PAUL SELING

Varianta în limba română

V-am povestit, dragi cetitori, în două însemnări anterioare, despre talentatele noastre concitadine care se ocupau – după absolvire sau chiar din timpul școlii – cu educația estetică a urbei, a comunității lor, poate chiar a nației.

Este într-adevăr de apreciat faptul că fetele care știu ce înseamnă moda, limbajul ei specializat și structura lui intimă ne sunt de mare ajutor în a ne corecta din timp eventualele greșeli în alegerea vestimentației. Ele se inspiră în mod constant din trendurile internaționale, sunt la curent cu noile idei și concepte propuse de marii artiști și, cum este de așteptat, „dau tonul” atunci când este vorba de bun gust și bun-simț.

Este trist totuși că, la noi în țară, fiecare se îmbracă după cum îl taie capul. Nu pare că avem un public specializat, suficient de reprezentativ statistic pentru ca acești tineri talentați să-și poată întinde aripile și să se desăvârșească printr-o carieră îndelungată în domeniu. Aici doamnele și domnii au propriile idei, contestă sau negociază viziunea designerului, materialele sunt scumpe, munca laborioasă… Până la urmă nu prea ai ce să faci decât să expui, în cadrul unei parade de modă organizate poate de Primărie sau de alte organizații, un concept simplificat, pe înțelesul tuturor. Artistul oftează după defilarea de final în culise, spunându-și lui și colaboratorilor că „deh, atât s-a putut înțelege” sau „acești oameni meritau mai mult, totuși”. Nu toată lumea știe cât de greu este să trebuiască să fii popular într-o comunitate de oameni mai simpli, mai puțin educați, mai puțin umblați prin lume.

Așa am înțeles-o și pe Loredana G. atunci când m-a rugat să-i fac designul de prezentare a materialului grafic pentru un show, o defilare de modă cu un proiect de finalul studiilor. Am acceptat provocarea, deși încă de pe atunci eram obosit să tot lucrez pentru „prieteni”. Nici măcar n-o cunoșteam prea bine, dar era, după spusele dânsei, cea mai bună amică a viitoarei partenere din acea perioadă, Alexandra B.

Treptat, dragi cetitori, am luat decizia să nu mai lucrez „pe gratis” pentru nimeni. Deși te apucă entuziasmul atunci când, în lipsa unei teme de lucru, accepți o provocare doar de dragul de a-ți mai pune mintea creativă în mișcare, nu este deloc indicat să nu negociezi un preț. Acești bani înseamnă în primul rând respect pentru tine însuți, pentru experiența, anii de studiu și, de ce nu, educația și resursele pe care familia ta le-a investit în tine chiar din momentul în care ai ieșit în brațele lor de la maternitate. Cu grijă, cu perseverență, cu răbdare, un întreg sistem social – începând cu cel care te educă, care te protejează, care te tratează sau vindecă atunci când ești bolnav, care-ți stinge incendiile atunci când e nevoie – are grijă ca orice om valoros să evolueze cât de plenar posibil.

După ce zeci de ani comunitatea, națiunea au investit aceste resurse în tine, o tânără speranță, este natural să dorești să le oferi înapoi, cu înțelegere, înțelepciune și chiar afecțiune autentică, rezultatele muncii tale. Și nu, nu este numai munca ta. Este un rezultat complex al tuturor acestor forțe, determinări de care ne putem bucura cu toții la maturitate. Bucurându-se de succesul tău, și alți colegi sau tineri aspiranți, poate mai puțin norocoși, pot să vadă un exemplu de reușită și să se inspire mai departe. Entuziasmul este contagios, dragi cetitori, iar reușita în plan profesional, financiar și personal este și mai și!

Of! Păcat de cei care își fac studiile în România, profitând de toate aceste condițiuni și apoi pleacă în alte țări, poate chiar și în afara spațiului comunitar UE, fără să mai poată apoi fructifica – pentru ei înșiși, familiile lor și comunitate, nație chiar – frumoasele rezultate ale eforturilor noastre comune. Dar nu ne întristăm prea mult. Le este poate mai bine acolo, și-au urmat un alt fel de vis, unul mai special poate, diferit de al nostru, cei care rămânem aici pentru a transmite mai departe și noilor generații din învățăturile și experiența noastră de oameni maturi. Nu le purtăm pică și ne rugăm pentru ei! Acolo afară te așteaptă o altă realitate, pericole, oameni necunoscuți! Cu siguranță nici lor nu le este ușor!

