War in Oceania ( Ep. 1 )

Varianta în limba română

Dragi copii, dragi elevi și studenți, dragi cetitori. Haideți să presupunem că, printr-un ghinion absolut nefiresc, ați fost introduși fără știrea sau voia voastră, a familiei sau a comunității – locale sau naționale – într-un război informațional, psihologic și chiar și unul desfășurat în plan fizic.

Exclamăm în trecut aidoma celor care scriau Biblia: mare e complexitatea simbolismelor vehiculate în spațiul rarefiat al înaltei politici, a firelor invizibile pe care circulă pionii sau actorii săi și atipice personalitățile lor; și, mai cu seamă, tare asimetrice deciziile, mișcările și desfășurările de forțe, mai ales când la oala factorilor de decizie globali se înghesuie sute sau zeci de mii de bucătari.

Am tot stat să mă întreb, în ultimii ani, de ce este totuși atât de „asimetric” și de straniu războiul dus de marile forțe ale Planetei, împărțite acum în mai multe poli de putere; fiecare are propria proiecție de viitor, atât pentru elita sa conducătoare cât și pentru supușii sau armatele sale; fiecare deține diferite tipuri de resurse strategice: unii au minereuri rare cu care se produc plăci video pentru rularea AI, componente pentru telefoane scumpe sau microprocesoare; alții par a fi singurii care știu să încropească, cu micile lor aparate de lipit la nivel subatomic, acele mici firicele ce fac PC-ul tău să meargă și să te lase să te uiți liniștit pe Pornhub; nu în ultimul rând alții au păduri luxuriante, unii au populații de dimensiuni impresionante și ciudate utopii „în pregătire”, la care nu vor nicicum să renunțe. Cei mai ingenioși dețin, să zicem, mici sau mari plantații de substanțe relaxante care ajută generații de toate felurile să „își dea în cap” în scop recreativ, și nu numai.

Și iată-te pe tine, individ naiv și neinformat cum poți cădea pradă unor jocuri de manipulare atât de grandioase și de ciudate încât nu numai că nu poți să le cuprinzi cu mintea – oricâte miliarde de neuroni ai avea – dar nici nu ai vreo posibilitate să te extragi din ele. Cu cât ai căzut mai devreme în mreaja acestor miraje, acestor complicate conflicte duse printr-o sumedenie de medii, limbaje sau rețele, cu atât ești mai în pericol să-i mai vezi pe acești actori ca pe niște entități aflate dincolo de înțelegerea oricui; inclusiv a ta însuți.

Mai complicată e situația în care tu însuți porți prin chiar esența și ADN-ul tău (ADN-ul pe românește) în tine sau în jur un complex cocktail de influențe ce pot fi, în cazul unor impasuri, vehiculate și exploatate în cele mai imaginative moduri. Dacă ai nenorocul să ai părinți de naționalități diferite, dacă îți place și șahul și baschetul, dacă asculți și rock și trance, atunci ești „ca și făcut”. Lol. Mai bine ar fi fost pentru tine să locuiești într-o colibă din Congo, alături de soția și cei 10 prunci ai voștri și să vă iubiți liniștiți la umbra unui palmier în fiecare seară, decât să stai să compilezi zilnic variante de viitor posibile, aproape niciuna neducând nicăieri.

Cum nu mai știi ce e de făcut, nu știi cum a început totul, nu înțelegi schema generală și nici pe cele de detaliu și te învârți confuz în cerc ani și ani încercând să descoperi, fir cu fir, logica acestor bizarerii. Cazi din îndoială în paranoia, din depresie în miraj și apoi o iei de la capăt. Îți administrezi calmante, te apuci de băut, încerci să uiți totul. Apoi, un avion sau o cisternă explodează la un număr de kilometri distanță egal cu o cifră semnificativă pentru istoricul tău personal și intri iar în vrie. Este, într-adevăr, greu de înțeles ce ți se întâmplă și nimeni n-ar trebui să te acuze, pe tine sau pe cei din jur, de faptul că nu vezi, nu poți sau nu îți este permis să vezi suficient de departe în jur. Te apuci de numerologie, iei cursuri de cartografie și îți cumperi o ruletă și un buncăr antiatomic cu o ușă de oțel groasă de 2 metri, pentru orice eventualitate. Dacă ai suficienți bani îți achiziționezi și o insulă pustie lângă Atolul Bikini (crezând că radiația rămasă după experimentele cu bombe nucleare s-a disipat suficient).

