PAUL SELING

Varianta în limba română

Dragi cetitori, trebuie în contextul zilei de azi să medităm nițel la condiția individului în statul modern, care pare să evolueze tot mai mult spre starea de “state surveillance”. M-a preocupat încă din momentul în care am cumpărat primul computer – prin 1997 – dacă cineva, acolo “în spate” (adică în întunericul și haosul internetului timpuriu) mă urmărește. Evident, posibilitatea există întotdeauna.

Ei bine, vastitatea acestor rețele invită, cred, orice minte umană la a-și instala singură acest “cookie” al nesiguranței, al paranoiei după o vreme. Vedem la știri câte scheme de fraudă, furt de date personale, de identitate s-au întâmplat încă de la mijlocul anilor ’90. Acolo “afară” sau “în spate” se poate presupune că se întâmplă orice.

Acum avem telefoane cu care ni se poate înregistra fără să știm timbrul vocal, fizionomia și, cu ajutorul AI, putem fi replicați ca identitate virtuală. Frunzărind cu atenție prin pozele de familie salvate pe un hard extern conectat ocazional la PC, prin istoricul personal, citind e-mailuri, corespondențe, evaluând rețeaua de susținere din social media, un bun psiholog sau o echipă tactică cu scopuri oneroase pot nu numai să ne evalueze, să ne urmărească în timp real, dar și să provoace sau să creeze de la zero evenimente ce să deturneze viața și evoluția noastră într-un scop dorit de aceștia.

Familia poate fi la rândul ei evaluată în același fel și manipulată. Apoi urmează grupurile de prieteni, iubitele, comunitatea locală și, de ce nu, în cazuri extreme, se merge chiar mai departe. Speculam în însemnări trecute despre paranoia ca mecanism natural de adaptare la pericol, despre modul în care mintea umană caută tipare repetitive, recognoscibile, pe care le decriptează și le salvează în memorie pentru ca, data viitoare când întâlnește o amenințare, să poată reacționa mai rapid, mai eficient.

Acum, când suntem “sitting ducks” pentru cei care nu numai că își fixează un țel din a ne manipula, ci și intervin – cu atenție, delicatețe sau cu brutalitate – în “timeline-ul” vieților noastre, este bine să fim cât mai atenți și mai alerți. Cu cât suntem mai… cum să o spun mai frumos… proști, placizi și needucați… cu atât reacționăm mai brutal, mai haotic sau, din contră, nici nu reacționăm vreodată măcar. “După mine potopul” (sau “potolul”, în anumite cazuri) este, nu-i așa, credo-ul fiecărui cetățean lipsit de conștiință civică, spirit etic și, evident, moralitate.

Am tot meditat la modul în care rețeaua de socializare acționează asupra minților noastre – atât la nivel individual, cât și de grup. Cu cât familia sau grupul de prieteni este mai sudat, cu cât membrii sunt mai loiali unii altora și mai conectați, cu atât rezistența în fața posibilelor agresiuni este mai durabilă. Din păcate, îndrăznesc să afirm că fiecare situație, fiecare rețea, orice caz particular sunt până la urmă populate de elemente mai slabe sau coruptibile și că un ochi bine format nu numai că le poate identifica, ci și exploata la maximum. Totul ține de scopul final, de resursele alocate și de ambiția sau perseverența atacatorilor.

Deci, dragii mei, părerea mea este că trebuie să conștientizăm faptul că fiecare postare a noastră trebuie – fie că vrem să acceptăm sau nu – să conțină în final și “manevre de diversiune” sau de “păcălire” a acestor posibili agresori. Sincer, acest efect secundar pe care prezența omului modern în spațiul social media îl generează la intersecția cu platforma digitală, internetul și tehnologia IT nu cred că are cum să nu lase urme serioase în mintea participanților la traficul de informație.

Cine își mai aduce aminte de vremurile când așteptam cu fața în palme toată ziua un telefon din partea iubitei, când ora și minutul întâlnirii trebuiau bine stabilite cu exactitate dinainte și când nu puteai afla pe loc ce s-a întâmplat dacă ea n-a mai apărut? Poate că în acele vremuri rețeaua umană se baza pe intuiție, iar verificarea veridicității informației se făcea în manieră… “analogică”, fără mijlocirea unei platforme în fața căreia mulți dintre noi stau poate prea des, privind-o așa cum vițeii privesc de obicei o poartă nouă.