Revenind la mica intersecție de acum aproape 15 ani cu Loredana G., trebuie să recunosc că ne-am cunoscut într-o seară nițel mai bine pe messengerul FB. Astăzi putem intui și că această conversație va fi ajuns într-un spațiu oarecare. A fost vorba de un flirt nevinovat și o simpatie – cel puțin din partea mea – pentru o fată nonconformistă și amuzantă, cu un umor mucalit, prietenoasă.

Vă mai povesteam despre clipul piesei Blue Sky Action și ciudata mea proiecție (termen specializat împrumutat din terminologia limbajului psihologilor): acolo, extraterestra care coboară dintr-o navă ciudată, în formă de sămânță albă, părea a fi o sosie a viitoarei mele prietene – pentru o vreme – Alexandra B., buna amică a Loredanei G.

Acuma, pe mine m-a dus nițel gândul și la marca românească Nutline. Fără rușine, cu înțelepciunea unui vegan amator, afirm că îmi plăcea obiceiul și poate voi mai „sparge” semințe și în viitor: moderat sărate, ele rămân „bomboana agricolă” a cunoscătorilor. Conțin o sumedenie de nutrienți buni și sunt o bună alternativă la alte obiceiuri alimentare, poate mai nesănătoase.

Bineînțeles, cum cetitorul s-a obișnuit cu ciudatul nostru fenomen de proiecție, nu pare a fi departe nici invitația autorului de a verifica conexiunile simbolice mergând până în layerul limbajului colocvial. Numai ce îmi aduc aminte de fostul meu coleg de clasă din Gheorghe Șincai National College, Cristian Ghetie, și de toate glumițele făcute de băieții răi din colectiv la adresa numelui său. E drept, Cristi era și nițel atipic în acele vremuri, puțin bizar și mai puțin integrat. Din câte știu a devenit medic și probabil că a reușit de-a lungul carierei să înțeleagă mai bine lumea în toată complexitatea sa.

Ei, ei! Acum că am pătruns aproape fără voia noastră, cu rușine nemărturisită urmată de un zâmbet mental înăbușit, în asocierile multistratificate ale acestui mic detaliu, ne mirăm puțin de cât de buni cunoscători ai umorului „de autobază” românesc sunt videografii englezi. Dar ne și întristăm puțin, gândindu-ne la ipoteza conform căreia noua noastră prietenă, poate la comun cu fostul nostru coleg – acum oameni serioși amândoi – sunt luați în derâdere în publicul global, național și local. Cum să fi aflat atât de „din timp” acești talentați artiști internaționali despre aceste gingășii care populează mentalul colectiv al urbei noastre? Hmm, ne spunem noi precauți… vom afla oare? Poate mai târziu, ne liniștim noi.

Ei bine, cetitorul este rugat acum să-și curețe ochelarii de vedere, să-i pună la loc pe nas și să urmărească următoarea coincidență bizară. Într-adevăr, fără entuziasm prea mare am produs propunerea de copertă de colecție și carte de vizită pentru Loredana G. M-am învinuit a mia oară în final când proiectul n-a fost acceptat. Iar n-ai fost suficient de entuziast, măi băiatule, iar ai lucrat fără tragere de inimă și acum și timpul tău a fost irosit, și încrederea proaspetei tale amice s-a dus pe apa sâmbetei. Stai și te tot întrebi: sunt oare mediocru? Dacă da, de ce uneori nu sunt, și alteori da? Contează oare atitudinea sau scopul final pe care îl are în minte potențialul client atunci când îți solicită serviciile? Le-ai simțit din start sau ți-ai dat seama mult mai târziu de asta? Și dacă da, este real ceea ce crezi sau e doar o părere? Multe, dragii mei, multe întrebări se ivesc în mintea artistului chinuit de demoni în aceste bizare condițiuni.