La un moment dat contrastul între tine, o mică pionă fixată pe un eșichier global pe lângă care trec aceste complicate fire și jocuri grandioase de simboluri și mișcări de trupe pare caricatural. Îți vine să râzi chiar. Dar observi apoi cu stupoare cum realitatea imediată nu confirmă că cineva are de fapt umor. Observi la tine în comunitate sau la știri tot soiul de evenimente care te miră mai tare decât apariția în stratosferă a unei nave extraterestre sau întâlnirea unor omuleți verzi pe miristina.

Vedeți voi, dragi cetitori, aici am început nițel să meditez la rolul tactic al umorului, ironiei sau sarcasmului într-un război psihologic și apoi chiar într-unul ce se desfășoară în plan fizic. Sincer, nu credeam că marii conducători ai lumii dețin și perfecționează o asemenea armă, d-apoi s-o folosească într-un conflict. Te uiți la James Bond și îl vezi împușcând dușmani teribili cu calm englezesc, piperând acțiunea cu câte o remarcă hazlie și îți spui „vai, cât de ireal și amuzant pare totul”, „pariez că filmul e doar o caricatură ușoară” și că de fapt totul e făcut pentru relaxarea de sâmbătă seara.

Sincer să fiu, nu mai cred că e asta realitatea. Am tot meditat la mecanismul fricii și al terorii. Se știe că râsul nervos este o modalitate a psihicului uman de a face față unei amenințări și nu numai. ChatGPT ne spune cam așa:

Râsul este una dintre cele mai sofisticate reacții de autoreglare pe care le are omul. Nu apare doar din bucurie sau divertisment. Foarte des, el apare exact în situații-limită: stres, tensiune, anxietate, pericol, absurditate, durere emoțională sau chiar teroare. De aceea există umor negru, râs nervos, ironie defensivă sau glume făcute în spitale, război, închisori ori în situații traumatice.

De ce râdem în fața necazului?
Creierul încearcă permanent să gestioneze diferența dintre:

ceea ce anticipăm,
ceea ce trăim,
și nivelul de tensiune pe care îl putem suporta.

Când realitatea devine prea intensă sau contradictorie, râsul poate apărea ca o „supapă” biologică și psihologică. El reduce temporar presiunea internă.

În multe cazuri, râsul spune implicit:

„Situația este gravă… dar încă sunt aici. Încă funcționez. Încă pot procesa.”

Este un mod de a nu fi complet copleșit.

Mecanisme fiziologice implicate

Descărcarea tensiunii nervoase
În stres sau frică, sistemul nervos simpatic activează:

adrenalina,
cortizolul,
creșterea ritmului cardiac,
tensiunea musculară,
hipervigilența.

Râsul produce o descărcare bruscă a acestei acumulări.

După un episod autentic de râs:

musculatura se relaxează,
respirația se modifică,
apare o scădere parțială a activării fiziologice,
corpul revine mai aproape de parasimpatic („rest and digest”).

Practic, organismul „sparge” tensiunea acumulată.

Reglarea chimiei cerebrale
Râsul implică mai multe sisteme neurochimice:

dopamină (recompensă și motivație),
endorfine (analgezice naturale),
serotonină (reglare emoțională),
oxitocină în context social.

Aceste substanțe:

reduc senzația de amenințare,
scad durerea,
cresc sentimentul de coeziune și siguranță.

