Varianta în limba română
Pe la mijlocul lui 1997 eram la finalul anului I la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu. Atmosfera se degradase rapid în jurul meu și nu înțelegeam nici de ce, nici cum, nici cine era responsabil pentru asta. Pur și simplu „vibe”-ul devenea tot mai dark și nu numai colegii, ci și profesorii erau tot mai circumspecți în ceea ce mă privește. Instinctiv am știut că sunt scos încetișor, în tăcere și consens, din colectiv.
Deja lucram de ceva vreme alături de Cristi R. în 3D – în Truespace, Bryce – modelând după reviste piese de mobilier. Țin minte că primisem în dar de la o colegă pe care o curtam (Laura) o carte frumoasă cu lucrările lui Philippe Starck, pe care îl admiram enorm. Vedeam la el o gândire atât de ciudată, de atipică, încât evaluam deseori în minte modul lui de a gândi designul industrial. Niciun obiect nu părea standardizat, totul era unic, fiecare proiect reflecta până în cel mai mic detaliu o personalitate creativă ludică, dar matură în același timp. Proiectele lui de arhitectură erau de asemenea adevărate statement-uri în favoarea artiștilor care nu fac niciodată compromisuri în fața a ceea ce înseamnă producția de serie sau, poate, cerințele clienților; producție care vine cu atâtea limitări încât, în final, furculițele sau ceasurile pe care le cumpărăm de la mall arată aproape identic.
Ani mai târziu, prin 2007 (văd acum pe YouTube), l-am văzut pe Starck într-o conferință TED. M-am amuzat de modul îndrăzneț în care se îmbrăcase, cu o jachetă roșie, care mi-a amintit brusc de un faux-pas de-al meu din timpul facultății. Sau poate că n-a fost un faux-pas, ci doar o… „atipicărie” care n-a trecut neobservată printre colegii mai… atenți la detalii.
Chiar m-am amuzat la un concert Timpuri Noi din Club A, când am stat în fața solistului Artan cu geaca mea de motor roșie, cu dungă albă și neagră pe umeri și brațe, în timpul piesei „Adelin”, rușinându-mă nițel la gândul că, până la urmă, aveam chiar „geaca de vinilin”. Ei bine, în acel moment m-am gândit că nu voi face niciodată o muzică sarcastică la adresa oamenilor naivi, simpli, care nu știu să-și construiască o imagine coerentă prin vestimentație. Lol. Chestie de care m-am ținut o vreme îndelungată.
Conferința poate fi văzută aici:
TED Talk Philippe Starck
Și cred că nu face decât să detalieze, cu cuvintele celebrului designer, ceea ce am afirmat pe scurt mai sus.
Și astfel am simțit că e momentul să-mi creez o variantă alternativă pentru viitor, cât de repede posibil. Am deschis ziarul la întâmplare, într-o cabină telefonică de lângă Mincu, și am stabilit o întâlnire pentru a doua zi, la firma Maria Design. Firma avea un sediu și un mic magazin de prezentare pe strada Paris, taman în zona clădirilor administrative din Piața Victoriei.
Aveam niște schițe în creion colorat frumos puse la punct, inspirate sau chiar copiate din reviste. Nu știam încă cu ce se mănâncă designul de mobilier, dar aveam siguranța că mă voi descurca și voi învăța din mers. Am fost acceptat; desenele arătau măiestrie și pricepere, lol.
Una peste alta, nu m-am știut însă descurca. N-aveam idei aproape deloc. Doamna Maria și soțul dânsei m-au ținut în echipă însă, alături de încă doi designeri începători, așteptând în zadar rezultate. Mai aveam o colegă care absolvea în acel an secția Design Industrial la Arte, un alt coleg cu un nume aproape identic cu al meu (Bogdan Selin, cred… acum pare ciudată coincidența). Oricum, salariul mi-a permis să mă mut din cămin în chirie undeva în zona Victoriei, pe strada Frumoasă, lângă căminul de fete ASE. Lol și wink în același timp.
Haideți să vedeți bizara întâmplare, dragi cititori. Într-una din zile am mers cu doamna Maria acasă la fiica – pe atunci cred că adolescentă sau pe aproape – a patronului Pro TV, Adrian Sârbu. Am luat măsurători și am desenat un proiect de mobilă de bucătărie care a fost instalat la locație. Ei bine, cred că a fost prima și ultima mea gafă.
Fata s-a supărat. Corpurile suspendate erau parcă prea mici, arăta totul nițel disproporționat. Nu mult, dar atunci am realizat că, pe viitor, trebuie neapărat să și evaluez la scară reală ceea ce desenez pe hârtie. Doamna Maria era necăjită; stăteam în mica bucătărie uitându-ne la ansamblu și dânsa a scăpat un oftat de necaz. Atunci eu, ca un adevărat artist fără compromis când vine vorba de imaginea sa sau a breslei sale, sau chiar a întregului establishment creativ global, am venit cu soluția: „Voi echilibra compoziția cu niște postere lipite pe perete, în partea laterală.” Doamna Maria a scăpat un „Vai, Paul!” și apoi a tăcut. Clienta era supărată, viitoarea colaborare cu firma era poate compromisă.