Postez aici macheta cartolinei și a cărții de vizită. Am folosit pentru figura feminină un artwork downloadat de pe Freepik, platformă care oferea pe atunci în mare parte conținut gratuit. Din câte știu am vectorizat imaginea pentru a o putea scala în Inkscape, softul open-source în care lucram pe atunci. Nu mai țin minte dacă totuși imaginea costa ceva sau doar trebuia atribuit „credit” creatorului, dar pentru că proiectul era făcut doar cu entuziasm și fără recompense financiare am preferat să o vectorizez și să o editez minimal doar.

Ca observație ciudată, imaginea fizionomiei feminine de pe cartolină este într-adevăr arhetipală: te duce cu gândul la o frumusețe clasică, naturală, dar și elegantă și frumos adaptată poate la lumea podiumurilor, a modei etc. – motiv pentru care am și ales-o. Poate și o invitație indirectă adresată Loredanei G. de a consulta mai îndeaproape canoanele înrădăcinate în mentalul colectiv în zeci de ani de istorie a stilului vestimentar. Dacă „critica” din subtext pe care am adresat-o aspirantei noastre a fost corect recepționată nu știu foarte bine, nu mi s-a spus.

(Este de asemenea posibil ca în acest desen simplu, epurat de înfrumusețări inutile, să se fi “recunoscut” nu o singură persoană, ci poate chiar mai multe; și nu numai aparținând istoricului nostru personal, cu siguranță. El rămâne totuși imaginea unei tipologii feminine exprimate cu ajutorul tehnologiei moderne; și nu poate în niciun fel încapsula atipicul fiecărei fizionomii care, tocmai prin aceste asimetrii și diferențe, rămâne unică; și în acest fel, de fapt, cu adevărat frumoasă, deosebită.)

Este de recomandat ca în viitor să evităm să cădem pradă narcisismului, paranoiei, îndoielii sau neliniștii și să nu ne mai „recunoaștem” în aceste imagini arhetipale. Nu numai de dragul echilibrului nostru mental, cât și pentru a evita ridicolul la care ne putem expune atât pe noi, cât și pe artiștii care le produc.

Ei, dragi cetitori, să vedeți apoi grozăvie! Iadul s-a dezlănțuit, la propriu! Și nu cel biblic, ci cel digital!

Eram încă de devreme, de când algoritmul YouTube mi-a vârât sub nas piesa Gun, fan al trupei CHVRCHES. Acolo descopeream niște similitudini ciudate cu stilul grafic al fostei prietene, Raluca M. Existau trimiteri la arta minimalistă, cu contururi simple, a anilor ’70 – un ochi nițel mai experimentat le vede. Dar nu puteam vedea vreo legătură între celebritățile Scoției și tabloul colegei noastre reprezentând un nud feminin, a cărui amintire încă o păstrez vie în minte. Era reușit, executat cu mare talent și forță vitală. Unul din motivele pentru care am apreciat acest om.

Dar acum, la o anumită perioadă după predarea către Loredana G. a proiectului grafic, vedeam în – sau proiectam, mai bine zis – alte simboluri ciudate într-un nou videoclip al grupului CHVRCHES: pentru piesa Under the Tide. Am găsit asocieri de culori similare, precum și năsucul nițel ridicat „în vânt” care tare îmi aducea aminte de cel al fetei cu care colaborasem.

Primul meu gând m-a dus de la glitchurile video la ideea de „hacking”. Apoi, faptul că este realizat parțial în tehnică anime m-a înduioșat. M-a mai frapat imaginea celor două pantere „gemene” care se învârt nițel iritate una în jurul celeilalte. Despre ce „gemeni” sau „gemene” să fi fost vorba, mă întrebam eu, deja iritat? Ce voiau să insinueze acești adevărați „hackeri mentali” de la CHVRCHES? Ce însemna acel „tide”? Flux și reflux? Poate să fi fost marca de detergent? Să fi fost o aluzie jucăușă la faptul că „de-amu’, măi Paule, poate ești folosit ca detergent”? Dar pentru cine, mă întrebam eu panicat? Pentru rufele, pentru carierele sau poate chiar pentru viețile acestor oameni care te tot solicită deja de zeci de ani să lucrezi pentru ei fără să poți decripta licărul jucăuș din privirile lor?

