PAUL SELING

Varianta în limba română

Dragii mei, haideți să mai deschid cufărul cu amintiri din acele vremuri – de acum mai mult de 15 ani poate – în care stăteam cu săptămânile în casă și analizam toate lucrurile care mi se întâmplaseră până atunci.

Ei bine, îmi aduc acum vag aminte cum judecam cu date incomplete situația mea specială. Întrezăream, cu ochii mijiți, o navă „spațială” gigantică ce părea că stagnează în aer, undeva într-un plan îndepărtat al lumii mele… parcă cineva, acolo departe, avea ceva de spus. Parcă îmi suna totodată și nițel familiar, și nițel straniu… dar cam atât.

Aproape de locurile unde existam, în comunitatea noastră lucrurile păreau mai puțin dramatice. Aici, ritmul molcom, tihnit al „tranziției” dinspre comunism părea că își duce ritmul leneș înspre un viitor sigur, democratic, moral. Întrezăream chiar o transformare lentă înspre extrem de bine: aveam cu toții ce mânca, unde ne plimba, ce vizita, ce asculta.

Speram că protipendada media din România va ceda în curând locul noilor generații, obosiți de cât tropăiseră pe loc repetând aceleași câteva imprecații. Oameni de cultură noi, expuși de mici la informație, bine conectați nu numai între ei ci și cu alții de pe Planetă, urmau să-și dezvolte spiritul critic și să capete discernământ, criticând dacă nu prin acțiune măcar prin tăcere sau prin a ignora acest toxic mediu care ne îmbâcsește și ne virusează mințile încă din primele luni ale lui 1990.

Eram liniștit, mulțumit. Nu mai era mult; aveam să prind, încă în timpul vieții mele, vremuri bune, oameni frumoși, creativi, cu spirit civic, săritori, empatici, iubitori de sine și de semeni.

Ocazional evenimente stranii loveau razant bula în care idealizam imaginea Umanității dar, sincer, nici nu mi le puteam explica și de cele mai multe ori le puneam pe seama întâmplării; a acelui „randomness” de care orice cetățean se poate bucura din plin; până la urmă a-ți trăi viața calculat, programat, planificat nu e nici o afacere, nu-i așa? Dacă nu înveți să lași această întâmplare să-ți bucure mintea, să te lași provocat (chiar și) de (ne)șansă, cum vei întâlni fata perfectă? Dacă nu ieși în mod spontan să te plimbi în parc, poate să faci poze „din plăcere”, fără scop și fără sens, cum ai să intri în vorbă cu cea care studiază deja de 20 de ani fotografia și are cel mai cool aparat produs pe Planetă? N-ai cum! Am văzut cu toții în filmele americane cum o simplă răsturnare cu cotul a cărților pe care studenta la filologie le căra în brațe ajunge să evolueze într-o reală poveste de dragoste cu final fericit, familie, copii și poate chiar și o afacere în comun; una cu brioșe sau produse agricole organice.

Pornisem în viață cu o atenție poate excesivă la detaliu, analizând în fiecare moment informație nouă: disecând cuvinte, intonații, timbre vocale; studiind vestimentația oamenilor, mișcările lor, fizicul, alegerile estetice; decriptând muzica, studiind în minte structuri, armonii ș.a.m.d. Știți ce-mi lipsea, dragi cetitori? „Cheia” cinematografiei, vă vine să credeți? Nu înțelegeam nicicum magia unei povești vizuale bine puse în operă. Ieșeam de fiecare dată emoționat de la cinema, în transă, transpus într-un alt univers. Parcă nu-mi doream ca reveria aceea să dispară; chestie care se întâmpla uneori abia după 2-3 zile. Reveneai apoi la realitatea anostă, la blocurile gri, la oamenii ce păreau terni și fără imaginație, tot mai trist că ești prins aici și nu poți evada între zgârie-nori, mașini rapide, femei frumoase și prieteni buni, inteligenți și culți.

