PAUL SELING

Varianta în limba română

Mă amuzam în anii trecuți pornind cu gândul de la dinamica mișcărilor în diverse tipuri de societăți și trecând prin frugale lecturi de filosofie structuralistă (sau post-) și dibuind – ca pentru sine – niște noțiuni reducționiste de felul: „minte scurtă / minte lungă”.

Întotdeauna am crezut despre mine că am „minte lungă”. De ce spun asta? E vorba de o comparație pe care o fac încă din copilărie dintre mine, un copil idealist, pus pe studiu, pe analiză și înțelegerea lumii, a mediului, a psihologiei oamenilor și mulți alți copii. Deseori mă pierdeam și poate încă mă pierd în a le găsi cele mai profunde motivații, justificări, prevăzând ce fel de viitor vor avea; și nu numai viitor, ce fel de parteneri își vor găsi, ce cariere pot avea copiii, chiar nepoții lor. La zeci de ani după primul gând, deseori aceste previziuni se confirmă.

Da, poate că suntem toți previzibili cumva. Oricât de deștept te-ai crede, cineva, undeva, te cunoaște aproape la perfecție, poate doar auzindu-te povestind 10 minute, văzându-te mișcând la un meci de baschet. Majoritatea oamenilor trăiesc cu un ego atât de supradimensionat încât rareori își imaginează că pentru alții sunt doar foi transparente prin care se vede binișor sau că pot fi asimilați unor roboți cu gânduri, acțiuni și dezvoltare extrem de predictibilă (și dacă nu sunt așa din start, existența în societatea „normei” și a „standardelor” te împinge gradual la așa ceva).

Da, ne este extrem de ușor să ne adaptăm unor societăți rigide. Cu cât mai puțin mobile, cu cât mai statice, cu atât mai rapid speculanții, mafiile, corupția înving și se dezvoltă. Cu cât mai dinamice și mai concentrate pe rezultat și nu pe birocrație și formalism, cu atât oamenii au o șansă nu numai să evolueze în mod continuu, dar și să schimbe informație, să se formeze unii pe alții, să se dezvolte împreună pe tot parcursul vieții.

Aici intervine ideea mea de „minte scurtă”. Speculantul sau mafiotul nu are neapărat nevoie de planuri pe termen lung sau extrem de lung. În scurt timp, motivat de o educație precară, insuficientă, înțelege cum funcționează lucrurile în societatea lui statică și începe să o pună la încercare. „I se dă voie” dacă știe să se asocieze cum trebuie, să facă ce i se cere, unde și cui i se cere și își „taie” cu indulgență o feliuță din plăcinta stăpânită de rețelele instaurate deja. Cu cât mai abil și mai consecvent, cu atât speculantul nostru cu „minte scurtă” își stabilește o poziție solidă, confortabilă, începând apoi să-i inițieze pe alții, să creeze legături, să facă „networking”. Aici probabil că se termină etapa „minții scurte”.

După o vreme de rulaj în sistem, odată încetățenit ca stăpân pe feuda sa, speculantul începe să vadă nițel mai departe de granițele regatului creat de bravii săi predecesori. Acum i se revelează noi granițe de cucerit, noi rețele cu care se poate conecta. Mafia globală e extrem de abilă, de dinamică, colaborează întotdeauna în partea întunecată a societății, invizibilă ochiului legii. Și mai ales, mafia nu are nevoie de niciun sistem de susținere. Ea nu predă facturi, nu plătește impozite (decât ca fațadă, eventual), nu face contracte scrise de angajare. Totul funcționează pe principiul „ajută-mă ca să te pot ajuta” (între colaboratori) sau „faci, sau pleci, dispari, mori” (pentru subordonați).

