PAUL SELING

Varianta în limba română

Discutam, dragi cetitori, în unele din însemnările anterioare, despre complexa paradigmă religioasă occidentală și despre cum instalează ea „cookies” nu numai la nivel individual ci și la nivel de mentalizare colectivă. Ducem după noi de mai mult de 2000 de ani acest dualism simplificator: separarea realității în bine și rău, alb și negru, puternic și slab.

Cei mai curioși și mai studioși, cei care merg puțin înapoi în urmă poate cu 4-5000 de ani, găsesc religii mai vechi unde acest binom este puțin diferit. Până și religia greacă este mai nuanțată: zeitățile au caracteristici umane, fac greșeli, sunt păcătoși, impulsivi, trăiesc emoții autentice, profunde.

Astăzi suntem însă tributari acestei masive simplificări: avem nevoie de salvatori, de eroi imaculați precum avem nevoie și de victime, vinovați, călăi, demoni chiar. Odată cu înaintarea în vârstă începem, unii dintre noi, să analizăm realitatea și propria experiență. Vedem tot mai nuanțat, înțelegem subtextul, complexa și vasta panoplie de caractere umane, pătrundem dincolo de măștile sociale, înțelegem genealogii, facem noi și noi conexiuni; în special cei care avem o înclinație nativă pentru așa ceva sau suntem pur și simplu curioși sau studioși.

Cetitorul înțelege deja concluzia mea: cei care rămân fixați cu gândirea în dualismul alb-negru par a fi nițel cam copilăroși, mai ales când realitatea le oferă atâtea ocazii să vadă multiple nuanțe. În opinia mea, odată cu înaintarea în vârstă avem opțiunea să renunțăm complet la a crede în el sau la a-l menține în „funcțiune”. Dar, ne întrebăm noi în acest moment… de dragul cui? Ei bine, aici răspunsurile variază enorm.

Unora le convine să-l poată exploata în continuare, abuzând de buna credință a celor care fie nu au destulă experiență – copii, adolescenți – fie rămân naivi sau inadaptați. Unii poate nu au cultura necesară, bagajul emoțional și educație suficientă pentru a duce acest proces mai departe. Alții sunt poate obosiți, târâți, epuizați de a juca în caleidoscopicele jocuri de manipulare care deseori nu sunt nici vizibile în întregime și nici nu au de fapt un sens final, superior.

Aș îndrăzni să speculez că există și aceia care, deși nu mai cred în gândirea binomială, sunt nevoiți să funcționeze în „sistem”; masa imensă de raționamente simplificatoare pe care se bazează întreaga dinamică a societății le cere adaptarea continuă, negocierea acestor „adevăruri”, depistarea și ocolirea – cu mai multă sau mai puțină abilitate – a celor care le manipulează.

Mai există și gânditori independenți – poate un YouTuber pasionat, poate un profesor pensionat, poate un filosof amator – ce „întind”, mai mult sau mai puțin vizibil urmăritorilor lor, aceste mici firicele ce pot conduce o minte critică spre adevăr. Și dacă nu spre un adevăr absolut, măcar spre o altă realitate și o înțelegere a acesteia. Și dacă nu e nici un adevăr de descoperit nicăieri, măcar ne alegem cu nițel „fitness mental”.

Discutam zilele trecute cu cineva despre modul în care, se spune, „halucinăm” realitatea în încercarea noastră de a ne conecta cu ceilalți, de a ne descoperi pe noi înșine și, în final, de a da un sens existenței noastre. Există asemenea teorii după care trăim într-o bulă a proiecțiilor personale; negociem în fiecare moment aceste realități multiple cu cei din jur, cu familia, partenerii, prietenii, comunitatea. Primim informație în această bulă la fel cum exportăm către ceilalți. Negocierile noastre de imagine de sine, de imagine publică, jocul pe scena teatrului comunitar, național, global se bazează pe acest transfer continuu cu multiple sensuri și din multiple direcții.

Unii din noi avem de procesat cantități imense de informație – persoanele publice, personalitățile politice, oamenii de cultură. Alții, cei „normali”, trăiesc în anonimat și reduc amplitudinea, complexitatea acestor jocuri de imagine la atât cât pot „procesa”. Bineînțeles, e natural să ne întrebăm dacă o persoană publică poate „procesa” mai mult decât un om obișnuit și îndrăznesc să speculez că unii da – măcar prin obișnuință, vechime sau vastitatea rețelei de susținere. Există cu siguranță și alții care nu știu, nu pot face asta și probabil găsesc metode proprii de adaptare. De cele mai multe ori atipice sau bizare, aș îndrăzni să speculez.

