PAUL SELING

Varianta în limba română

Băi, mie nu mi-a plăcut niciodată Enigma și nu mi-a sunat bine niciodată muzica lui Michael Cretu. Mi s-a părut interesant clipul piesei Return to Innocence, dar asocierile dintre muzica electronică de inspirație „anii ’80” și sample-ul cu vocea indianului mi s-au părut cam bizare. Tot auzeam replici pline de mândrie națională, lăudând producătorul care, se pare, plecase de ceva vreme în Germania. Wikipedia zice cam așa:

„Return to Innocence” este o piesă a grupului muzical german Enigma, lansată în decembrie 1993 de către Virgin Records ca primul single de pe al doilea album al grupului, The Cross of Changes. Melodia a fost co-scrisă și produsă de Michael Cretu, ajungând pe locul întâi în peste zece țări. Piesa a atins locul trei în clasamentul britanic UK Singles Chart și a intrat în top cinci în mai multe alte țări. „Return to Innocence” a fost cel mai mare succes al proiectului în Statele Unite, ajungând pe locul doi în clasamentul Billboard Modern Rock Tracks și pe locul patru în Billboard Hot 100. Regizorul Julien Temple a realizat videoclipul oficial al piesei. Acesta a fost filmat în Málaga, Spania, și prezintă viața unui bărbat derulată invers, videoclipul beneficiind de difuzare intensă pe canalele muzicale europene.

ENIGMA I

Vocile melodice și pasajele vorbite în limba engleză sunt interpretate de Angel X (Andreas Harde), iar un scurt pasaj vorbit îi aparține Sandrei („That’s not the beginning of the end, that’s the return to yourself, the return to innocence” — „Acesta nu este începutul sfârșitului, ci întoarcerea către tine însuți, întoarcerea la inocență”). Cântecul debutează cu un cântec tradițional Amis („Weeding and Paddyfield Song No. 1”), interpretat de duetul de muzică populară Difang și Igay Duana, motiv care este reluat pe tot parcursul piesei. Provenind din Taiwan, acești muzicieni Amis participau la un program de schimb cultural în Paris în 1988, când interpretarea lor a fost înregistrată de Maison des Cultures du Monde și ulterior distribuită pe CD.

Producătorul Enigma, Michael Cretu, a obținut ulterior acel CD și a folosit înregistrarea ca sample pentru piesă. În plus, ritmul de tobe al melodiei a fost preluat din piesa When the Levee Breaks a trupei Led Zeppelin, interpretat de bateristul John Bonham.

Acuma, că unele dintre datele „problemei” noastre sunt deja vizibile, trebuie să ne întrebăm:

1. De ce acțiunea videoclipului se întâmplă „în reverse”? Ce înseamnă numele albumului „Crucea schimbării”? …și haha, cuvântul „Málaga” — locația unde a fost filmat clipul — are o conotație vulgară în limbajul colocvial grecesc. (Să spunem că înseamnă cineva care practică „autoerotismul” în mod frecvent, lol.)

Am mai tot auzit și de relația lui Michael Cretu cu solista Sandra, a cărei piesă (I’ll Never Be) Maria Magdalena iar nu mi-a plăcut defel. Pur și simplu, muzica producătorului de origine română mi-a sunat — am simțit-o dintotdeauna — ca întunecată și mai ales „outdated”. Dar nu outdated în sensul că era retro, rămasă în urma vreunui trend. Pur și simplu părea că există într-o bulă atemporală, dintr-un trecut atât de ciudat încât nu o puteai racorda la nicio perioadă prin care trecuse ecosistemul muzical global.

Sincer să fiu, gândul meu din acele momente era că… tipul ăsta, Michael Cretu, nu numai că nu înțelege contextul în care trăiește — acum pare normal, era emigrat dintr-o Românie tulbure, dark — dar nici nu-l va înțelege vreodată. Dar a urmat o nouă întrebare: „De ce era promovat și lăsat să se desfășoare la o scară atât de gigantică?”. Oare oamenii care îl integraseră în complicata rețea a muzicienilor din toată lumea nu auzeau vibe-ul atipic al artistului? Am lăsat gândul pentru mai târziu.