Și totuși, să recunoaștem că nimeni nu știe ce stă în spatele Rețelei, d-apoi cum se interpretează datele noastre personale, d-apoi cum le manageriază echipa ce le deține, d-apoi ce au de zis patronii, deținătorii acțiunilor sale la bursă, d-apoi traderii, d-apoi competiția directă sau indirectă. Așadar, din orice punct am privi, oricât am încerca s-o decriptăm, 99% dintre noi tot privim internetul și Rețelele aidoma acestor vițeluși simpatici; atâta doar că avem înainte o multitudine de porți noi, și toate incomplet accesibile vederii noastre.

Ei bine, vă împărtășesc un secret. Pe vremuri mă lăudam că nu mă pot pierde niciodată nicăieri – poate doar într-o pădure bogată, deasă sau o junglă amazoniană. Am avut întotdeauna un instinct bun căruia îi ziceam GPS-ul analogic, cel cu care m-a cadorisit natura. În orice situație de confuzie găseam cu ușurință ieșirea, urmărind și decriptând patternuri – urbane sau nu – citind “environment-ul” aproape instinctiv.

Astăzi oftez cu tristețe în turele mele de bicicletă când îmi aduc aminte de această frumoasă însușire care, cu ceasul Garmin la încheietură, cu Strava la dispoziție, cu nasul în Facebook și Instagram, n-a mai fost folosită de zeci de ani. Ea zace prăfuită undeva în fundul minții, așteptând cu nerăbdare să fie resuscitată. La fiecare întrerupere de semnal digital, atunci când trebuie să o folosesc, ea nu dă aproape deloc greș. Mă bucur în acele momente s-o reîntâlnesc, așa cum întâlnești un vechi prieten din copilărie. Îmi aduc pe loc aminte cum e să fii instinctual, aidoma unui animal care se strecoară prin vegetația luxuriantă a unei jungle în căutarea unei prăzi sau poate a unui izvor cu apă curată.

Revenind la social media, îi invidiez pe specialiștii IT care probabil înțeleg aceste structuri informaționale mult mai profund decât oamenii obișnuiți, “văd” în adâncime acolo unde noi, designerii sau artiștii vizuali, nu vedem decât “o fațadă”. Bineînțeles, orice interfață software sau platformă online reflectă într-o oarecare măsură în grafica sa nu numai intenția programatorilor, dar și atitudinea față de oameni, principii de diverse feluri, modul de a se integra în contexte – clienți și nu numai – al echipei de management, al patronilor firmei poate. Oricum, știm din experiență că și aceste decizii se iau în grupuri, sunt calculate și de echipe de marketing ș.a.m.d. Ne putem baza pe instinct până la un punct atunci când alegem o unealtă digitală sau alta, dar în fața acestor “lucruri” atât de noi nu suntem chiar siguri că instinctul are un răspuns sau funcționează cu adevărat eficient, fără greșeală, fără “bias-uri”.

Acum că și aceste medii – virtuale până la urmă, construite pe și cu ajutorul simbolismului și limbajelor mai noi sau poate anacronice – sunt parțial manageriate de Inteligența Artificială, este posibil ca puțini factori de decizie să mai știe cu adevărat cum este procesată în final informația; cea personală, cea a grupurilor, a comunităților sau a națiilor chiar. De fiecare dată când alegem să folosim o asemenea unealtă putem liniștiți să începem prin a invoca forțele celeste – oricare ar fi ele, dar e recomandat să credem în ele cu tărie – și să… mergem înainte cu speranță și încredere în sine.

În cazul nostru particular, în România post-comunistă în care informația circulă încă și prin canale și maniere analogice – prin viu graiul cartierului, al doamnelor pensionare, al bețivanilor de la terase, dar și prin alte medii – este posibil ca o evaluare a unei situații, din interiorul grupului nostru de susținere încropit pe platforma de socializare, să nu fie chiar corectă. Ne întrebăm oricum dacă în alte nații aceste canale alternative funcționează și credem, îndrăznim să afirmăm că da. În orice țară se bârfește, se mai discută încă în fața unei căni de ceai sau a unei cafele și se sună vecina, mama, prietena cu un entuziast: “Auzi tu, să vezi ce-am mai aflat despre X și Y!…”

Și totuși nu mai putem glorifica acum cartierul. Platforma socială și-a instalat definitiv “cookies-urile” în mintea noastră comunitară, ne-am obișnuit să vedem aproape instant ce a mai făcut X, cu cine s-a pupat Y, ce mănâncă Z sau pe unde se mai plimbă M. În același timp suntem conștienți – unii dintre noi mai rațional, mai calculat, alții doar la nivel visceral – că, deși n-am vrea ca bula noastră personală, informația din intimitate să fie atât de accesibilă, nu mai e cale de întors. Vrem să fim în rând cu lumea, să fim “acolo” unde sunt toți. Vrem să fim moderni în primul rând și apoi conectați… “ca toată lumea”.