Într-un fel, nu era chiar cea mai bizară idee, să știți, dragi cititori. Într-adevăr, este bine ca fiecare element din amenajarea unei camere să fie bine gândit și proporționat în raport cu ansamblul, dar, când apar greșeli sau inadvertențe, enorm de multe lucruri pot fi aranjate sau reechilibrate prin recontextualizare.
Oricum, îmi mai aduc aminte că, în timp ce măsuram bucătăria, fata lui Adrian Sârbu asculta, alături de niște prieteni, muzică românească ușoară din anii ’80. Mergea în fundal Angela Similea – „Casa mea” și mi-a trecut prin minte gândul că iată, în acei ani ’90 zgomotoși, cu muzică românească de cea mai proastă calitate și inspirație, niște „copii de bani gata” au totuși mai mult bun gust decât „masele”.
(Acum vreo doi ani, în seria mea de pamflete muzicale „Nostalgia Magnetică”, am remixat și piesa mea favorită a Angelei, „Un albastru infinit”, alături de alte piese din acei ani care m-au atras în mod inexplicabil. Seria se găsește și acum pe YouTube, sub pseudonimul Pixel Pun Studio.)
În toți acei ani, ca și în cei ce urmau, am observat că Pro TV a tot promovat o sumedenie de proiecte muzicale ce îmi păreau ciudate: petrecerile masive de pe malul Parcul Herăstrău, cu Șuie Paparude, Vama Veche, la care am mers împreună cu noul meu amic, Cristi R.; proiectele Loredana Groza, Direcția 5 ș.a.m.d. Am citit online mai târziu despre Adrian Sârbu și imperiul mediatic construit de fostul cameraman.
Apoi m-am mirat din nou de coincidența bizară: acel film difuzat tot de Pro TV despre care îmi spuneau sătenii din Remetea Chioarului, despre grandioasa moștenire a familiilor din Remetea Chioarului care se află acum, măcar o parte, în mâinile familiei Ion Caramitru încă dinainte de 1989. Am mai postat pe blog despre asta și voi mai posta.
Și iată că deja de mai bine de 10 ani urmăresc știrile pe Mediafax, despre care recent am aflat, căutând nițel, că aparține de același trust de presă și probabil de același Adrian Sârbu. Nu mi-au scăpat ochiului nici „renovările” sau schimbările de fonturi care au fost rapid interceptate de unele platforme social media, probabil ca posibil feedback sau răspuns… jucăuș.
Ca mică notă de subsol, remixurile mele din seria „Nostalgia Magnetică” nu se adresează nici ca răspuns și nici ca „ecou” sau „arc peste timp” nimănui altcuiva decât muzicienilor remixați; deși nu pot să nu admit că, undeva într-un colț al minții mele, chiar din momentul în care am auzit tinerii din camera fiicei lui Adrian Sârbu ascultând-o pe Angela Similea, mi-a apărut ideea că cineva ar trebui să le remixeze. Cu multă atenție, afecțiune și admirație însă, și nu generic sau impersonal, cum mulți au făcut-o.
English version
Around the middle of 1997, I was finishing my first year at Ion Mincu University of Architecture and Urbanism. The atmosphere around me had rapidly deteriorated, and I could neither understand why, nor how, nor who was responsible for it. The “vibe” simply kept getting darker, and not only my colleagues but even the professors became increasingly cautious around me. Instinctively, I knew I was being quietly and collectively pushed out of the group.
By then, I had already been working for some time alongside Cristi R. in 3D software — Truespace and Bryce — modeling furniture pieces based on magazine references. I remember receiving, as a gift from a classmate I was courting (Laura), a beautiful book featuring the works of Philippe Starck, whom I deeply admired. I saw in him such a strange and unconventional way of thinking that I would often mentally analyze his approach to industrial design. No object seemed standardized; everything was unique. Every project reflected, down to the smallest detail, a playful yet mature creative personality. His architectural projects were also genuine statements in favor of artists who never compromise in the face of mass production or perhaps client demands — a production system filled with so many limitations that, in the end, the forks or watches we buy at the mall all look almost identical.
Years later, around 2007 (I can now see it on YouTube), I watched Starck in a TED conference. I was amused by his bold manner of dressing in a red jacket, which suddenly reminded me of one of my own faux pas during university. Or perhaps it was not really a faux pas, but merely an… “eccentricity” that did not go unnoticed among colleagues who were more… attentive to details.