Despre Sandra și piesa „Maria Magdalena”, Wikipedia spune:

„(I’ll Never Be) Maria Magdalena”, cunoscută și simplu ca „Maria Magdalena”, este o piesă înregistrată de cântăreața germană Sandra pentru albumul ei de debut, The Long Play. Melodia, compusă de Hubert Kemmler, Markus Löhr, Michael Cretu și Richard Palmer-James, a fost lansată ca primul single de pe album la 15 iulie 1985 de către Virgin Records și a devenit un mare succes în topurile europene, ajungând pe locul întâi în mai multe țări. Piesa rămâne cel mai reprezentativ și cunoscut cântec al Sandrei.

Mă amuză strania coincidență la gândul că, în 1985, pe vremea când era lansată piesa, eram mort-copt îndrăgostit de colega mea Sandra P. Eram într-a doua, într-un comunism târziu, așteptând și anticipând cu înfrigurare „eliberarea”. Mama se numește Maria, soră-mea (Paula) Iulia (de la iulie)… lol, acum văd că e cam densă și vizibilă rețeaua de conexiuni simbolice posibile, așa că prefer s-o las ca „enigmă” de rezolvat pentru cetitorul conspiraționist amator.

ENIGMA II

Ultima dată când am mai ascultat Enigma a fost prin 2000, când a apărut o serie scurtă de videoclipuri pentru noul album, The Screen Behind the Mirror. Nici acum nu mi-a plăcut, deși compozitorul încerca ceva nou. Același „darkness” ciudat, nițel adaptat la trenduri, frumos ilustrat prin imagini.

The Screen Behind the Mirror este al patrulea album de studio al proiectului muzical german Enigma, lansat pe 14 ianuarie 2000 de către Virgin Records. Albumul a fost înregistrat la studiourile A.R.T. din Ibiza, Spania.

Materialul a fost inspirat de destinul umanității și de căutarea sensului existenței în contextul începutului noului mileniu. Albumul utilizează sample-uri din mișcarea „O Fortuna” din Carmina Burana, compusă de Carl Orff, fragmente care apar în mai multe piese de pe album.

Mă amuz acum amintindu-mi de celebrul conspiraționist român Lorin Fortuna, care avea să facă furori în comunitatea națională. Tot așa ne gândim și la nemesisul meu de buzunar, dl. Lorin I., fost coleg de liceu, cu care am avut acel conflict devenit memă în anumite medii. Dar să nu ne grăbim cu conexiunile chiar acum, zic…

Într-unul dintre videoclipuri am observat un personaj ce purta un accesoriu asemănător cu parașuta lui Kurt Hectic, personajul central din jocul video MDK, pe care îl jucam la acea vreme. (Acea aluzie vizuală se găsește, mai târziu, și într-un clip al lui Paul van Dyk.) Normal, jocul nu era „cu licență”, ci adus de amicul meu Cristi R., piratat de pe undeva. Mai existau acolo și trimiteri vizuale către stilul de luptă japonez Kendo.

Sincer, iar n-am avut răbdare să urmăresc muzica. Îmi mențineam aceeași părere — sound-ul și producția erau outdated, iar artistul mergea înainte cu ele ca și cum n-ar fi fost chiar conștient de asta, parcă din inerție. Eu cred că… deja era… conștient. Lol.