De aceea oamenii râd împreună în situații dificile. Grupul devine mai stabil emoțional.

Resetarea respirației
Râsul modifică ritmul respirator:

expiruri repetate,
schimbări bruște de presiune toracică,
oxigenare diferită,
activare vagală parțială.

Există cercetători care compară efectele fiziologice ale râsului profund cu unele forme primitive de reglare respiratorie.

Nu întâmplător, după ce râzi mult, apare:

oboseală,
relaxare,
uneori chiar plâns.

Mecanisme psihologice

Transformarea fricii în ceva manipulabil
Frica pură paralizează.

Dar dacă poți face o glumă despre ceva, acel lucru devine:

simbolic,
reprezentabil,
„ținibil” în minte.

Umorul reduce disproporția dintre individ și amenințare.

De aceea soldații, medicii, pompierii sau oamenii aflați în situații traumatice dezvoltă adesea umor foarte dur. Nu pentru că nu simt groaza — ci tocmai pentru că o simt constant.

Crearea unei distanțe psihice
Râsul introduce o mică separare între:

experiență,
și observatorul experienței.

În loc să fii complet absorbit de suferință, o poți privi pentru o secundă din exterior.

Această distanță este esențială pentru supraviețuire psihică.

Uneori ironia funcționează ca:

mini-disociere controlată,
mecanism de protecție,
reîncadrare cognitivă.

Detectarea absurdului
Creierul uman caută coerență.

Când realitatea devine:

haotică,
contradictorie,
grotescă,
imposibil de integrat logic,

poate apărea râsul absurdului.

Aici se află rădăcina multor forme de:

satiră,
umor negru,
comedie existențială.

Uneori râdem nu fiindcă ceva e „amuzant”, ci fiindcă mintea nu găsește alt mod de a procesa contradicția.

Râsul și reglarea realității
Râsul este și un mecanism de recalibrare a relației noastre cu realitatea.

În momente extreme, omul riscă:

hiperfrică,
blocaj,
panică,
colaps emoțional.

Râsul poate reintroduce flexibilitate cognitivă.

Pentru câteva secunde:

amenințarea devine mai puțin absolută,
mintea recapătă joc și mobilitate,
apare senzația că situația poate fi încă „navigată”.

În sens profund, râsul este uneori opusul rigidizării psihice.

De ce apare „râsul nervos”?
Pentru că sistemele emoționale se suprapun.

Creierul nu separă perfect:

anxietatea,
tensiunea,
ușurarea,
excitarea emoțională.

Când activarea internă devine prea mare, uneori apare un comportament paradoxal:

râzi la înmormântări,
râzi în accidente,
râzi când primești vești șocante.

Nu fiindcă situația e comică, ci fiindcă sistemul nervos încearcă să evite supraîncărcarea.

Există și o dimensiune evolutivă
Din perspectivă evolutivă, râsul probabil a avut și funcție socială:

semnaliza că pericolul imediat a trecut,
reducea tensiunea grupului,
prevenea conflictele interne,
menținea coeziunea.

Un fel de mesaj biologic:

„Încă suntem în viață. Încă suntem împreună.”

De ce umorul apare atât de des în regimuri opresive?
Pentru că umorul poate deveni:

formă de rezistență,
conservare a identității,
refuz al supunerii psihice totale.

În multe dictaturi și perioade istorice violente, gluma a funcționat ca:

armă simbolică,
spațiu de libertate mentală,
mecanism de supraviețuire colectivă.

Când omul poate încă râde, înseamnă că realitatea nu i-a ocupat complet interiorul.

O observație importantă
Râsul defensiv nu este întotdeauna sănătos. Uneori poate ascunde:

traumă,
evitare,
negare,
epuizare emoțională.

Există oameni care transformă aproape totul în ironie pentru a evita contactul direct cu vulnerabilitatea sau durerea.