Pe măsură ce-am îmbătrânit am început să înțeleg. Fetele arătau uneori groaznic de „șifonate” după o noapte în care dormiserăm împreună. Acum rimelul le curgea în colțurile ochilor, fondul de ten – uneori de proastă calitate – nu mai acoperea iritații sau coșuri. Cele mai simandicoase tipe mâncau molfăind absent sau chiar râgâiau fără grijă după felul întâi doar. Altele chiar trăgeau pârțuri mai mult sau mai puțin zgomotoase, cerându-și sau nu scuze, asumându-și-le sau deloc.

Mașinile frumoase se stricau des; băgai o grămadă de bani în service, benzină și, ce e mai grav, drumurile lungi – acele „road trips” care ar fi putut avea loc pe Route 66 în America – erau de fapt plicticoase; uneori nici aerul condiționat nu te salva de transpirație și năduf.

În birourile corporatiste chiar trebuia să muncești! Nu era vorba numai de distracție și de palavrageală la „water cooler”, dragii mei, ci de 8-10 ore de efort în „sistem”; după care ajungeai sleit de puteri acasă și nu mai puteai mișca un deget până a doua zi, când o luai de la capăt.

Vedeți dumneavoastră, ce îmi scăpa mie era realitatea din spatele „glamour-ului”. La doar câteva străzi în spatele zgârie-norilor se pot vedea clădiri kitsch, monștri de prost gust, creați de investitori și arhitecți corupți sau prost pregătiți. Filmele decupează doar ce e interesant din complicatul fir epic al vieții unui personaj, lăsând la o parte ceea ce dă de fapt sens existențelor noastre: ce se întâmplă atunci când tăcem, alături de partener, aproape întreaga zi? Este aceasta o zi fără sens? Dacă în tot acest răstimp nu am râs „ca într-un film de Woody Allen”, n-am dramatizat, n-am vorbit criptic ca într-un film cu detectivi sau într-unul artistic de nișă, avem dreptul de a considera tot acest timp ca fiind irelevant sau de proastă calitate? Sau trecut aiurea?

Ei bine, aici părerile sunt împărțite. Unii din noi doresc să-și trăiască viețile „ca-ntr-un film” – genul depinde de preferințe. Unii vor reality show, alții comedie, alții science-fiction. După părerea mea sunt puțini cei care învață să se detașeze de clișeu, să renunțe la dependența de acest joc pe jumătate jucat de cele mai multe ori. Vrem acei jeanși purtați de Charlize Theron dar ignorăm faptul că ei nu există de fapt în realitate. Ea e suplă, merge la sală de 7 ori pe săptămână pentru că imaginea ei este „her money maker”. Și oricum această imagine este atent editată și colorizată.

Cu 15 kilograme în plus față de normal, dăm 700 $ pe o pereche identică și ne asortăm cu bijuterii grele de încă 1000 $ și o poșetă falsă Louis Vuitton (nu suntem sigure, iubitul ne-a cumpărat-o din Milano ca și chilipir dar vânzătorul se jură că e furată și deci originală). Apoi dăm iama pe bulevard, în cafenele, la coafor și apoi în club și ne scandalizăm când un tip rebegit purtând șlapi și șosete albe râde de noi dintr-un tramvai. Ba chiar suntem în stare să-l găsim și-n gură de șarpe să-i dăm peste figură pentru doar bănuiala că… „ne-a știut”.

Nu-i nimic, prietenele noastre vor fi totuși impresionate și iubitul mândru de noi. Și, la urma urmei, ce contează atâtea păreri atâta timp cât avem publicul nostru pentru acest show în care putem performa până la finalul vieților noastre?

Ei bine, gradual, am tot progresat în a demistifica cinematografia, măcar pentru mine însumi. Am analizat vestimentația, am deconstruit limbajul ei cu bruma de educație estetică pe care o aveam, plus bunul simț moștenit de la ambii părinți (curioșii sunt rugați să analizeze cât de frumos își creau și croiau singuri haine, în România comunistă a anilor ’70). Muzica o aveam deja „în penar” de când eram mic – urma totuși să mai studiez în viitor, când voi fi avut ceva bănișori pentru echipament și softuri. Ce mă preocupa acum era jocul actoricesc.