I actually laughed about it later at a Timpuri Noi concert at Club A, where I stood in front of the vocalist Artan wearing my red motorcycle jacket with white and black stripes on the shoulders and sleeves during the song “Adelin,” feeling slightly embarrassed by the thought that I really did have the stereotypical “vinyl jacket.” At that moment, however, I thought to myself that I would never make sarcastic music aimed at naïve or simple people who did not know how to construct a coherent image through clothing. Lol. And for quite a long time, I kept that promise.
The conference can be seen here:
TED Talk Philippe Starck
And I believe it merely elaborates, in the famous designer’s own words, on what I summarized briefly above.
That was when I felt it was time to create an alternative version of my future as quickly as possible. I randomly opened a newspaper while standing in a phone booth near Mincu and arranged an interview for the next day at a company called Maria Design. The firm had an office and a small showroom on Paris Street, right in the administrative district near Piața Victoriei.
I had several well-executed colored-pencil sketches, inspired by or directly copied from magazines. I still had no idea what furniture design truly involved, but I was convinced I would manage and learn along the way. I was accepted; the drawings displayed skill and craftsmanship, lol.
All in all, though, I did not manage very well. I barely had any ideas. Mrs. Maria and her husband nevertheless kept me on the team, alongside two other beginner designers, patiently waiting for results that never truly came. There was also a colleague graduating that year from the Industrial Design department at the Fine Arts University, and another colleague whose name was almost identical to mine (Bogdan Selin, I think… now the coincidence feels strange). Still, the salary allowed me to move out of the dormitory and rent a place near Victoriei Square, on Frumoasă Street, close to the ASE girls’ dormitory. Lol and wink at the same time.
Now let me tell you about a bizarre incident, dear readers. One day I went together with Mrs. Maria to the home of the daughter — then probably a teenager or close to it — of Pro TV owner Adrian Sârbu. We took measurements and designed a kitchen furniture project that was later installed there. Well, I think it was my first and last real blunder.
The girl became upset. The hanging cabinets seemed too small, and the entire arrangement looked slightly disproportionate. Not dramatically so, but it was then that I realized that in the future I absolutely had to evaluate my drawings at real scale, not just on paper. Mrs. Maria was troubled; we stood in the small kitchen looking at the final setup, and she let out a sigh of frustration. At that point, behaving like a true uncompromising artist when it came to the image of his craft — or perhaps of the entire global creative establishment — I proposed my solution: “I’ll balance the composition with some posters attached to the side wall.” Mrs. Maria exclaimed, “Oh, Paul!” and then fell silent. The client was upset, and the future collaboration with the company may have been compromised.
In a way, however, it was not entirely such a bizarre idea, dear readers. Indeed, every element in a room’s arrangement should be carefully thought out and proportioned relative to the whole, but when mistakes or inconsistencies appear, an enormous number of things can still be rearranged or visually rebalanced through recontextualization.
Anyway, I also remember that while we were measuring the kitchen, Adrian Sârbu’s daughter and a few friends were listening to Romanian easy-listening music from the 1980s. Angela Similea’s song “Casa mea” was playing in the background, and I suddenly thought that, in those noisy 1990s years filled with some of the poorest and least inspired Romanian music, these “rich kids” nevertheless had more refined taste than the “masses.”
(About two years ago, in my series of musical satires called “Magnetic Nostalgia,” I also remixed my favorite Angela Similea song, “Un albastru infinit,” alongside other songs from that era that inexplicably attracted me. The series can still be found on YouTube under the pseudonym Pixel Pun Studio.)
Throughout those years and the years that followed, I noticed that Pro TV constantly promoted numerous musical projects that seemed unusual to me: the massive parties on the shores of Herăstrău Park featuring Șuie Paparude and Vama Veche, events I attended together with my new friend Cristi R.; the projects of Loredana Groza, Direcția 5, and so on. Much later, I read online about Adrian Sârbu and the media empire built by the former cameraman.
Then I was once again surprised by another bizarre coincidence: that film broadcast by Pro TV which villagers from Remetea Chioarului had told me about — concerning the grand inheritance of families from Remetea Chioarului, now at least partly in the hands of the Caramitru family since before 1989. I have already written about this on my blog and will probably write more.
And now, for more than ten years already, I have been following the news on Mediafax, which I recently discovered — after looking into it a bit — belongs to the same media group and probably to the same Adrian Sârbu. I also noticed the “renovations” or font changes that were quickly picked up by certain social media platforms, perhaps as playful feedback or response.
As a small footnote, my remixes from the “Magnetic Nostalgia” series are not intended as a response, an “echo,” or a “bridge across time” to anyone other than the musicians being remixed. Although I cannot deny that somewhere in the back of my mind, from the very moment I heard the young people in Adrian Sârbu’s daughter’s room listening to Angela Similea, the idea occurred to me that someone should remix those songs. But with great care, affection, and admiration — not in the generic or impersonal way many others have done.
PAUL SELING 
Leave a comment