Mafia este agilă, bine dotată, la curent cu orice schimbare și cu noile tehnologii. Ea are spioni și informatori în orice colț al societății și știe să-și verifice sau evalueze datele cu mare talent. Sunt, într-adevăr, niște oameni instinctuali care își reglează și dezvoltă flerul în fiecare moment al existenței. Acest rodaj continuu e poate dat și de perpetua fugă din fața legii, a oamenilor care fac ordinea, chestie care, ca să vezi, activează unele funcții vitale mai abitir decât confortabilul somn al cetățeanului obișnuit.

Aș îndrăzni la rândul meu să speculez că, totuși, mafiile astea nu pot vedea cu adevărat în mintea unui om cu „minte lungă”; adică a unui vizionar, a unui idealist, a unui visător. Acest tip de oameni sunt, cred eu, atât de departe de modul lor de a percepe lumea încât sunt etichetați în cel mai bun caz ca „fraieri”; asta dacă nu le cad în vreun moment al existenței ca victime.

De ce are visătorul „minte lungă”? Păi, să vedeți, dragi copii, elevi și studenți, e vorba de oameni care investesc ani și ani în propria educație, cheltuiesc enorm resurse, energie, timp ca să devină la maturitate ceva semnificativ. Acuma, trebuie să facem nițică diferență între copilul protipendadei (din orice fel de societate), care are aceste resurse la dispoziție, dar poate nu este mânat de idealism, ci de… alte tipuri de imbolduri; visele părinților, ambițiile bunicilor, nevoia de prestanță și poziție socială solidă. Nu e întotdeauna o regulă asta și uneori, flori rare, găsim copii visători și în cadrul acestor rețele. Aici discuția poate fi detaliată și o vom duce poate altădată.

Mai există și visătorul care n-are în spate o fundație solidă, creată de părinți și complexul lor eșafodaj de rețele. Țări dezvoltate cum e America proslăvesc visul american, acel tip extrem de idealizat de oportunitate oferită de Sistem oricărui om de origine „necunoscută” (necontrolată chiar, ar bombăni un cetitor malițios), care îi face pe unii să parcurgă rapid etape de dezvoltare; dezvoltare ce, în alte societăți – cum e cea românească – ar fi probabil imposibil de parcurs într-o viață de om.

Unii cetitori ar putea cădea aici pradă unei insidioase bănuieli. Ehei, dar până la urmă și visătorul tău, măi tipule, vrea același lucru ca și oricare dintre noi: să fructifice cât mai plenar ceea ce a primit de acasă. Cei care n-au primit nimic – ca „speculanții” tăi – ajung cât de departe le permite această moștenire. Ăia bogați au și ei șansa să împingă limitele mai departe decât părinții lor. Ce vină are mafiotul că s-a născut sărac lipit, într-o țară subdezvoltată și că doar atât a știut, atât a putut, atât i-a oferit mediul și societatea?

Așa este, dragi copii, așa este, sunt total de acord. Putem vedea însă că în orice societate există oameni de bun-simț, oameni empatici. Există oameni săraci în casa cărora, dacă te oprești din drumul tău pe bicicletă și ceri un pahar de apă, poate primești și un prânz copios fără măcar să-l ceri. Și în orice societate există și familii înstărite prin fața cărora dacă ai trecut purtând ochelari de soare și nasul puțin prea ridicat te poți trezi, mai devreme sau mai târziu, într-un mormânt cu toată familia ta și încă doi-trei vecini de la bloc.

Ce împinge un om, o familie, o grupare întreagă la a consuma aidoma unor prinți din Evul Mediu alte grupări, aidoma unor resurse naturale disponibile oricând, oriunde și oricum este din nou discutabil. În fiecare societate există asemenea oameni și, deși metodele sunt diferite, adaptate reglementărilor în vigoare, rezultatele sunt similare.