Dar în forma sa echilibrată, râsul este unul dintre cele mai inteligente mecanisme de autoreglare pe care le-a dezvoltat specia umană. El ne permite să suportăm realitatea fără să fim complet zdrobiți de ea.

Buun. Cum acționează râsul în cazul în care suntem în fața unui război atipic, asimetric, poate chiar unul purtat prin mijloace neconvenționale sau teroriste?

În primul rând, unul dintre cele mai de durată efecte se obțin când atacul conține în asocierea sa de simboluri sau tactică umor. Pe de o parte, atacatorii se simt invigorati, insuflețiți, motivați de inteligența planificării. De cealaltă parte însă, cei atacați se vor simți contrariați: este vorba de ceea ce credem noi oare? – aici combatanții pierd secunde prețioase și putere de concentrare, mințile lor sunt nițel confuze – avantaj atacator, c-așa-i și-n tenis! Urmează apoi lovitura și victimele, alături de cei care încă nu au fost răniți sau răpuși sunt supuși unui aflux mixt de informație: pe de o parte teroare, de cealaltă parte layerul de umor negru. Unii sunt îngroziți iar alții, puși în fața absurdului situației, pot să izbucnească într-un râs nervos. Se obține încă un efect bine țintit al atacatorului, dragi cetitori: acum din propria echipă se aud de asemenea râsete bizare în timp ce foștii lor prieteni, colegi de grupă, mor pe capete. Efect demoralizant și destructurant, avantaj atacator din nou. Emoția negativă se propagă apoi într-un proces de feedback continuu și lasă urme adânci, de neuitat, mai ales când râsetele încetează.

Dar! Să nu uităm că ecourile conflictelor se aud și printre necombatanți. Acasă ne așteaptă mame, iubite, bunici și prieteni. Sau, la televizor ori pe site-urile de știri privesc poate milioane de spectatori, mai mult sau mai puțin atenți, alertați, inteligenți sau interesați. Unii sunt neutri, alții sunt pasionali, unii mănâncă semințe iar alții beau alcool, asociați fiind la nivel emoțional sau intelectual uneia sau alteia din tabere. Se întâmplă același lucru ca în război și aici, dar, din scaunul de spectator, dimensiunea lui tragică, realitatea imediată nu este percepută la scară reală sau la fel de contrastant, de dinamic. Oricum, spațiile mediatice cenzurează, estetizează, comentează, adnotează și, bineînțeles, deturnează sau manipulează adevărul în favoarea celor care le sponsorizează.

În acest moment ne întrebăm care este rolul serviciilor care nu numai că gestionează propaganda, dar o și înțeleg, o decriptează și o știu contracara pe cea lansată din tabăra adversă. Poate că, într-adevăr, opozanții noștri sunt atât de buni psihologi, sociologi, încât e nevoie de eforturi considerabile pentru ca trupele noastre, precum și susținătorii lor de acasă, să nu fie demoralizate sau chiar să ajungă să se simtă ridicoli. La urma urmei războiul este o chestiune serioasă ce ne privește pe toți laolaltă. N-aș crede însă că undeva, într-un colț obscur al biroului serviciului secret, cineva nu pufnește uneori în râs, chiar și reținut, chiar și doar ca pentru sine. Atât de buni cunoscători ai firii umane și ai războiului pot fi unii din Conducătorii de Oști, dragi cetitori! Să nu-i subestimăm niciodată!

Haideți acum să lărgim puțin aria din care un posibil public – (nei)nformat suficient sau poate doar curios – este invitat să privească un asemenea șir de evenimente. Acum că avem o mass-media complet avidă de senzațional, ea va prelua cu îngrijorare fiecare episod și îl va transmite pe cât posibil în direct, pe toate canalele disponibile.