Hmmm, căzui eu pe gânduri, parcă prea e fantasmagorică ipoteza! Din nou, mi-am spus, las aceste gânduri pe mai târziu și da, voi fi mai precaut în viitor atunci când accept noi clienți. Și să le și cer bani, fir-ar să fie, că prea lucrez pentru toată lumea pe gratis!

Ei bine, astăzi mă întâlnesc uneori cu „Lore” pe culoarele Baia Mare Psychiatry and Infectious Diseases Hospital. Uneori schimb două-trei vorbe amicale cu Loredana G., care iată, se pare că a renunțat la ambiția dânsei de a deveni designer vestimentar și acum are în grijă bolnavi cu afecțiuni mentale. Se pare că le predă, în cadrul unor ore de terapie ocupațională, desen sau alte căi de a ieși, sub atenta îndrumare, din stări de melancolie sau confuzie. Este frumos atunci când poți găsi în tine resurse pentru a-i ajuta pe cei în suferință, sacrificându-ți timpul și energia pentru a-ți pune viața chiar în slujba binelui comunitar.

Legat de Loredana G. și familia acesteia, am un singur regret totuși. Acum mulți ani, mama dânsei a insistat atât de mult pe lângă tata să-i vândă micul teren de pe strada Cehov, într-o frumoasă și liniștită zonă din proximitatea Pieței Agroalimentare, încât acesta a cedat complet, înduioșat de dorința arzătoare a acesteia de a-și întregi familia pe lotul de teren din vecinătate.

Tare mult am visat și eu să încropesc acolo, după proiectul meu, o casă modernă cu un studio audio inclus și o grădină îngrijită, iar locația de lângă vechiul cimitir evreiesc ar fi fost perfectă. Dar nu sunt supărat! Ocazii mai sunt destule, locații la fel, și mă împac cu gândul că tata a făcut o faptă bună, cum îi stă în obicei. Acum încă o familie este mulțumită și își petrece probabil fiecare seară în calm, pace și armonie, ascultând zumzetul greierilor și ciripitul de seară al păsărelelor.

_____________________________________________________________________________________

English version

My dear readers, in two previous notes I told you about our talented fellow towns­women who, after graduation—or even during their school years—dedicated themselves to the aesthetic education of the city, of their community, perhaps even of the nation itself.

It is indeed admirable that these young women, who understand fashion, its specialized language and intimate structure, are of such great help in correcting our possible mistakes in clothing choices before it is too late. They constantly draw inspiration from international trends, stay up to date with new ideas and concepts proposed by great artists and, as expected, they “set the tone” when it comes to good taste and common sense.

It is somewhat unfortunate, however, that here in our country everyone dresses according to whatever crosses their mind. We do not seem to have a specialized audience, statistically representative enough for these talented young people to truly spread their wings and perfect themselves through a long-term career in the field. Here, ladies and gentlemen have their own ideas, contest or negotiate the designer’s vision, materials are expensive, and the work itself is laborious. In the end, there is little left to do except present, perhaps during a fashion show organized by the City Hall or by various organizations, a simplified concept that everyone can understand. After the final walk, the artist sighs backstage and tells themselves and their collaborators that “well… this is all people could understand,” or “these people still deserved more.” Not everyone knows how difficult it is to remain popular within a community of simpler people, less educated perhaps, less traveled.

That is also how I came to understand Loredana G. when she asked me to design the presentation graphics for a fashion show, a graduation project of hers. I accepted the challenge, although even back then I was already tired of constantly working for “friends.” I did not even know her very well, but according to her, she was the best friend of my then-partner, Alexandra B.

Gradually, dear readers, I made the decision to stop working “for free” for everyone. Even though enthusiasm takes over when, lacking a concrete assignment, you accept a challenge merely for the pleasure of exercising your creativity, it is never wise not to negotiate a price. That money represents, first of all, respect for yourself, for your experience, your years of study and, why not, for the education and resources your family invested in you from the very moment you left the maternity ward in their arms. Carefully, patiently, perseveringly, an entire social system—from those who educate you, protect you, heal you when you are sick, extinguish fires when needed—works to ensure that every valuable individual evolves as fully as possible.