ENIGMA III

Despre familia Pavel și fosta mea prietenă, devenită probabil stindard al luptei urbane „contra Selingilor”, am mai scris și, cu siguranță, voi elabora într-un proiect vizual special dedicat. (Oh, acea obidă a unei familii numeroase care nu-și găsește parcă niciodată un vinovat mai consistent decât acel individ manipulator, bârfitor și perfid de la început de an 2000 — Paul Seling „frateleluipaulaseling”.) Le vom găsi împreună și scuze, bineînțeles, analizând în detaliu grandioasele scheme de manipulare în care ne-am regăsit nu numai subsemnatul și Rada P., dar și întregi ginți, triburi familiale, amanți, iubite, prieteni de familie sau rude — la început inconștienți de scara lucrurilor și apoi tot mai „treji” sau, din contră, „beți de (in)succese”.

Ei bine, în cei șase ani de producție audio, începuți în 2019 și finalizați anul trecut, am folosit la început monitoarele audio la un nivel puțin mai ridicat. Nu tot timpul, bineînțeles, iar cu vremea am tot redus volumul, mânat de înțelepciunea câștigată gradual, și anume că finul control al frecvențelor poate fi reglat mai ales la intensitate sonoră minimală. Astăzi lucrez aproape totul la căști, mixând și masterizând încet și doar la final — grăbindu-mă să nu deranjez defel — pe monitoarele mari.

Oricât, oricât, de-a lungul acestor ani m-am tot întâlnit cu vecinul meu de perete, Dan Cretu, și l-am tot întrebat dacă nu se aude prea tare la ei. El a răspuns că nu, ba chiar îi place să audă bass-ul pentru că, intuiesc eu, poate îi lipsește uneori energia productivă a multor oameni din anturaj. Energie care, în multe cazuri, este mai degrabă distructivă decât constructivă, mai ales la noi în orășelul minier.

Într-o seară, amețit de frumusețea și perfecțiunea noului meu EP, am ascultat muzică până târziu în noapte, consumând circa șase-șapte doze de bere. Un amestec de admirație pentru mine însumi și de necaz că, până la urmă, nu am aproape niciun follower și că toată munca asta e în zadar. Fără recompense materiale, fără public (sau așa credeam eu la acea vreme, lol), motivația mea se stingea treptat. Astăzi fac doar „artă pentru artă” și muzică de dragul experimentului, încercând să împing granițele cunoașterii — ale mele și ale celor care totuși mă ascultă — cât de departe este posibil.

Ei bine, aflu de la Bianca, mama lui Iris C., că soția vecinului meu, Dan Cretu, s-a mirat de acest eveniment, spunându-i lui Iris că „de obicei Paul nu lucrează noaptea, ci doar în timpul zilei”. Iris își făcea manichiura în vecini și uite așa m-am hotărât să merg să-mi cer scuze, cu o cafea și o ciocolată în mână. N-am reușit, dar mă bucur încă de înțelegerea tuturor vecinilor care m-au asigurat de fiecare dată că fie nu se aude nimic sau mai nimic, fie nu îi deranjează micile mele vibrații.

Oricât, muzica mea este în majoritatea ei melodioasă, minimalistă ca secție ritmică și rareori explorez teritorii zgomotoase. Iată și o altă precauție luată de mine încă de la început. Dacă, o dată la cinci-șase ani, mă mai îmbăt de necaz și mai ridic volumul puțin peste medie, este un lucru omenesc. Că doar nu sunt singurul din lumea aceasta care face petrecere de necaz, stând cu sticla în față până târziu în noapte.

Iată din nou o mizeră și atipică coincidență. Undeva prin 1985 sau 1986 ne-am mutat în blocul de pe Bulevardul Republicii 19, apartamentul 13 (ce ghinion!), cunoscând noii noștri vecini, printre care și familia Cretu.

Acum, dacă aceste asocieri sunt întâmplătoare, dragii mei cetitori, nu vom ști probabil niciodată. Dar să încercăm pe viitor să nu cădem în clișee de inspirație religioasă, să nu ne identificăm nici cu Isus, nici cu Maria Magdalena și nici chiar cu Satan sau cu diavolii săi care, după cum ne spune Biblia, bântuie întreg Pământul căutând să ademenească oameni naivi și nevinovați în diverse stări și situații demonice.