Deci nu este de mirare că fiecare își găsește propria metodă de a-și înnobila fiecare postare prin “countermeasures” alese după bunul plac sau instinct. Dar să nu uităm, dragii mei, așa cum vă asiguram la început, că nu toată lumea este aici în stare defensivă. Alții sunt ofensivi, agresivi, vorace, lacomi. Unii sunt mai studioși, alții mai atenți. Unii acționează în haită, alții în echipe tactice agile. În plus, prezența cu nasul în “fațada virtuală” este doar o parte a realității umane și nu trebuie să uităm că mai trebuie, din când în când, să ieșim în natură, să ascultăm păsărelele, să fugim de un urs brun dacă e necesar.

Sau, de ce nu, să ne invităm un vechi prieten la o cafea sau un ceai. Poate, poate el va începe la un moment dat cu replica: “Auzi tu, hai să-ți spun…”.

_____________________________________________________________________________________

English version

Dear readers, in the context of today’s world we should reflect a little on the condition of the individual within the modern state, which seems to evolve more and more toward a condition of “state surveillance.” I have been preoccupied with this ever since I bought my first computer — sometime around 1997 — wondering whether someone, somewhere “behind the scenes” (that is, within the darkness and chaos of the early internet) was watching me. Obviously, the possibility has always existed.

Well, the vastness of these networks invites, I believe, any human mind to eventually install this “cookie” of insecurity, of paranoia, on its own. We see in the news how many fraud schemes, identity thefts, and personal data breaches have happened ever since the mid-1990s. Out there — or “behind the curtain” — one can easily imagine that absolutely anything may be happening.

Now we carry phones capable of recording our voices and facial features without our knowledge, while AI can replicate us as virtual identities. By carefully browsing through family photos stored on an external hard drive occasionally connected to a PC, through personal archives, emails, correspondence, or by evaluating one’s social media support network, a skilled psychologist — or a tactical group with questionable intentions — could not only evaluate and monitor us in real time, but even provoke or fabricate events meant to divert the course of our lives toward outcomes they desire.

The family itself can be evaluated and manipulated in the same manner. Then come the groups of friends, romantic partners, the local community, and why not, in extreme cases, even broader circles beyond that. In previous writings I speculated about paranoia as a natural adaptation mechanism against danger, about how the human mind searches for repetitive, recognizable patterns that it decodes and stores in memory so that, the next time it encounters a threat, it may react faster and more efficiently.

Now that we have become “sitting ducks” for those who not only set themselves the goal of manipulating us, but who intervene — gently, delicately, or brutally — in the “timeline” of our lives, it is wise to remain alert and attentive. The more… how should I put this politely… dull, passive, and uneducated we are, the more chaotically and brutally we react — or, conversely, the less we react at all. “Après moi, le déluge” (or perhaps “the feast,” in certain cases) becomes, doesn’t it, the credo of every citizen lacking civic consciousness, ethical spirit, and of course morality.

I have often reflected on how social networks act upon our minds — both individually and collectively. The more united a family or group of friends is, the more loyal and connected its members are to one another, the more resilient they become in the face of possible aggression. Unfortunately, I dare say that every network, every group, every particular case is ultimately populated by weaker or more corruptible elements, and that a trained eye can not only identify them but exploit them to the fullest. Everything depends on the final objective, the resources invested, and the ambition or perseverance of the attackers.

So, my dear readers, I believe we should become aware that every post we publish must — whether we wish to admit it or not — eventually contain certain “diversion tactics” or attempts at misleading these potential aggressors. Honestly, I cannot imagine that this side effect generated by modern human presence within social media, at the intersection between digital platforms, the internet, and IT technology, does not leave serious marks upon the minds of those participating in the flow of information.