After decades in which the community and the nation invested these resources in you, a young hopeful, it is natural to wish to give back, with understanding, wisdom and even genuine affection, the fruits of your labor. And no, it is not solely your labor. It is the complex result of all these forces and determinations from which we may all benefit once we reach maturity. By enjoying your success, other colleagues or younger aspirants, perhaps less fortunate, may also see an example of achievement and become inspired. Enthusiasm is contagious, dear readers, and professional, financial and personal success even more so.

Ah! It is a pity when those who study in Romania, benefiting from all these conditions, later leave for other countries, perhaps even outside the European Union, and can no longer fully return to enrich—for themselves, their families, their community, even their nation—the beautiful results of our collective efforts. Yet we should not become too saddened by this. Perhaps life is better for them there. Perhaps they followed a different kind of dream, one more special, different from ours, those of us who remain here in order to pass on our knowledge and life experience to newer generations. We bear them no resentment and pray for them! The unknown awaits them abroad: dangers, strangers, uncertainty. Surely life is not easy for them either.

Returning to that small intersection of destinies almost fifteen years ago with Loredana G., I must admit that one evening we got to know each other somewhat better over Facebook Messenger. Today we may also intuit that such conversations eventually reach some unknown “space” somewhere. It was an innocent flirtation and a sympathy—at least from my side—for a nonconformist and amusing girl with a playful sense of humor.

I previously told you about the music video for Blue Sky Action and my strange projection—a specialized term borrowed from psychological terminology. There, the extraterrestrial woman descending from a strange seed-shaped white ship seemed to resemble my future girlfriend, for a time, Alexandra B., a close friend of Loredana G.

Now, my thoughts also wandered somewhat toward the Romanian brand Nutline. Shamelessly, with the wisdom of an amateur vegan, I admit that I enjoyed—and perhaps still will enjoy in the future—cracking sunflower seeds: moderately salted, they remain an “agricultural candy” beloved by connoisseurs. They contain many valuable nutrients and serve as a healthy alternative to other, perhaps less beneficial eating habits.

Naturally, since the reader has already become accustomed to my peculiar phenomenon of projection, it is no surprise that the invitation arises to explore symbolic connections all the way down to the layer of colloquial language. I suddenly remembered my former high school classmate from Gheorghe Șincai National College, Cristian Ghetie, and all the silly jokes made by the “bad boys” in class about his surname. To be fair, Cristi himself was somewhat atypical back then—slightly eccentric and less socially integrated. From what I know, he eventually became a doctor and probably managed, throughout his career, to understand the world in all its complexity much better.

Well, well! Now that we have entered almost unwillingly, with unspoken embarrassment followed by a mentally suppressed smile, into the multilayered associations of this small detail, we find ourselves slightly amazed by how well the English videographers seemed to understand Romanian “garage humor.” Yet we also feel a bit saddened when imagining the hypothesis that our new friend, perhaps together with our former classmate—now both serious adults—might somehow be mocked within the global, national or local public sphere. How could those talented international artists have known, so “ahead of time,” about such delicate little obsessions inhabiting the collective imagination of our city? Hmm, we cautiously tell ourselves… shall we ever find out? Perhaps later, we reassure ourselves.

Now the reader is kindly invited to clean their glasses, place them back on their nose and observe the following bizarre coincidence. Indeed, without tremendous enthusiasm, I produced the proposal for the promotional card and business card for Loredana G. In the end, when the project was rejected, I blamed myself for the thousandth time. “Once again you were not enthusiastic enough, boy. Once again you worked without passion, and now both your time and the trust of your newly found friend have been wasted.” You sit there wondering: am I mediocre? If so, why am I not mediocre all the time? Does attitude matter? Does the client’s true intention matter when they request your services? Did you sense it from the beginning, or only much later? And if you did sense it, is it truly real, or merely your own impression? So many, dear readers, so many questions arise in the mind of the artist tormented by demons under such conditions.