ENIGMA IV

Ei, dragi cetitori, acum e nevoie să ne gândim puțin nu numai la cifrele gigantice de afaceri care stau în spatele acestor iluștri muzicieni, cât și la vechimea lor în sistem. Ei sunt de decenii deja adevărați formatori de opinie, staruri internaționale cu milioane de fani activi în toate mediile sociale, cu miliarde de ascultători pe platforme. La fel, casele de discuri care îi susțin și îi promovează au și ele o imagine solidă în mentalitatea capitalistă globală. Îl putem vedea, de exemplu, pe Richard Branson, fondatorul Virgin Records și al liniei aeriene Virgin Atlantic, care are sub egida sa multe dintre aceste fonograme.

Mie mi-a fost dintotdeauna simpatic acest om. Mă amuză povestea lui despre începuturile afacerii când, povestea el într-un interviu, mergea la bancă după împrumuturi. Când avea de cerut finanțare se gătea la costum și își pieptăna părul, iar când era de depus bani, spune el, se ducea cu părul despletit și probabil în cele mai modeste haine. Așa, mă gândeam eu, se manifesta un adevărat rebel și un critic cu umor al sistemului, de orice fel ar fi el.

Haideți să vă spun cum, în clipul lui Todd Terje, Afonso Muskedunder, am avut un moment de proiecție și mi s-a părut că simpaticul om de afaceri care „grăbește puțin ritmul” apăsând pe butonul unei „clape electronice” este o reprezentare amuzantă a lui Sir Richard. Mi-a plăcut teribil videoclipul și cred că, din acel moment, mi-a apărut undeva în minte ambiția ca, în viitor, să încep să fac animație. Stilul grafic era delicios, umorul la fel, maniera de realizare impecabilă.

_____________________________________________________________________________________

English version

Man, I never liked Enigma, and Michael Cretu’s music never sounded right to me either. I found the video for Return to Innocence interesting, but the combination between “1980s-inspired” electronic music and the sampled tribal voice always struck me as rather bizarre. I kept hearing comments full of national pride praising the producer who had apparently emigrated to Germany quite some time earlier. Wikipedia says something like this:

“Return to Innocence” is a song by the German musical group Enigma, released in December 1993 by Virgin Records as the lead single from the group’s second album, The Cross of Changes. The song was co-written and produced by Michael Cretu, reaching number one in more than ten countries. It reached number three on the UK Singles Chart and entered the top five in several other countries. “Return to Innocence” became the project’s biggest success in the United States, reaching number two on Billboard’s Modern Rock Tracks chart and number four on the Billboard Hot 100. The official music video was directed by Julien Temple. It was filmed in Málaga, Spain, and depicts a man’s life unfolding in reverse, receiving heavy rotation on European music television channels.

ENIGMA I

The melodic vocals and spoken passages in English are performed by Angel X (Andreas Harde), while a short spoken segment belongs to Sandra (“That’s not the beginning of the end, that’s the return to yourself, the return to innocence”). The song opens with a traditional Amis chant (“Weeding and Paddyfield Song No. 1”), performed by the folk duo Difang and Igay Duana, a motif repeated throughout the entire piece. Coming from Taiwan, these Amis musicians were participating in a cultural exchange program in Paris in 1988, when their performance was recorded by Maison des Cultures du Monde and later distributed on CD.

Enigma’s producer, Michael Cretu, later obtained that CD and sampled the recording for the song. In addition, the drum beat was taken from When the Levee Breaks by Led Zeppelin, played by drummer John Bonham.

Now that some of the “variables” of our problem are visible, we have to ask ourselves:

1. Why does the action in the video happen “in reverse”? What does the album title “The Cross of Changes” actually mean? …and haha, the word “Málaga” — the location where the video was filmed — carries a vulgar connotation in colloquial Greek slang. (Let’s just say it refers to someone who practices “auto-eroticism” rather frequently, lol.)