Dar haideți să revenim la societatea românească. Aici suntem probabil încă tributari vechilor rețele de corupție și poate că va fi așa încă mult timp de-acum încolo. Aici mințile scurte și-au format rețelele, și-au împărțit teritoriile, și-au aservit supușii. Cu timpul au învățat unii cu și de la alții și acum văd binișor și peste gard. Probabil că au avut loc și schimburi de studenți, de experiență, s-au exportat și importat nu numai exemple, metode, „spețe”, ci și ramificări multiple de rețele.

Mințile scurte au crescut spre „mediu” și stăpânesc acum vaste teritorii din împărăția oamenilor simpli și naivi. N-aș băga mâna în foc că printre aceste minți nu se găsesc suficient de multe și nițel mai lungi. Sau, dacă nu lungi, cel puțin îndeajuns de atipice (citește schizoide) încât să „bată” suficient de departe și, la nevoie, să fie luate nu numai ca exemplu de bizarerie, ci și înscăunate în poziții-cheie ale sistemului. Și dacă nu pentru eficiență, măcar pentru amuzamentul celor care fac cu adevărat treaba aici.

Cetitorul nostru începe să înțeleagă care este soarta „minților lungi” în societatea noastră: niciuna. Între spețe nenumărate, ierarhii supradimensionate și corupție, nepotisme și slugărnicie, mită și inerția de sistem, nu prea găsești loc să evoluezi. Musai, musai trebuie la un moment dat să faci un compromis. Mai dai un plic, mai intervii pe ici, pe colo. Apoi te prinzi cum merge treaba și îți dai seama că idealismul sau visarea n-au nicio legătură cu realitatea. Renunți pe parcurs și te pierzi într-un amestec de tristețe existențială, obiceiuri nesănătoase, depresii, isterie și accidentale ieșiri inexplicabile în peisaj.

Ei, acum e momentul să discutăm despre copilul interior, dragi studenți, dar… ce este și acest concept mizerabil dacă nu o invenție a te miri cui de prin Occident, care n-are de-a face cu realitatea „din teren”? Mai ales că vezi toate influencerițele de pe YouTube repetând ca niște mașini aceleași clișee citite în cărți de consum, scrise de alte influencerițe, nițel mai expuse la nou, cărora le-a venit inspirația probabil din jurnalele de modă.

Totul este ambalat în staniolul subțire al promovării creșterii, educației publicului, empatiei și generozității, când de fapt vezi, pe sub straturile groase de machiaj, crema hidratantă de calitate și colagenul din buze, care este de fapt fondul problemei: oameni de carton, goi pe dinăuntru, lipsiți de direcție și sens, încercând cu sfială să facă (și) un ban în mersul lor galopant spre viitor.

Și Doamne, nu mă lăsați să încep cu copiile lor din România. Aici divele capătă dimensiuni și caracter de-a dreptul diform. Dacă exemplele „de dincolo” sunt nițel reglate de un simț al ridicolului și un ochi public mai alert, mai critic, pseudo-gurușii români par și sunt chiar monstruoși. Semidocți de toate categoriile conspectează din Wikipedia, ChatGPT și o carte de 90 de pagini și încep să repete inabil, dar însuflețit, în fața iPhone-urilor lor de ultimă generație, jumătăți de gânduri, cocktailuri de idei combinate cu anacronism actualizat în nuanțe lubrice.

La nevoie, dacă nu ne iese, totul poate fi piperat cu o carte de bucate scoasă la o editură „de nișă” sau o apariție în prime-time la Emisiunea de Dimineață.

Deci, nu știm ce face copilul interior devenit copil-adult aici, în România. S-a pierdut pe drum, o fi plecat cu oile pe câmp, se va fi internat de unul singur la nebuni, nimeni nu poate ști…

Restul copiilor interiori, cei cu minți mai scurte, înfloresc. Ei au de „mișcat” în Sistem în primul rând; și nu doar pe ei înșiși, ci și pe alții. Și nu mișcă doar „pe alții”, ci și „în jurul altora”. Ei manipulează, trag foloase, investesc, reinvestesc, promovează pe cei care li se alătură și trag „pe linie moartă” pe cei care îi contestă. La nevoie distrug munca altora nu doar pentru „a-și demonstra” sau „a demonstra”, ci chiar pentru că… „de ce nu?”. Dacă se poate, dacă toată lumea o face și dacă nimeni nu observă și nu ia atitudine, atunci „e ok”.