Who still remembers the times when we would wait all day long, face resting in our palms, for a phone call from a girlfriend? When the hour and minute of a meeting had to be established precisely in advance, and when you could not instantly know what had happened if she failed to appear? Perhaps in those days the human network relied more upon intuition, while the verification of truth happened in an… “analog” manner, without the mediation of a platform before which many of us now stand perhaps too often, staring at it the way calves stare at a newly installed gate.

And yet, let us admit that nobody truly knows what lies behind the Network, let alone how our personal data is interpreted, how it is managed by the teams controlling it, what the owners and shareholders think, what the traders speculate about, or what the direct and indirect competitors are doing. Therefore, from whichever angle we look at it, no matter how much we try to decode it, 99% of us still gaze at the internet and social networks like those same curious calves; the only difference being that before us now stand countless new gates, all only partially visible to our eyes.

Let me share a small secret. In the past I used to boast that I could never get lost anywhere — perhaps only inside a dense forest or an Amazonian jungle. I always possessed a strong instinct I called my “analog GPS,” the one nature gifted me with. In any confusing situation I could easily find my way out by following and decoding patterns — urban or otherwise — reading the environment almost instinctively.

Today I sigh sadly during my bike rides when I remember this beautiful ability which, with a Garmin watch on my wrist, Strava available at all times, and my nose buried in Facebook and Instagram, has barely been used for decades. It now lies dusty somewhere deep inside my mind, impatiently waiting to be revived. Every time the digital signal disappears and I am forced to rely on it again, it almost never fails me. In those moments I am happy to meet it again, like encountering an old childhood friend. I instantly remember what it means to be instinctual, like an animal slipping through lush jungle vegetation in search of prey or perhaps a spring of clean water.

Returning to social media, I envy IT specialists who probably understand these informational structures far more deeply than ordinary people do. They “see” into depths where we, designers or visual artists, perceive only a “facade.” Of course, every software interface or online platform reflects, to some extent, not only the intentions of its programmers but also their attitude toward people, various principles, the management team’s mentality, perhaps even that of the company owners themselves. We know from experience that these decisions are made collectively, calculated by marketing teams, and so on. We may rely on instinct up to a point when choosing one digital tool over another, but in the face of such entirely new “things” we cannot truly be certain that instinct still functions flawlessly, without error or bias.

Now that even these environments — virtual after all, constructed through symbolism and newer or perhaps archaic languages — are partially managed by Artificial Intelligence, it is possible that very few decision-makers truly understand how information is ultimately processed: personal information, that of groups, communities, or even entire nations. Every time we choose to use such a tool, we may as well begin by invoking celestial forces — whichever ones we believe in, though it is recommended to believe in them sincerely — and then move forward with hope and confidence.

In our particular case, within post-communist Romania, where information still circulates through analog channels as well — neighborhood gossip, retired ladies chatting, drunkards at terraces, and other such environments — it is possible that an evaluation of a situation from within our social-media-built support group may not be entirely accurate. We wonder whether such alternative channels function in other nations too, and we dare to assume they do. In every country people gossip, chat over tea or coffee, and call a neighbor, mother, or friend with enthusiasm: “Hey, listen to what I just found out about X and Y!”

And yet we can no longer glorify the neighborhood itself. Social platforms have permanently installed their “cookies” within our collective minds. We have become accustomed to instantly seeing what X has done, whom Y kissed, what Z is eating, or where M is traveling. At the same time we are aware — some rationally and analytically, others merely instinctively — that although we would rather keep our private bubble and intimate information less accessible, there is no turning back. We want to stay connected to the world, to be “where everyone else is.” Above all, we want to be modern — and then connected, “like everyone else.”

So it is hardly surprising that everyone develops their own method of decorating their posts with various “countermeasures,” chosen according to personal instinct or preference. But let us not forget, dear readers, as I assured you at the beginning, that not everyone is operating defensively here. Others are offensive, aggressive, voracious, greedy. Some are more studious, others more attentive. Some operate in packs, others in agile tactical teams. Moreover, staring endlessly into the “virtual facade” represents only one fragment of human reality, and we should remember from time to time to step outside into nature, listen to birds singing, or perhaps run from a brown bear if necessary.

Or perhaps invite an old friend for coffee or tea. Maybe, just maybe, at some point he will begin with the words: “Hey, let me tell you something…”.