I also kept hearing about Michael Cretu’s relationship with singer Sandra, whose song (I’ll Never Be) Maria Magdalena I didn’t like either. The Romanian-born producer’s music simply always sounded — and felt — dark and especially outdated to me. But not outdated in the sense that it was retro or lagging behind some trend. It felt as if it existed inside a timeless bubble from a past so strange that you couldn’t connect it to any recognizable era the global musical ecosystem had ever gone through.

To be honest, my thought back then was that… this guy, Michael Cretu, not only didn’t understand the context in which he lived — which now seems somewhat understandable, considering he came from a troubled, dark Romania — but that he would probably never understand it. But then another question followed: “Why was he promoted and allowed to operate on such a gigantic scale?” Didn’t the people who integrated him into the complicated international network of musicians hear the artist’s atypical vibe? I left that thought for later.

About Sandra and the song “Maria Magdalena,” Wikipedia says:

“(I’ll Never Be) Maria Magdalena”, also known simply as “Maria Magdalena”, is a song recorded by the German singer Sandra for her debut album The Long Play. Written by Hubert Kemmler, Markus Löhr, Michael Cretu and Richard Palmer-James, it was released as the lead single on July 15, 1985 by Virgin Records and became a major chart success throughout Europe, reaching number one in several countries. The song remains Sandra’s signature hit.

I’m amused by the strange coincidence that, in 1985, when the song was released, I was hopelessly in love with my classmate Sandra P. I was in second grade, living in late communism, anxiously awaiting and anticipating “liberation.” My mother’s name is Maria, my sister’s name (Paula) is Iulia (from July)… lol, now I realize the network of symbolic connections is becoming rather dense and visible, so I’d rather leave it as an “enigma” for the amateur conspiracy-minded reader to solve.

ENIGMA II

The last time I listened to Enigma was sometime around 2000, when a short series of videos appeared for the new album The Screen Behind the Mirror. I still didn’t like it, although the composer was clearly trying something new. The same strange darkness, slightly adapted to newer trends, beautifully illustrated through visuals.

The Screen Behind the Mirror is the fourth studio album by the German musical project Enigma, released on January 14, 2000 by Virgin Records. The album was recorded at the A.R.T. Studios in Ibiza, Spain.

The material was inspired by humanity’s destiny and by the search for meaning at the dawn of the new millennium. The album uses samples from “O Fortuna” in Carmina Burana, composed by Carl Orff, fragments that appear throughout several songs on the album.

I laugh now remembering the famous Romanian conspiracy theorist Lorin Fortuna, who later became notorious in certain circles. And then there was my own little nemesis, Lorin I., a former high school colleague with whom I had that conflict that eventually became a meme in some environments. But let’s not rush into those connections just yet…

In one of the videos I noticed a character wearing an accessory similar to the parachute worn by Kurt Hectic, the protagonist of the video game MDK, which I was playing at the time. (That visual reference later appears in a clip by Paul van Dyk as well.) Naturally, the game wasn’t licensed — my friend Cristi R. had brought over a pirated copy from somewhere. There were also visual references to the Japanese martial art Kendo.

Honestly, I still didn’t have the patience to truly follow the music. I maintained the same opinion — the sound and production felt outdated, and the artist kept moving forward with them as if he wasn’t fully aware of it, almost out of inertia. I think that by then… he already was aware. Lol.

ENIGMA III

I’ve already written about the Pavel family and my former girlfriend, who probably became some kind of urban banner in the struggle “against the Selings,” and I will certainly elaborate further in a dedicated visual project. (Oh, the resentment of a large family that never quite finds a more convincing culprit than that manipulative, gossiping, scheming individual from the early 2000s — Paul Seling “frateleluipaulaseling”.) Together we shall surely find excuses for them as well, analyzing in detail the grand manipulation schemes in which not only myself and Rada P. became entangled, but also entire clans, family tribes, lovers, girlfriends, family friends and relatives — at first unaware of the scale of things, later increasingly “awake,” or on the contrary, “drunk on (un)success.”

