajnici, de onoare, muncitori și ambițioși, inteligenți, cu mult fler.

Finalizăm aidoma celor prezentate în primele paragrafe. Avem acum și permisiunea publicului inteligent și cult, ca și pe cea a maselor, și putem merge înainte fără să mai dăm explicații, folosind orice tip de metode, în tihnă sau în ritm alert.

_____________________________________________________________________________________

English version

Dear pupils and students,

The holiday season is approaching, and many of you will soon find yourselves on sunny beaches, from Vama Veche all the way to Bali or Ibiza. I would like that, while relaxing with a cocktail in hand, stretched comfortably on a sun lounger or beneath a canopy, you might still have some material upon which to meditate “at your leisure.” The gentle sun, the breeze softly brushing across your tanned skin—or that of your partners—should not be allowed to pull you out of the trance so necessary for planning the schemes you have devised with such meticulous care back home. Pay close attention to endorphins, which, in excessive quantities, may induce the insidious doubt that what you are and what you do might be seen through other eyes as well. Let us protect ourselves by wearing sunglasses and, whenever possible, remaining in the shade or in the darkness of a nightclub.

Now let me propose the following hypothesis: suppose that, after observing your target for a sufficiently long time, you know them in great detail. Year after year, you have gathered personal information, data from their social circle, professional environment, and/or family, and you have irreversibly affected their existence. Suddenly, you are required to provide an explanation. For some unforeseen reason, somewhere, sometime, outside our close-knit circle, through obscure means and channels, a statistically significant number of people have learned something about your methods.

I hope you were prepared, because otherwise… we may find ourselves appearing only in “reruns.” Lol, I’m joking, my dear students. I know that you are always alert and capable of anything. I do not underestimate your intelligence, culture, and experience, you future master manipulators!

Returning to our idea… I am waiting for an answer…

Ah, someone in the back row has already provided the solution: correct, correct—we shall temporarily align ourselves with our victim, pretending that we are trying to save them. Save them from whom? Well, now that we are visible, let us say… from themselves, from their own family, from their own employees, or perhaps even from their competitors.

You see, we cannot allow our prolonged and sustained attack to slow down now. Considering everything we have invested so far, that would be downright ridiculous—in the eyes of the public or our associates. Besides, there are promises we have made that could no longer be fulfilled: promises to employees, collaborators, and sponsors alike.

Situation A

Since we already know our victim—the target—so well, we can deliver a public speech in which we present a complex and convoluted theory that supports them almost to the very end. We can find justifications for their unusual, abusive, or violent behaviors. During this entire process, it is important to dump as much dirt and falsehood upon them as possible while simultaneously affirming their right, for example, to freedom of movement, freedom of expression, the right to think, to work… even to exist.

Meanwhile, with the wisdom of a mature and experienced individual, we conduct this campaign of disparagement while also doing ourselves a great service by presenting ourselves as potential saviors. We are people who have understood them, followed them with interest and passion, constantly seeking explanations, perhaps rationalizing excessively where—so we sigh in conclusion, wiping away a tear from our cheek—there was in fact nothing to be found.

What have we really done?

We have “lowered” the target in the eyes of the public while simultaneously “elevating” ourselves. At the same time, we appeared empathetic, humane, cultured, and intelligent. We may even recruit an associate, a professional, who confirms everything with gentle, affirmative, wise gestures.

In the end, however, we abandon any attempt to excuse our target. We were mistaken. We invested too much trust in them when, in reality, we searched for human qualities where none existed at all. We become filled with pity—here you may improvise, displaying whatever form of pity you prefer—for ourselves and for the public, which lowers its gaze in silent resignation, ashamed that it had to witness such an expenditure of time and energy… all for nothing.

“But now it is over!”

At this point we once again become stern, determined, and decisive.

Nevertheless, nevertheless, neither our time nor the community’s resources can continue to be wasted on this grotesque process that has exhausted us all.

“We shall take action!”

And not merely coercive or punitive action. We shall provide an example for ourselves and for our children regarding how such cases ought to be handled. Furthermore, we now possess the justification for what comes next: the effortless and elegant assimilation of all our target’s resources, in exchange for the countless hours we were forced to spend investigating them, analyzing them, understanding them completely.

“To what end?” we ask melodramatically, as a final flourish.

Then we send the audience home.

From this point forward, professionals will take over, we assure the citizens… and you may now go have a beer, enjoy a barbecue, and relax. We, as always, shall bear the burden of this war against corruption, against lawlessness, against those who do not even deserve the title of “Human.”

Situation B

Now then, dear pupils and students, this is hardly the moment to breathe a sigh of relief!

Let me propose a new scenario, a new challenge: what if the audience before us is not composed of ordinary citizens but rather of educated, intelligent individuals capable of detecting small flaws in reasoning, subtle errors of judgment, inconsistencies in body language, and faint tremors in the voice?

Then it is time to play a different variation.

Here is what we shall do:

We will construct our argument in a professional tone, enlightening the audience throughout the presentation, but we shall conclude it with an incorrect conclusion.

The more outrageous the conclusion, the better.

During the demonstration, we may even present evidence. We may show a perfectly executed PowerPoint presentation. Our distinguished audience will recognize our devotion to science, humanism, and research, and little by little they will be won over by the perseverance with which we have carried out this study. We may invoke any principle whatsoever in whose name the project was undertaken, provided we adapt it to the intellectual framework of these individuals.

For they too, like all intellectuals, are eager to discover empathy and understanding, and to affirm their own qualities before us.

Remember this well and never forget it:

No one is beyond manipulation.

Now that you have conquered their hearts and minds, it is time to conclude.

“But…”

And this “but” is of utmost importance.

Leave a sufficiently long pause after it. This is the place where hope dies abruptly, dissolving into a wave of dark uncertainty.

“But…”

And here we deliver the false conclusion.

Be careful that this final little lie serves your purposes, remains partially consistent with the argument, and simultaneously encourages these persistent observers to step away and stop poking their noses into matters that were never their concern in the first place.

Our false “conclusion” must function like a virus, like a short circuit capable of disabling the audience’s reason and logic. In this way, the spectators themselves become distributors of the narrative, returning home to tell their dinner companions, spouses, and children about the gravity of the situation that, through sheer luck, was successfully resolved by brave, honorable, hardworking, ambitious, intelligent people possessed of remarkable intuition.

We conclude exactly as described in the opening paragraphs. We now possess not only the approval of the educated and intelligent public but also that of the masses. We may proceed without further explanations, employing whatever methods we deem necessary, whether at a leisurely pace or with relentless urgency.

Traducerea păstrează tonul satiric, ironic și pseudo-didactic al originalului, dar sună natural în engleză, ca un eseu polemic sau un monolog sarcastic adresat unei audiențe imaginare.