Ei, ei, mi-am spus eu încântat! Dar am la dispoziție o întreagă societate care se întinde înaintea mea ca o panoplie de bizarerii din cele mai colorate. Animale șirete, păsări cu penaj colorat, reptilieni vorace, T-Rexi monstruoși! Șerpi veninoși și libelule sidefii, fluturi poznăși și bondari bosumflați! Mă bucuram aidoma unui copil la vederea unei asemenea desfășurări de caractere, numai bune de pus sub lupă.

Ani și ani am stat ca un spectator tăcut în fața acestor măști, mai bine sau mai prost înșăilate, potrivite pe figură, lăsate jos sau puse din nou la loc. Am mers din aproape în aproape investigând ipocrizia, minciuna, falsul, evaluând în mintea mea jocul actoricesc de la nivelul străzii. Apoi mi-am ridicat ochii către spațiul mediatic unde sălășluiau acum cele mai veninoase jivine. Aici se găsea, dragii mei, adevărata provocare!

Râdeam, sincer să fiu. Media românească, tabloidele ne arătau cu emfază cele mai mari cacofonii. Mândre de ele, starurile se afișau opulent, diafan, romantic sau critic, jucând cele mai debilizante roluri, cu nerușinare maximă, în fața nu numai a nației ci și a întregului mapamond. Am râs o vreme după care m-am oprit. Dacă o populație ca cea a noastră, care vine din întunericul istoriei în frumoase costume tradiționale, coborând treptele unor trainice case din satele românești seculare putea să fie atât de fascinată de atâta prost gust, nu mai vedeam deloc semn de progres.

Am întors capul și am stins televizoarele, am aruncat tabloidele și revistele „glam” la coș, propunându-mi să nu îmi mai distrug starea de bine și nici simțul sau echilibrul estetic. Știm cu toții că prea multă expunere la prost gust nu numai că ne afectează la nivel visceral dar ne și obișnuiește cu el și ne face să-l acceptăm; și uneori, din nebagare de seamă sau disperare, chiar să-l integrăm și să-l considerăm normalitate. Și să capitulăm în lupta pentru afirmarea bunului simț cu orice preț, așa cum ne cere măcar nouă, celor care „vedem și auzim” suficient de bine, simțul moral.

Am revenit în acest moment la realitatea imediată. Parcă am găsit în final scuze și păsărilor colorate – feminine sau masculine – de pe străzile sau cafenelele de la bulevard. La așa modele, la atâta expunere, cine mai are chef, timp și energie să se documenteze? Și unde? Poate că nu mai era vorba numai de prost gust ci și de lipsă de repere, de modele, de informație.

Nu știu câți dintre noi își mai aduc aminte cât de ridiculizați erau bărbații, cu nu mai mult de 20-25 de ani în urmă, atunci când se îmbrăcau îngrijit. Femeile săreau la gâtul lor aproape întotdeauna cu un amestec de ironie și sarcasm. Cine erau ei, cei care își permiteau să nu se plimbe ca niște papagali prost asortați, cu haine alese anapoda și cu trudă în fața oglinzii, prezentându-se obștii ca niște copilași inabili și neajutorați?

N-ai fi putut avea grijă de ei, din postura de femeie superioară, înțeleaptă, protectoare, înțelegătoare. Nu i-ai fi putut dojeni cu drag din colțul camerei, propunându-le să schimbe cămașa roșie în carouri cu una bej pal, pentru că „au bej și în șosete” și așa sunt cu adevărat asortați conform normelor în vigoare.

Acești bărbați erau cu adevărat periculoși! Păreau că dețin o minte a lor, una ciudat de pregătită în aceste domenii care țin exclusiv de feminitate, de matriarhatul în ale esteticii. Pe ei nu i-ai fi putut manipula atât de ușor și, doamne ferește, poate ar fi văzut și dincolo de fațada pe care, până atunci, o construiai cu ambiție și abilitate pentru afișaj în vitrina publică.