Ce-o fi și această ordine a lucrurilor, te întrebi tu siderat? „Ăștia suntem”, oftează obosit un pensionar resemnat, atârnându-și halatul de lucru în cuier. „Și nu putem face ceva în privința asta?”, întrebi tu mirat.

„Nu”, răspunde pensionarul, „pentru că nu ne mai ascultă…” (și nici n-am vrea asta, continuă el în gând, bombănind a evidență).

„Păi și de ce n-ar vrea asta?”, te întrebi tu, ca și cum i-ai ghici gândurile… și tot tu îți răspunzi cu o voce gravă, imitându-l pe bătrân:

„Ei bine, nu vrem ca fiul sau fiica noastră să crească ca un copil idiot într-o bibliotecă, tot studiind. El sau ea trebuie să iasă afară pe câmpuri sau străzi, să se ia la bătaie, să învețe ce este aceea viață dură, ce înseamnă competiția, să dea piept cu realitatea cât mai devreme în viață. Așa se crește un copil viguros, capabil să ne perpetueze genele și să ducă moștenirea familiei departe în viitor.

Restul, tocilarii, visătorii, naivii, sunt buni de scos ușurel și pe nesimțite din calea noastră și a tuturor celor ca noi. Orișicât, n-avem la ce să-i folosim. Sunt fie prea proști ca să miște ceva în teren, fie prea băgăcioși sau curioși – și calcă în străchinile altora; și sunt și prea bănuitori, fix atunci când vrem să-i aruncăm ca „momeală” – spre exemplu – într-o speță.

” – Chiar nu se poate face nimic cu acești copii interiori”, își spun resemnați – a câta oară? – pensionarii noștri imaginari, închizându-ne ușa în nas.

(va urma, poate)

_____________________________________________________________________________________

English version

I used to amuse myself in past years starting from the idea of the dynamics of movements in various types of societies, and going through brief readings in structuralist philosophy (or post-structuralist), sketching – for myself – some reductionist notions such as: “short mind / long mind”.

I have always believed about myself that I have a “long mind”. Why do I say this? It is a comparison I have made since childhood between myself, an idealistic child, focused on study, analysis and understanding of the world, the environment, human psychology, and many other children. I often got lost, and perhaps I still get lost, in trying to find the deepest motivations and justifications, predicting what kind of future they would have; and not only future, but what kind of partners they would find, what careers those children might have, even their grandchildren. Decades after the first thought, these predictions often prove to be correct.

Yes, perhaps we are all somewhat predictable. No matter how smart you think you are, someone, somewhere, knows you almost perfectly, perhaps just by hearing you speak for 10 minutes, or watching you move during a basketball game. Most people live with such an oversized ego that they rarely imagine that to others they are just transparent sheets through which things can be seen quite clearly, or that they can be assimilated to robots with extremely predictable thoughts, actions and development (and if they are not like that from the start, existence in a society of “norms” and “standards” gradually pushes them in that direction).

Yes, it is extremely easy for us to adapt to rigid societies. The more immobile and static they are, the faster speculators, mafias and corruption win and grow. The more dynamic they are, and focused on results rather than bureaucracy and formalism, the more people have a chance not only to continuously evolve, but also to exchange information, to shape each other, to develop together throughout their lives.

Here comes my idea of the “short mind”. The speculator or the mafia-type does not necessarily need long-term or very long-term plans. In a short time, motivated by poor, insufficient education, he understands how things work in his static society and begins to test it. He is “allowed” in as long as he knows how to associate properly, to do what is asked of him, where and to whom it is asked, and he “cuts out” with indulgence a small slice of the pie controlled by already established networks. The more skilled and consistent he becomes, the more this “short-minded” speculator establishes a solid, comfortable position, later starting to initiate others, create connections, and do “networking”. This is probably where the “short mind” stage ends.