Ei bine, dragi cetitori, pe eșichierul politic al mapamondului există o țesătură imensă de posibile răspunsuri: unele forțe sunt aliate, altele neutre, unele în expectativă; altele, combatante directe – vizibil sau mai puțin. Avem de-a face cu o scalare la dimensiuni globale a acelorasi efecte, nuanțate însă de distanța de la care privim. Cu cât mai aproape de eveniment cu atât mai radicale reacțiile; cu cât suntem mai departe, cu atât mai neutri, mai amuzați, mai contrariați sau mai plictisiți spectatorii. Vastă este panoplia de sentimente și de emoții umane și așa sunt și reverberațiile evenimentelor care acum se sparg în mințile oamenilor în nuanțe și granulații diverse de zgomot informațional.

În orice caz, recunoaștem că războiul și violența nu pot aduce nimic constructiv sau pozitiv în mințile nimănui. Cum suntem predispuși la a fi empatici și umani – majoritatea dintre noi – vom asimila acest cocktail de sentimente în funcție de distanța noastră față de eveniment; și, nu-i așa, după cât de bine suntem dotați de natură, educați, sau pe cât suntem de capabili să-l descifrăm în detaliu. Mai povesteam și în altă însemnare: cu cât mai inteligenți beligeranții, cu atât mai predispuși suntem să admirăm în final atacatorii, chiar și în secret; o altă armă dibace numai bună de folosit în tacticile de război. Distanța față de tranșee, sentimentul de siguranță și confort combinat cu predispoziția noastră pentru analiză creează cele mai bune condiții pentru asta. Dar dacă blocăm știrea, întoarcem capul, ignorăm conflictul părem a fi, cel puțin în fața celorlalți spectatori, și mai vinovați. Noi nu ne manifestăm vocal, zgomotos disprețul față de tabăra opusă și nici nu scandăm în Piața Publică lozinci. Deci, suntem pasibili de a fi considerați nu numai posibili dezertori într-un real conflict, ci chiar… potențiali spioni sub acoperire.

Ei, ei, dragi cetitori, e momentul să oftăm cu resemnare. Dar mai există și oameni mai puțin empatici printre noi, cei care se îngrijorează aproape zilnic lângă grătare cu mici și bere, comentând cu glas tare cruzimea Marilor Conducători ai Lumii. Iar alții sunt brusc motivați de aceste întâmplări și par a fi inspirați, împinși de un fior nu chiar necunoscut, care poate le aduce aminte, spre exemplu, de bătăile din cartier; de copilăria lor liberă și opțiunea de a chestiona prezența în proximitate a oricui pare necunoscut. Acum, cu atâtea exemple negative în jur, nimeni nu ne mai oprește să găsim în apropiere un țintă numai bună de bumbăcit. Dar, cum lumea este în plin război, totul poate trece cu îngăduință prin filtrul de altfel complet obiectiv al conștiinței publice. La urma urmei, oftăm noi resemnați, cine ar fi în stare să nu-și piardă cumpătul în asemenea condiții? Copii, copii, îi dojenim noi alene, și ne vedem calmi de măturat prin tindă…

_____________________________________________________________________________________

English version

Dear children, pupils and students, dear readers. Let us assume that, through an absolutely unnatural stroke of bad luck, you have been introduced without your knowledge or will, or that of your family or community – local or national – into an informational, psychological, and even physical war.

We exclaim in the manner of those who wrote the Bible: great is the complexity of the symbolisms circulated in the rarefied space of high politics, of the invisible threads along which its pawns or actors move and the atypical nature of their personalities; and, above all, how asymmetric the decisions, movements and deployments of forces are, especially when hundreds or tens of thousands of cooks crowd around the pot of global decision-makers.

I have kept wondering, in recent years, why the war waged by the great powers of the planet is so “asymmetric” and strange, now divided into several poles of power; each has its own projection of the future, both for its ruling elite and for its subjects or armies; each holds different types of strategic resources: some have rare ores used to produce graphics cards for running AI, components for expensive phones or microprocessors; others seem to be the only ones who know how to assemble, with their small subatomic soldering devices, those tiny wires that make your PC work and let you calmly watch Pornhub; others, not least, have lush forests, some have impressive populations and strange “under construction” utopias they absolutely refuse to abandon. The most ingenious possess, let us say, small or large plantations of relaxing substances that help generations of all kinds “hit themselves in the head” for recreational purposes, and not only.