Mergând mai departe cu raționamentul, ne întrebăm „cum” au loc aceste continue negocieri? Ei bine, răspunsul la îndemână este… prin limbaj. Nu putem nega că ne afectează un simplu „te-ai cam îngrășat!” venit din partea cuiva pe care-l apreciem, mai ales dacă afirmația nu reflectă chiar realitatea. Cuvintele „dor”, spune o veche vorbă din popor. Cuvintele sunt și purtătoare de sensuri multiple, cară cu sine în subtext senzații, sentimente, gânduri mai mult sau mai puțin abstracte. Ele mai pot duce cu sine, aidoma unor torpile încărcate cu muniție de război, dispreț, ură sau afecțiune, iubire. După cât suntem de abili și experimentați în comunicare așa reușim să depistăm adevăratul lor sens, să decriptăm contextul în care au fost emise; și chiar să evaluăm starea de sănătate fizică și psihică a emitentului. Doar n-o să suferim când un nebun sau un cerșetor ne spune că ne-am pus prea mult gel în păr, nu-i așa? Suferim însă enorm când primim asemenea observații din partea unui star de cinema.

Important este, dragii mei, să știm depista și poate chiar decripta impostura. Aceasta este ușor vizibilă ochiului antrenat și experimentat: limbajul corporal, mimica feței, vestimentația, tonul vocii, manierele, toate lucrează în armonie atunci când o persoană este, dacă nu înțeleaptă, măcar sănătoasă și echilibrată mental. Bineînțeles, cei mai chibzuiți pot lua în calcul și contextul, modul emitentului de a se adapta la acesta. Poate nu e vorba doar de context local, național, poate e vorba chiar de cel global. Și aici, dragi cetitori, ne întrebăm cu uimire: cât de fragmentat este acest context global? Câte forțe îl acționează, îl rup și îl reformulează, când și în virtutea căror interese? Ei bine, asta este greu de înțeles și ține de instrumentarul celor care au „centura neagră” la tehnici de manipulare, precum și informație de calitate.

Dar haideți să nu fim totuși atât de duri cu interlocutorul nostru. Poate că nu e vorba de impostură, poate e vorba de neștiință, lipsă de experiență, de informație. Poate de naivitate – a sa, a familiei, a grupului de susținere. Poate pur și simplu acesta sau aceștia nu sunt capabili să ruleze defel asemenea „scripturi” de analiză, autoanaliză, reflecție. Sau, poate le „rulează” doar parțial, cu informație falsă, venită din surse incerte.

Mai există poate și categoria celor care nu au știut, nu știu și nici nu vor ști niciodată că trăiesc într-o asemenea realitate. Ei sunt poate cei „săraci cu duhul”, oameni ce nu-și măsoară cuvintele, se exprimă și acționează pornind de la nivel visceral, se bazează exclusiv pe instinct.

Aici m-am oprit nițel cu raționamentul… apăreau noi întrebări: putem oare procesa întreaga cantitate de informație care ne inundă bula personală și pe cea a grupurilor de susținere? Pe cea locală, a comunității sau pe cea națională? Cu siguranță că nu. Se spune că doar Dumnezeu „cunoaște fiecare fir de nisip de pe fiecare plajă din lume” și ne știe fiecare gând intim, spune Biblia.

Ei bine, acum mulți ani m-am oprit în acest moment al ideațiunii și mi-am dat seama că mergeam înainte pe un drum cu ramificații și opțiuni infinite. Rațiunea mea calcula deja înfloriri de tip fractalic ale unor structuri logice și ilogice ce nu numai că nu duceau nicăieri ci și păreau că îmi consumă timpul, energia, viața. Ba mai mult, depistam tot mai multe nonsensuri și aberații, bizarerii în aceste zone puțin cartografiate de mințile lipsite de curiozitate.

Poate că totuși omul instinctual are până la urmă dreptate, am concluzionat eu. El are avantajul de a se putea mișca prin întregul sistem de relații interumane cu rapiditate: nu are nevoie să raționeze excesiv pentru că nu își dorește să facă parte din nici o rețea și nici nu e afiliat vreuneia; rețea care fie stăpânește, fie manipulează, fie doar „întreține” ordinea în… spațiul mental colectiv.