After a period of operating within the system, once established as a master over his own small domain, the speculator begins to see a bit further beyond the borders of the kingdom created by his more “illustrious” predecessors. New frontiers appear, new networks to connect to. Global mafia structures are extremely skilled, highly dynamic, and always cooperate in the dark side of society, invisible to the eye of the law. And most importantly, the mafia does not need any formal support system. It issues no invoices, pays no taxes (except perhaps as a façade), and does not sign employment contracts. Everything works on the principle of “help me so I can help you” (between collaborators) or “you do it, or you leave, disappear, die” (for subordinates).

The mafia is agile, well-equipped, constantly up to date with any changes and new technologies. It has spies and informants in every corner of society and knows how to verify and evaluate data with great skill. These are indeed instinct-driven people who continuously refine and develop their “flair” at every moment of existence. This constant sharpening is perhaps also driven by the perpetual escape from law enforcement, which activates certain vital functions more intensely than the comfortable sleep of the ordinary citizen.

I would also dare to speculate that these mafias cannot truly see into the mind of a person with a “long mind” – meaning a visionary, an idealist, a dreamer. Such people, I believe, are so far removed from their way of perceiving the world that they are labeled, at best, as “fools”, unless at some point in their existence they become victims.

Why does the dreamer have a “long mind”? Well, dear children, students and pupils, it is because these are people who invest years and years into their own education, spending enormous resources, energy and time in order to become something meaningful in adulthood.

Now, we need to make a small distinction between the child of the upper class (in any society), who has these resources available but may not be driven by idealism, but by other kinds of impulses: parental dreams, grandparents’ ambitions, the need for prestige and a solid social position. This is not always the rule, and sometimes, rare flowers, we do find dreamers even within these networks. This discussion can be developed further another time.

There is also the dreamer who has no solid foundation behind them, no parental scaffolding and network structure. Developed countries like America glorify the “American Dream”, a highly idealized type of opportunity offered by the system to any person of “unknown” origin (or uncontrolled, as a cynical reader might mutter), allowing some to progress rapidly through stages of development that in other societies – such as the Romanian one – would likely be impossible within a lifetime.

Some readers might fall here into a subtle suspicion. Well, in the end, your dreamer, my friend, wants the same thing as everyone else: to fully capitalize on what they received from home. Those who received nothing – like your “speculators” – go as far as their inheritance allows them. The rich ones also have the chance to push boundaries further than their parents did. What fault is it of the mafioso if he was born dirt poor in an underdeveloped country, and if that is all he knew, all he could do, all his environment and society offered him?

That is true, dear children, that is true, I fully agree. However, we can still see that in every society there are decent, empathetic people. There are poor people in whose homes, if you stop by on your bicycle and ask for a glass of water, you might receive a full meal without even asking for it. And in every society there are also wealthy families in front of whom, if you pass by wearing sunglasses and with your nose slightly too high, you may sooner or later end up in a grave along with your whole family and even two or three neighbors from your apartment block.

What drives a person, a family, an entire group to consume other groups in a manner similar to medieval princes treating them as natural resources available anytime, anywhere, is again debatable. In every society there are such people and, although the methods differ, adapted to existing regulations, the outcomes are similar.

But let us return to Romanian society. Here we are probably still bound to old corruption networks, and perhaps it will remain so for a long time to come. Here, the “short minds” have formed their networks, divided territories, and subordinated their subjects. Over time, they have learned from and with each other and now can see quite well even beyond the fence. There were probably exchanges of students, of experience, imports and exports not only of examples, methods, “cases”, but also of multiple network branches.