And there you are, naive and uninformed individual, how you can fall prey to such grand and strange manipulation games that not only can you not grasp them with your mind – however many billions of neurons you may have – but you also have no possibility of extracting yourself from them. The earlier you fall into the web of these mirages, of these complex conflicts carried through a multitude of media, languages or networks, the more at risk you are of seeing these actors as entities beyond anyone’s understanding; including your own.

More complicated is the situation in which you yourself carry, through your very essence and DNA, a complex cocktail of influences within or around you that can, in moments of deadlock, be circulated and exploited in the most imaginative ways. If you are unlucky enough to have parents of different nationalities, if you like both chess and basketball, if you listen to both rock and trance, then you are “as good as made”. Lol. It would have been better for you to live in a hut in Congo, together with your wife and your ten children, and peacefully love each other under a palm tree every evening, rather than spend your days compiling possible future scenarios, almost none of which lead anywhere.

Since you no longer know what to do, you do not know how it all began, you do not understand the general scheme nor the details, and you spin confused in circles for years trying to discover, thread by thread, the logic of these oddities. You fall from doubt into paranoia, from depression into mirage, and then start over. You take sedatives, you start drinking, you try to forget everything. Then a plane or a tanker explodes at a number of kilometers equal to a figure significant to your personal history and you fall again into turmoil. It is indeed hard to understand what is happening to you, and no one should blame you, or those around you, for the fact that you cannot, do not, or are not allowed to see far enough. You turn to numerology, take cartography courses, and buy a measuring tape and an anti-nuclear bunker with a two-meter-thick steel door, just in case. If you have enough money, you also purchase a deserted island near Bikini Atoll (believing that the radiation left after nuclear bomb tests has sufficiently dissipated).

At some point, the contrast between you—a small pin fixed on a global chessboard along which these intricate threads pass, together with the grand games of symbols and troop movements—becomes almost caricatural. It even makes you want to laugh. But then you notice, with shock, that immediate reality does not confirm that anyone actually has a sense of humor. You observe in your own community or in the news all sorts of events that surprise you even more than the appearance of a spaceship in the stratosphere or the encounter with little green men in a field.

You see, dear readers, here I began to reflect a little on the tactical role of humor, irony, or sarcasm in a psychological war and then even in one carried out in the physical realm. Honestly, I did not believe that the great leaders of the world possess and refine such a weapon, let alone use it in a conflict. You watch James Bond and see him shooting dangerous enemies with English calm, seasoning the action with a witty remark, and you tell yourself: “oh, how unrealistic and amusing it all seems,” “I bet the film is just a light caricature,” and that in fact everything is made for Saturday evening relaxation.

Honestly speaking, I no longer believe that this is reality. I have kept meditating on the mechanism of fear and terror. It is known that nervous laughter is a way for the human psyche to cope with a threat and more. ChatGPT tells us something like this:

Laughter is one of the most sophisticated self-regulation responses that humans have. It does not appear only from joy or entertainment. Very often, it appears exactly in borderline situations: stress, tension, anxiety, danger, absurdity, emotional pain, or even terror. That is why there is dark humor, nervous laughter, defensive irony, or jokes made in hospitals, war zones, prisons, or traumatic situations.

Why do we laugh in the face of misfortune?

The brain is constantly trying to manage the difference between:

what we anticipate,
what we experience,
and the level of tension we can tolerate.

When reality becomes too intense or contradictory, laughter can appear as a biological and psychological “valve.” It temporarily reduces internal pressure.

In many cases, laughter implicitly says:
“This situation is serious… but I am still here. I am still functioning. I can still process it.”