Un gând înfiorător trecea prin mințile acestor doamne! Dacă sunt mai inabilă decât cred în acest amestec de joc actoricesc și estetică? De ce se vede acea fină undă de ironie în pupila ușor dilatată a acestui exemplar masculin neclasificat? Am asortat prea mult? Am pus prea puțin fond de ten? Știe el cumva dacă poșeta mea Louis Vuitton este originală? Să-l sun pe „iubi” să îl mai întreb o dată?

Iluminarea vine brusc! Este gay, cu siguranță, se liniștește doamna noastră, retrăgându-se cu o oarecare îndoială în carapacea deja calcifiată a personalității sale precar încropite. Nici un bărbat heterosexual n-are cum să „mă citească” în asemenea fel, își spune ea… și dacă chiar există asemenea specimene atunci… eu nu vreau să-l știu!

Vedeți voi, dragii mei, artiștii aceștia sunt o mare pacoste! Ei văd deseori prin măști, comportament, miros impostura, excesul, ironizează falsul și, ce-i mai grav, discută și cu colegi de breaslă, iubita, prietenii sau poate chiar și cu vecinii de palier. Cu o vorbă moale sau o aluzie minimală poate informația scapă și la birtul cel mai abject de lângă peronul gării.

Nu ne permitem ca grandomania noastră, prostul gust, alegerile inabile, fățărnicia, ipocrizia – falsul care suntem sau vrem să devenim – pe care ne construim întregul eșafodaj al existenței să fie criticat. Sau, mai rău, deconstruit, înțeles și explicitat te miri cui.

Însă dacă ne asociem cu toții putem să ne luăm de mânuțe și să construim un imperiu atât de grandios și de vast încât nici împăratul, în toată goliciunea Sa, nu va mai crede că este gol. Nimic nu va mai suna fals, nimic nu va mai arăta odios sau oneros, abject sau prost încropit și toată lumea își va sorbi în tihnă cappuccino-ul cu lapte de migdale, zornăind din blinguri și clipind din prelungi gene false.

__________________________________________________________________________________

English verson

My dear friends, let me once again open the chest of memories from those times — more than fifteen years ago perhaps — when I would stay inside for weeks on end, analyzing everything that had happened to me up to that point.

Well then, I now vaguely remember how I used to judge my unusual situation with incomplete data. I could glimpse, with half-open eyes, a gigantic “spacecraft” seemingly suspended in the air somewhere in a distant plane of my world… as if someone, far away, had something to say. At the same time it felt slightly familiar and slightly strange… but that was about it.

Close to the places where I existed, within our community, things appeared less dramatic. Here, the calm, quiet rhythm of the “transition” away from communism seemed to be lazily advancing toward a safe, democratic, moral future. I could even sense a slow transformation toward something extremely positive: we all had something to eat, places to go, things to visit, things to listen to.

I hoped that Romania’s media aristocracy would soon give way to the newer generations, exhausted from stomping in place while repeating the same few imprecations. New intellectuals and cultural figures, exposed to information from an early age, well connected not only among themselves but also with others across the Planet, were supposed to develop critical thinking and discernment, criticizing — if not through action then at least through silence or by ignoring — this toxic environment that had been stuffing and infecting our minds ever since the first months of 1990.

I was calm, content. It would not take much longer; within my own lifetime I would witness good times, beautiful and creative people, civic-minded, helpful, empathetic, loving themselves and others alike.

Occasionally strange events would graze the bubble inside which I idealized Humanity, but honestly I could not explain them, and most of the time I blamed them on chance; on that “randomness” every citizen can fully enjoy. After all, living your life in a calculated, programmed, planned manner is no business at all, isn’t it? If you do not learn to let randomness delight your mind, to let yourself be challenged even by (mis)fortune, how will you ever meet the perfect girl? If you do not spontaneously go out for a walk in the park, maybe take photographs “for pleasure,” without purpose or meaning, how will you strike up a conversation with the woman who has been studying photography for twenty years already and owns the coolest camera produced on the Planet? You simply cannot! We have all seen in American films how a simple accidental elbowing of the books carried by a philology student can evolve into a genuine love story with a happy ending, family, children, and maybe even a business together — one involving cupcakes or organic agricultural products.