Well then, during the six years of audio production I pursued — beginning in 2019 and ending last year — I initially used my studio monitors at somewhat higher volume levels. Not constantly, of course, and over time I gradually lowered the volume, guided by the wisdom slowly acquired: that the fine control of frequencies is best adjusted at minimal sound intensity. Nowadays I do almost everything on headphones, mixing and mastering quietly and only at the very end — hurrying not to disturb anyone — on the large monitors.

Anyway, throughout these years I kept running into my next-door neighbor, Dan Cretu, and asking him whether the music was too loud on their side of the wall. He always answered no; in fact, he said he liked hearing the bass because, I suspect, he sometimes misses the productive energy many people around him lack. An energy which, in many cases, is more destructive than constructive — especially here in our little mining town.

One evening, intoxicated by the beauty and perfection of my new EP, I listened to music late into the night while drinking six or seven cans of beer. A mixture of admiration for myself and frustration that I had almost no followers and that all this work was ultimately pointless. Without financial rewards, without an audience (or so I believed at the time, lol), my motivation was slowly fading away. Nowadays I make only “art for art’s sake” and music for the sake of experimentation itself, trying to push the boundaries of knowledge — mine and those who still listen to me — as far as possible.

Then I heard from Bianca, Iris C.’s mother, that my neighbor Dan Cretu’s wife had been surprised by the event, telling Iris that “Paul usually doesn’t work at night, only during the day.” Iris was getting her nails done at their place, and that’s how I decided to go apologize, carrying coffee and chocolate in my hands. I never managed to do it, but I’m still grateful for all my neighbors’ understanding. Every single time they assured me either that they could hear nothing or almost nothing, or that my little vibrations simply didn’t bother them.

Anyway, most of my music is melodic, rhythmically minimalist, and only rarely ventures into noisy territory. That was another precaution I took from the very beginning. And if once every five or six years I get drunk out of sorrow and raise the volume a bit above average, that’s only human. I’m certainly not the only person in the world who throws a sorrowful little party, sitting in front of a bottle until late into the night.

And here comes another miserable and atypical coincidence. Sometime around 1985 or 1986 we moved into the apartment block on Republicii Boulevard no. 19, apartment 13 (what luck!), meeting our new neighbors, among them the Cretu family.

Now, whether these associations are accidental, dear readers, we will probably never know. But perhaps in the future we should try not to fall into religious clichés, not to identify ourselves with Jesus, nor with Mary Magdalene, nor even with Satan or his demons who, according to the Bible, roam the Earth seeking to lure naive and innocent people into various demonic states and situations.

ENIGMA IV

Well, dear readers, now we must think not only about the gigantic business figures behind these illustrious musicians, but also about how long they have been part of the system. For decades now they have been genuine opinion makers, international stars with millions of active fans across all social environments and billions of listeners on streaming platforms. Likewise, the record labels supporting and promoting them possess a solid image within the global capitalist mentality. We can look, for example, at Richard Branson, founder of Virgin Records and Virgin Atlantic, under whose umbrella many of these recordings appeared.

I always found the man likable. I’m amused by his story about the beginnings of his business career when, as he explained in an interview, he would go to the bank for loans. Whenever he needed financing he dressed elegantly in a suit and combed his hair neatly, but whenever he was going to deposit money, he said he would show up with messy hair and probably wearing the most modest clothes possible. That, I thought, was the behavior of a true rebel and a humorous critic of the system, whatever form that system might take.

Let me tell you how, while watching the video for Afonso Muskedunder by Todd Terje, I had a strange moment of projection and felt that the amusing businessman who “slightly speeds up the rhythm” by pressing the button of an “electronic keyboard” was actually a funny representation of Sir Richard. I absolutely loved the video and I think that somewhere from that moment onward the ambition to start making animation one day appeared in my mind. The graphic style was delicious, the humor equally so, and the execution impeccable.