It is a way of not being completely overwhelmed.

Physiological mechanisms involved:

Release of nervous tension
In stress or fear, the sympathetic nervous system activates:

adrenaline,
cortisol,
increased heart rate,
muscle tension,
hypervigilance.

Laughter produces a sudden discharge of this accumulation. After a genuine episode of laughter:

muscles relax,
breathing changes,
there is a partial drop in physiological activation,
the body returns closer to parasympathetic mode (“rest and digest”).

Basically, the organism “breaks” the accumulated tension.

Regulation of brain chemistry
Laughter involves several neurochemical systems:

dopamine (reward and motivation),
endorphins (natural painkillers),
serotonin (emotional regulation),
oxytocin in social contexts.

These substances:

reduce the sense of threat,
lower pain,
increase feelings of cohesion and safety.

That is why people laugh together in difficult situations. The group becomes emotionally more stable.

Breathing reset
Laughter changes the breathing rhythm:

repeated exhalations,
sudden changes in thoracic pressure,
different oxygenation,
partial vagal activation.

Researchers compare the physiological effects of deep laughter to primitive forms of respiratory regulation. It is not accidental that after intense laughter you may feel:

fatigue,
relaxation,
sometimes even crying.

Psychological mechanisms:

Transforming fear into something manageable
Pure fear paralyzes. But if you can make a joke about something, that thing becomes:

symbolic,
representable,
mentally “graspable.”

Humor reduces the disproportion between the individual and the threat. That is why soldiers, doctors, firefighters, or people in traumatic situations often develop very dark humor. Not because they do not feel terror — but precisely because they feel it constantly.

Creating psychological distance
Laughter introduces a small separation between:

the experience,
and the observer of the experience.

Instead of being completely absorbed by suffering, you can look at it for a second from the outside. This distance is essential for psychological survival.

Detecting absurdity
The human brain seeks coherence. When reality becomes:

chaotic,
contradictory,
grotesque,
logically impossible to integrate,

laughter of absurdity may appear. This is the root of satire, black humor, existential comedy. Sometimes we laugh not because something is funny, but because the mind cannot find another way to process contradiction.

Laughter and reality regulation:

Laughter is also a mechanism for recalibrating our relationship with reality. In extreme moments, a person risks:

hyper-fear,
freezing,
panic,
emotional collapse.

Laughter can reintroduce cognitive flexibility. For a few seconds:

the threat becomes less absolute,
the mind regains play and mobility,
there is a sense that the situation can still be “navigated.”

In a deep sense, laughter is sometimes the opposite of psychological rigidity.

Why does nervous laughter appear?

Because emotional systems overlap. The brain does not perfectly separate:

anxiety,
tension,
relief,
emotional excitation.

When internal activation becomes too high, a paradoxical behavior may appear:

you laugh at funerals,
you laugh during accidents,
you laugh when receiving shocking news.

Not because the situation is funny, but because the nervous system is trying to avoid overload.

There is also an evolutionary dimension:

From an evolutionary perspective, laughter likely had a social function:

signaling that immediate danger has passed,
reducing group tension,
preventing internal conflict,
maintaining cohesion.

A biological message:
“We are still alive. We are still together.”

Why does humor appear so often in oppressive regimes?

Because humor can become:

a form of resistance,
preservation of identity,
refusal of total psychological submission.

In many dictatorships and violent historical periods, jokes functioned as:

symbolic weapons,
spaces of mental freedom,
mechanisms of collective survival.

When a person can still laugh, it means reality has not fully occupied their inner world.

An important observation:

Defensive laughter is not always healthy. Sometimes it can hide:

trauma,
avoidance,
denial,
emotional exhaustion.

There are people who turn almost everything into irony to avoid direct contact with vulnerability or pain.

But in its balanced form, laughter is one of the most intelligent self-regulation mechanisms developed by the human species. It allows us to endure reality without being completely crushed by it.