I am posting here the postcard and business card layout. For the feminine figure I used artwork downloaded from Freepik, a platform which at the time offered mostly free content. As far as I remember, I vectorized the image so I could scale it properly in Inkscape, the open-source software I was using back then. I no longer recall whether the image actually cost money or merely required attribution to the creator, but since the project was made solely out of enthusiasm and without financial compensation, I preferred to vectorize and minimally edit it myself.

As a curious observation, the physiognomy of the feminine figure on the card is indeed archetypal: it evokes classical, natural beauty, but also elegance suitably adapted to the world of fashion runways and modeling—which is precisely why I chose it. Perhaps it was also an indirect invitation addressed to Loredana G. to study more closely the aesthetic canons rooted in the collective imagination through decades of clothing history. Whether the “critique” hidden in the subtext was properly understood by our aspiring designer, I cannot really say. Nobody ever told me.

(It is also possible that in this simple drawing, stripped of unnecessary embellishments, more than one person recognized themselves—and certainly not only from our own personal history. It nevertheless remains the image of a feminine archetype expressed through modern technology. It cannot in any way encapsulate the uniqueness of each face, which remains beautiful precisely through its asymmetries and differences.)

It is recommended in the future that we avoid falling prey to narcissism, paranoia, doubt or anxiety and stop “recognizing” ourselves in such archetypal images—not only for the sake of our mental balance, but also to avoid exposing both ourselves and the artists who create them to ridicule.

Well then, dear readers, what followed was astonishing! Hell itself broke loose—and not the biblical kind, but the digital one!

Ever since the YouTube algorithm pushed the song Gun under my nose, I had become a fan of CHVRCHES. There I discovered strange similarities with the graphic style of my former friend, Raluca M. There were references to minimalist 1970s art—something a more experienced eye could notice. Yet I could see no connection between the Scottish celebrities and my colleague’s painting of a female nude, whose memory I still vividly preserve. It was beautifully executed, full of talent and vital force. One of the reasons I appreciated her so much.

But later, some time after delivering the graphic project to Loredana G., I began to perceive—or rather project—other strange symbols into another CHVRCHES video: Under the Tide. I noticed similar color associations, as well as the slightly upturned nose that strongly reminded me of the girl with whom I had collaborated.

My first thought moved from the video glitches toward the idea of “hacking.” Then the fact that it was partially animated in anime style touched me emotionally. I was also struck by the image of the two “twin” panthers circling each other with visible irritation. What “twins” were they referring to, I wondered, already irritated myself? What were these true “mental hackers” from CHVRCHES trying to insinuate? What did that “tide” mean? Ebb and flow? Could it perhaps refer to the detergent brand? Was it a playful allusion suggesting that “well now, Paul, perhaps you are being used as detergent”? But for whom, I wondered in panic? For the laundry, the careers, or perhaps even the lives of those people who had been asking you for decades to work for them without ever fully deciphering the playful glimmer in their eyes?

Hmm, I thought to myself, perhaps the hypothesis is becoming too fantastical! Once again, I told myself, I will leave these thoughts for later. And yes, I shall be more careful in the future when accepting new clients. And I shall ask for money too, damn it, because I work for everyone for free far too often!

Well, today I sometimes meet “Lore” in the corridors of the Baia Mare Psychiatry and Infectious Diseases Hospital. Occasionally we exchange a few friendly words. It seems that Loredana G. eventually abandoned her ambition of becoming a fashion designer and now works caring for patients with mental illnesses. Apparently she teaches them drawing and other forms of occupational therapy designed to help them, under careful guidance, emerge from melancholy or confusion. There is something beautiful about finding within yourself the resources to help those who suffer, sacrificing your own time and energy in service to the well-being of the community.

As for Loredana G. and her family, I have only one regret. Many years ago, her mother insisted so strongly that my father sell them the small plot of land on Cehov Street, in a beautiful and peaceful area near the agricultural market, that he eventually gave in, moved by her sincere desire to unite her family around the neighboring property.

I too had long dreamed of building there—according to my own project—a modern house with an audio studio and a carefully maintained garden. The location near the old Jewish cemetery would have been perfect. But I am not upset! There are still many opportunities and many beautiful locations. I comfort myself with the thought that my father did a good deed, as he so often does. Now another family is content and probably spends each evening in calm, peace and harmony, listening to the buzzing crickets and the evening songs of the birds.