M-am întrebat apoi… oare chiar așa să fie? Oare n-are și omul instinctual nevoie să înțeleagă nimic din pericolele care îl pândesc la orice pas? Răspunsul a fost simplu: nu, atâta timp cât „miza” „jocului” său pe scena socială, economică, culturală, politică este nesemnificativă sau… neinteresantă pentru pionii-cheie ce întrețin aceste hiperspații. Micul nostru crescător de legume, șoferul de camion, casierul de la supermarket sau barista de la cafenea sunt considerate a fi „cantități insignifiante” în pânza de păianjen a „marilor interese”. Atâta doar că… atunci când e cazul, acești micuți inconștienți pot fi pe loc „ridicați” în complicate sisteme de relaționare, manipulare și transformați peste noapte în pioni importanți, purtători de limbaj și simbolism în traficul de informație.

Deci nu, dragii mei, de „stăpânii” sau de „managerii” rețelelor de manipulare poți fugi, dar nu te poți ascunde. Cu suficiente desfășurări de forțe, cu bombardamente masive de informație – falsă sau nu –, cu manipulări în planul fizic și în rețelistica infinită a hiperspațiilor nimic nu este imposibil.

Iată, dragii mei, de ce este uneori nevoie de gânditori critici, de observatori independenți, de YouTuberi obscuri și de filosofi amatori.

_____________________________________________________________________________________

English version

Dear readers, in some of my previous notes we discussed the complex Western religious paradigm and the way it installs “cookies” not only at the individual level but also at the level of collective mentalization. For more than 2000 years we have carried behind us this simplifying dualism: the separation of reality into good and evil, black and white, strong and weak.

Those who are more curious and studious, those willing to go back perhaps four or five thousand years, discover older religions where this binary system is somewhat different. Even Greek religion is more nuanced: the gods possess human characteristics, make mistakes, are sinful, impulsive, and experience authentic, profound emotions.

Today, however, we remain tributary to this massive simplification: we need saviors, immaculate heroes, just as we also need victims, culprits, executioners, even demons. As we grow older, some of us begin to analyze reality and our own experience. We begin to see more nuances, to understand subtext, the complex and vast display of human characters; we penetrate beyond social masks, understand genealogies, make new and new connections — especially those of us who possess a native inclination toward such things or are simply curious and studious.

The reader already understands my conclusion: those who remain mentally fixed in black-and-white dualism seem somewhat childish, especially when reality offers them so many opportunities to perceive multiple shades. In my opinion, as we age we have the option either to abandon belief in it completely or to keep it “functioning.” But we may ask ourselves at this point… for whose benefit? Well, here the answers vary enormously.

Some people find it convenient to continue exploiting it, abusing the good faith of those who either lack sufficient experience — children, adolescents — or remain naive or maladapted. Some perhaps do not possess the necessary culture, emotional baggage, or education required to carry this process further. Others are perhaps exhausted, worn down, drained by participating in kaleidoscopic games of manipulation that often are neither fully visible nor truly possess any ultimate or higher meaning.

I would even dare speculate that there are those who, although they no longer believe in binary thinking, are forced to function within the “system”; the immense mass of simplified reasoning upon which the entire dynamic of society is built demands their continuous adaptation, negotiation of these “truths,” and the identification and avoidance — with greater or lesser skill — of those who manipulate them.

There are also independent thinkers — perhaps a passionate YouTuber, perhaps a retired teacher, perhaps an amateur philosopher — who extend to their followers these little threads that may guide a critical mind toward truth. And if not toward an absolute truth, then at least toward another reality and an understanding of it. And if there is no truth whatsoever to discover anywhere, at least we end up with a bit of “mental fitness.”

A few days ago I was discussing with someone the manner in which, it is said, we “hallucinate” reality in our attempt to connect with others, to discover ourselves and ultimately to give meaning to our existence. There are theories according to which we live inside a bubble of personal projections; every moment we negotiate these multiple realities with those around us, with family, partners, friends, the community. We receive information inside this bubble just as we export it toward others. Our negotiations of self-image, of public image, our performance on the stage of the communal, national, global theater all rely on this continuous transfer flowing in multiple directions and carrying multiple meanings.