I had begun life with perhaps an excessive attention to detail, analyzing every piece of new information: dissecting words, intonations, vocal timbres; studying people’s clothing, movements, physiques, aesthetic choices; decoding music, mentally examining structures, harmonies, and so on. Do you know what I lacked, dear readers? The “key” to cinematography, can you believe it? I could not understand the magic of a well-crafted visual story. Every time I left the cinema emotional, entranced, transported into another universe. It was as though I did not want that reverie to disappear; sometimes it would fade only after two or three days. Then you returned to dull reality, to gray apartment blocks, to people who seemed bland and unimaginative, increasingly saddened that you were trapped here and could not escape among skyscrapers, fast cars, beautiful women, and good, intelligent, cultured friends.

As I grew older I began to understand. Girls sometimes looked terribly “wrinkled” after a night spent together. Their mascara now ran into the corners of their eyes, their foundation — sometimes poor quality — no longer covered irritation or pimples. The most refined ladies chewed absentmindedly while eating or even belched carelessly after only the first course. Others farted more or less loudly, apologizing or not, owning it or not at all.

Beautiful cars broke down often; you poured enormous amounts of money into repairs, gasoline, and worse still, long drives — those “road trips” that in America might have taken place on Route 66 — were actually boring. Sometimes not even air conditioning could save you from sweat and frustration.

In corporate offices you truly had to work! It was not all fun and chatting around the water cooler, my friends, but eight to ten hours of effort inside the “system”; afterward you came home drained of energy and could not move a finger until the next day, when everything started again.

You see, what escaped me was the reality behind the “glamour.” Just a few streets behind the skyscrapers one can find kitschy buildings, monstrosities of bad taste created by corrupt or incompetent investors and architects. Films cut out only the interesting parts from the complicated epic thread of a character’s life, leaving aside what actually gives meaning to our existences: what happens when we remain silent beside our partner almost the entire day? Is that a meaningless day? If during all that time we did not laugh “like in a Woody Allen movie,” did not dramatize things, did not speak cryptically like in a detective film or an arthouse production, do we have the right to consider all that time irrelevant or low quality? Or simply wasted?

Well, opinions differ here. Some of us want to live our lives “like in a movie” — the genre depending on preference. Some want reality shows, others comedy, others science fiction. In my opinion, few people learn to detach themselves from cliché, to abandon dependence on this half-played game. We want the jeans worn by Charlize Theron but ignore the fact that they do not truly exist in reality. She is slim, goes to the gym seven times a week because her image is “her money maker.” And in any case that image is carefully edited and color graded.

With fifteen extra kilograms above normal weight, we spend 700 dollars on an identical pair and accessorize them with heavy jewelry worth another thousand dollars and a fake Louis Vuitton purse (we are not sure; our boyfriend bought it in Milan as a bargain, but the seller swears it was stolen and therefore original). Then we storm the boulevard, cafés, the hair salon and later the club, scandalized when a miserable guy wearing flip-flops and white socks laughs at us from a tram. We may even be ready to hunt him down to the ends of the earth and punch him in the face for merely suspecting that… “he figured us out.”

No matter. Our girlfriends will still be impressed and our boyfriend proud of us. And after all, what do so many opinions matter as long as we have our audience for this show in which we can perform until the end of our lives?

Well then, gradually I progressed in demystifying cinematography, at least for myself. I analyzed clothing, deconstructed its language with the tiny amount of aesthetic education I possessed, together with the common sense inherited from both my parents (the curious are invited to observe how beautifully people designed and tailored their own clothes in communist Romania during the 1970s). Music I already had “in my pencil case” since childhood — although I would continue studying it later, once I had some money for equipment and software. What concerned me now was acting.

“Well, well,” I told myself delightedly, “I have at my disposal an entire society stretching before me like a display case full of colorful oddities. Cunning animals, brightly feathered birds, voracious reptiles, monstrous T-Rexes! Venomous snakes and iridescent dragonflies, mischievous butterflies and grumpy bumblebees!” I rejoiced like a child witnessing such a parade of characters, perfect for placing under a magnifying glass.