Now, the question arises: how does laughter function in the case of an atypical, asymmetric war, perhaps even one conducted through unconventional or terrorist means?

First of all, one of the most long-lasting effects is achieved when the attack itself contains humor in its symbolic or tactical structure. On the one hand, the attackers feel invigorated, inspired by the intelligence of the plan. On the other hand, the attacked become confused: “what exactly are we dealing with here?” — precious seconds are lost, minds become slightly disoriented — advantage attacker.

Then comes the strike, and victims, along with those not yet harmed, are subjected to a mixed flow of information: on one side terror, on the other a layer of dark humor. Some are horrified, while others, confronted with the absurdity of the situation, may burst into nervous laughter. Another precisely targeted effect is achieved: within the same group, strange laughter is heard while former friends or colleagues are dying. A demoralizing and destructive effect — advantage attacker again.

Emotional negativity then spreads in a continuous feedback loop, leaving deep, unforgettable traces, especially when the laughter eventually stops.

But! Let us not forget that echoes of conflict are also heard among non-combatants. At home, mothers, lovers, grandparents, and friends are waiting. Or millions of viewers watch on television or news sites, more or less attentive, alert, intelligent, or interested. Some are neutral, others passionate; some eat sunflower seeds, others drink alcohol, emotionally or intellectually aligned with one side or another.

The same thing happens here as in war, but from the spectator’s chair the tragic dimension is not perceived at full scale. Media spaces censor, aestheticize, comment, annotate, and of course distort or manipulate truth in favor of those who sponsor them.

At this point we ask ourselves what role is played by services that not only manage propaganda but also understand it, decrypt it, and counter it when launched by the opposing side. Perhaps, indeed, adversaries are such good psychologists and sociologists that considerable effort is required so that troops and supporters at home are not demoralized or made to feel ridiculous.

After all, war is a serious matter that concerns us all together. Yet I would not believe that somewhere, in a dark corner of an intelligence office, someone does not occasionally burst into laughter, even if restrained, even if only to themselves. Such profound knowledge of human nature and warfare some commanders may possess. Let us never underestimate them!

Now let us broaden the scope from which a possible audience — sufficiently informed or merely curious — is invited to view such a chain of events. With today’s media, completely addicted to sensation, each episode is taken and broadcast live on all available channels.

Indeed, dear readers, on the global political chessboard there exists an immense web of possible responses: some forces are allied, others neutral, some waiting; others direct combatants — visible or not. We are dealing with a global scaling of the same effects, only nuanced by distance. The closer one is to the event, the more radical the reactions; the farther away, the more neutral, amused, confused, or bored the spectators.

In any case, war and violence cannot bring anything constructive or positive into anyone’s mind. Being predisposed to empathy and humanity — most of us — we assimilate this cocktail of emotions depending on our distance from the event, and on how well equipped we are by nature, education, or analytical ability to decode it.

As I mentioned in another note: the more intelligent the belligerents are, the more likely we are to admire the attackers in the end, even secretly — another subtle weapon used in warfare tactics. Distance from the trenches, safety, and comfort combined with analytical inclination create the best conditions for this.

But if we block the news, turn away, ignore the conflict, we may appear even more guilty in front of other spectators. We do not express disapproval loudly in public, we do not shout slogans in the square. Thus, we risk being considered not only potential deserters in a real conflict but even… potential undercover spies.

Well then, dear readers, it is time to sigh in resignation.

But there are also less empathetic people among us, those who worry daily near grills with mici and beer, commenting loudly on the cruelty of world leaders. And others are suddenly motivated by these events, inspired by a familiar thrill reminiscent of childhood street fights — now, with so many negative examples around, nothing prevents them from finding a nearby target ready to be beaten.

But as the world is in full war, everything may pass through the otherwise objective filter of public consciousness. After all, one sighs and asks: who could possibly keep their composure under such conditions?

Children, children, we scold them gently, and go back to calmly sweeping the hallway…