Some of us must process immense quantities of information — public figures, political personalities, intellectuals and cultural people. Others, the “normal” ones, live in anonymity and reduce the amplitude and complexity of these games of image to only what they are capable of “processing.” Naturally, it is fair to ask whether a public figure can “process” more than an ordinary person and I would dare speculate that some can — at least through habit, experience, or the vastness of their support network. There are certainly others who do not know how, cannot do it, and probably develop their own methods of adaptation. Most often atypical or bizarre ones, I would dare speculate.

Continuing this line of reasoning, we ask ourselves: “how” do these continuous negotiations take place? Well, the obvious answer is… through language. We cannot deny that a simple “you’ve gained some weight!” coming from someone we appreciate affects us, especially if the statement does not even reflect reality. “Words hurt,” says an old folk saying. Words also carry multiple meanings; beneath their surface they transport sensations, feelings, thoughts more or less abstract. They may also carry, like torpedoes loaded with war ammunition, contempt, hatred, or affection and love. Depending on how skilled and experienced we are in communication, we manage to identify their true meaning, to decipher the context in which they were uttered; even to evaluate the physical and psychological state of the speaker. Surely we are not going to suffer because a madman or a beggar tells us we used too much hair gel, right? Yet we suffer enormously when we receive such remarks from a movie star.

What matters, my friends, is to know how to identify and perhaps even decipher imposture. It is easily visible to the trained and experienced eye: body language, facial expressions, clothing, tone of voice, manners — all work harmoniously when a person is, if not wise, at least mentally healthy and balanced. Of course, the more analytical among us may also consider context, the speaker’s manner of adapting to it. Perhaps it is not only a local or national context; perhaps it is even a global one. And here, dear readers, we ask ourselves with astonishment: how fragmented is this global context? How many forces act upon it, tear it apart and reformulate it, when and in the service of what interests? Well, that is difficult to understand and belongs to the toolkit of those who possess a “black belt” in manipulation techniques, as well as quality information.

But let us not be too harsh toward our interlocutor. Perhaps it is not imposture; perhaps it is ignorance, lack of experience, lack of information. Perhaps naivety — theirs, their family’s, their support group’s. Perhaps they simply are not capable of running such “scripts” of analysis, self-analysis, and reflection at all. Or perhaps they run them only partially, using false information coming from uncertain sources.

There may also exist the category of those who never knew, do not know, and never will know that they live within such a reality. They are perhaps the “poor in spirit,” people who do not measure their words, who express themselves and act from a visceral level, relying exclusively on instinct.

At this point I paused my reasoning for a while… new questions appeared: can we truly process the entire quantity of information flooding our personal bubble and that of our support groups? The local one, of the community, or the national one? Certainly not. It is said that only God “knows every grain of sand on every beach in the world,” and knows our every intimate thought, as the Bible says.

Well then, many years ago I stopped at this point in my thinking and realized that I was moving forward along a road with infinite branches and options. My reason was already calculating fractal-like proliferations of logical and illogical structures that not only led nowhere but also seemed to consume my time, energy, life itself. Worse still, I detected more and more nonsense and absurdities, bizarre phenomena in these territories poorly mapped by minds lacking curiosity.

Perhaps the instinctual human being is right after all, I concluded. Such a person has the advantage of moving rapidly through the entire system of human relationships: they do not need excessive reasoning because they do not wish to belong to any network nor are they affiliated with one; a network that either dominates, manipulates, or merely “maintains” order within the collective mental space.

Then I asked myself… could this truly be so? Does the instinctual human being really not need to understand anything about the dangers lurking at every step? The answer was simple: no, as long as the “stakes” of their “game” upon the social, economic, cultural, or political stage remain insignificant or… uninteresting for the key players maintaining these hyperspaces. Our small vegetable grower, truck driver, supermarket cashier, or café barista are considered “insignificant quantities” in the spider web of “great interests.” Except that… whenever necessary, these tiny unconscious people can instantly be “elevated” into complicated systems of relationships and manipulation and transformed overnight into important pawns, carriers of language and symbolism within the traffic of information.

So no, my friends — you may flee from the “masters” or “managers” of manipulation networks, but you cannot hide from them. With sufficient deployment of force, with massive bombardments of information — false or otherwise — with manipulations on the physical plane and within the infinite networking of hyperspaces, nothing is impossible.

And this, my dear readers, is why there is sometimes a need for critical thinkers, independent observers, obscure YouTubers, and amateur philosophers.