For years and years I sat as a silent spectator before these masks, better or worse stitched together, fitted onto faces, removed or put back on again. I moved from one observation to another investigating hypocrisy, lies, falseness, evaluating in my own mind the acting performed at street level. Then I raised my eyes toward the media sphere where the most venomous creatures now resided. There, my friends, lay the true challenge!

I laughed, honestly. Romanian media and tabloids proudly displayed the greatest absurdities. Proud of themselves, the stars appeared opulent, ethereal, romantic or critical, playing the most debasing roles with maximum shamelessness before not only the nation but the entire world. I laughed for a while and then stopped. If a population like ours, emerging from the darkness of history in beautiful traditional costumes, descending the steps of sturdy ancestral houses from ancient Romanian villages, could become so fascinated by such terrible taste, then I no longer saw any sign of progress.

I turned my head away and switched off the televisions, threw the tabloids and “glam” magazines into the trash, deciding not to destroy my sense of well-being nor my aesthetic balance any longer. We all know that too much exposure to bad taste not only affects us viscerally but also accustoms us to it and makes us accept it; and sometimes, through carelessness or despair, even integrate it and consider it normality. And thus we capitulate in the struggle to affirm common sense at any cost, as moral instinct demands at least from those of us who “see and hear” clearly enough.

At that point I returned to immediate reality. In the end I almost found excuses even for the colorful birds — female or male — from the boulevards and cafés. With such role models, such exposure, who still has the desire, time, or energy to educate themselves? And where? Perhaps it was no longer merely about bad taste but also about a lack of landmarks, role models, information.

I do not know how many of us still remember how ridiculed men were twenty or twenty-five years ago whenever they dressed carefully. Women would almost always jump at their throats with a mixture of irony and sarcasm. Who were these men who dared not wander around like badly matched parrots, dressed randomly after laboring in front of mirrors, presenting themselves to society like helpless and incapable little boys?

You could not take care of them from the position of the superior, wise, protective, understanding woman. You could not lovingly scold them from the corner of the room, suggesting they replace the red plaid shirt with a pale beige one because “they already have beige in their socks” and therefore would finally be properly matched according to prevailing standards.

These men were truly dangerous! They seemed to possess minds of their own, strangely trained in fields supposedly belonging exclusively to femininity, to the matriarchy of aesthetics. They could not be manipulated so easily and, heaven forbid, they might even see beyond the façade you had carefully and ambitiously constructed for display in the public showcase.

A horrifying thought crossed the minds of such ladies! What if I am more awkward than I believe in this mixture of acting and aesthetics? Why is there that subtle trace of irony in the slightly dilated pupil of this unclassified male specimen? Did I overmatch my outfit? Did I apply too little foundation? Does he somehow know whether my Louis Vuitton purse is authentic? Should I call my “baby” and ask him once again?

Enlightenment comes suddenly! He is gay, obviously, our lady reassures herself, retreating with lingering doubt into the already calcified shell of her poorly assembled personality. No heterosexual man could possibly “read” me this way, she tells herself… and if such specimens truly exist then… I do not want to know them!

You see, my dear friends, these artists are a terrible nuisance! They often see through masks and behavior, they smell imposture and excess, they mock falseness and, worst of all, they discuss such things with colleagues, lovers, friends or perhaps even neighbors. With a soft remark or a subtle hint, information may leak even into the most disgusting tavern beside the railway platform.

We cannot allow our grandiosity, our bad taste, our clumsy choices, our hypocrisy — the falseness we are or wish to become — upon which we build the entire scaffolding of our existence, to be criticized. Or worse, deconstructed, understood, and explained to who knows whom.

But if we all join together, we can hold hands and build an empire so grandiose and vast that not even the emperor, in all His nakedness, will any longer believe that he is naked. Nothing will sound false anymore, nothing will appear odious or grotesque, abject or poorly assembled, and everyone will peacefully sip almond milk cappuccinos, rattling their bling jewelry and blinking behind long false eyelashes.