Short minds have grown toward the “middle” and now control vast territories in the kingdom of ordinary and naive people. I would not bet that among these minds there are not enough slightly longer ones as well. Or if not longer, at least sufficiently atypical (read: schizoid) to reach far enough and, when necessary, be not only taken as examples of oddity but also appointed into key positions within the system. And if not for efficiency, then at least for the amusement of those who truly run things here.

The reader begins to understand what the fate of “long minds” is in our society: none. Between countless cases, oversized hierarchies, corruption, nepotism, servility, bribery, and systemic inertia, there is hardly any room left to evolve. At some point, you inevitably have to make a compromise. Slip an envelope here and there, intervene occasionally. Then you figure out how things work and realize that idealism or dreaming has nothing to do with reality. You give up along the way and get lost in a mixture of existential sadness, unhealthy habits, depression, hysteria, and occasional inexplicable outbursts.

Well, now is the moment to talk about the “inner child”, dear students, but what is this miserable concept if not an invention from somewhere in the West that has nothing to do with “ground reality”? Especially when you see all those YouTube influencers repeating like machines the same clichés read from consumer books, written by other influencers slightly more exposed to novelty, whose inspiration probably came from fashion journals.

Everything is wrapped in the thin foil of promoting growth, public education, empathy, and generosity, while in reality, behind the thick layers of makeup, quality moisturizer, and lip collagen, you see the real foundation of the problem: cardboard people, empty inside, lacking direction and meaning, trying timidly to make (also) a living in their galloping rush toward the future.

And dear God, do not let me start on their Romanian copies. Here, the divas take on outright deformed dimensions and character. If the “foreign” examples are somewhat restrained by a sense of ridicule and a more alert, critical public eye, the Romanian pseudo-gurus seem to be, and truly are, monstrous. Semi-educated individuals of all kinds copy from Wikipedia, ChatGPT, and a 90-page book, then start repeating clumsily but enthusiastically in front of their latest iPhones half-formed thoughts, cocktails of ideas mixed with updated anachronism in lurid tones.

If needed, everything is sprinkled with a cookbook from a “niche” publishing house or an appearance in a morning prime-time show.

So we do not really know what happens to the “inner child” turned adult child here in Romania. It has gotten lost along the way, maybe gone off with the sheep into the fields, maybe locked itself voluntarily in a mental institution—no one can really know.

The rest of the inner children, those with shorter minds, are flourishing. They have “things to move” within the system first of all; and not only for themselves, but also for others. And they do not only move “others”, but also “around others”. They manipulate, extract benefits, invest, reinvest, promote those who join them, and push aside those who oppose them. When needed, they destroy other people’s work not only to “prove a point”, but simply because… “why not?”. If it is possible, if everyone is doing it, and if no one notices or takes action, then “it’s fine”.

What is this order of things, one might ask in disbelief? “That’s who we are,” sighs a resigned pensioner, hanging his work coat on a hook. “And can’t we do anything about it?” you ask in surprise.

“No,” replies the pensioner, “because they no longer listen to us…” (and we wouldn’t even want that, he continues in his mind, muttering the obvious).

“But why wouldn’t they want that?” you wonder, as if reading his thoughts… and you answer yourself in a grave voice, imitating the old man:

“Well, we don’t want our son or daughter to grow up like an idiot child in a library, constantly studying. He or she must go out into the fields or the streets, learn how to fight, learn what harsh life is, what competition means, face reality as early as possible. That is how you raise a strong child, capable of carrying on our genes and taking the family legacy far into the future.

The rest—the nerds, the dreamers, the naïve ones—are good to be slowly and quietly removed from our path and from all those like us. After all, we have no use for them. They are either too stupid to move anything in the field, or too meddlesome and curious—stepping into other people’s mess. And they are also too suspicious, just when we want to use them as ‘bait’—for example—in a scheme.

Nothing can really be done with these inner children,” the imaginary pensioners tell themselves in resignation—how many times already?—closing the door in our face.