PAUL SELING

Varianta în limba română

Dragi cetitori, dragi artiști, drag public – larg sau mai restrâns… Eu v-am tot povestit în trecut, și pe Facebook și poate și pe blog, despre admirația mea profundă pentru Pat Metheny, care durează de pe la început de 1996 cred. Cu timpul, pe un fir complicat și invizibil am învățat să iubesc și alți artiști similari ai genului fusion, jazz experimental, șamd. Dar domnul Pat rămâne totuși în mintea și sufletul meu – atât cât a mai rămas din el – un artist unic, alături de colegii săi de trupă, la fel de geniali, inteligenți, culți, șamd.

De-a lungul timpului Paula, sora mea, mi-a făcut cadou câte un CD original al artistului. Ultima dată am primit de la ea “One Quiet Night”, pe la mijloc de ani 2000, un album interpretat la chitară doar, contemplativ, melancolic. Am citit recent că artistul a declarat că a lăsat multe “greșeli” în timpul înregistrărilor, pe care le-a integrat în mod deliberat acolo. Evident, probabil că greșelile sunt minuscule, audibile doar pentru cunoscători. Și, până la urmă, ce e totuși o greșeală atunci când cânți la un instrument? Un slip freudian? Un impuls al inconștientului? Că lipsa de experiență sau tehnică nu prea poți să pui pe seama unui artist de un asemenea calibru, nu-i așa? Eu îl interpretez ca pe o formă de statement. Până la urmă sensul și umanul oricărui act muzical nu stă în a stăpâni aceste pulsiuni ci în a învăța să le controlezi într-un fel și să le dai frâu liber în final, afirmând în fața publicului că, până la urmă, nu suntem sclavii nici unui obiect – fie el și muzical. Și că, deasupra oricărei dependențe de lumea fizică stă totuși umanul, cu tot atipicul său.

De când am cont pe Spotify m-am reconectat cu artistul care stătea în fundul minții mele ca exponent al unor ani în care aceste tipuri de muzică erau mai aproape de mainstream, ascultate poate în fundalul unei discuții de salon de o mai mare varietate de oameni. Cum în opinia mea calitatea “umană” a muzicii moderne a scăzut dramatic și a umplut difuzoarele și ecranele noastre cu mult “junk food” aș îndrăzni să mai afirm și că artistul inteligent, cult, talentat, cu multă experiență în spate a rămas undeva într-un con de umbră.

Ascultând an după an noile producții ale lui Pat Metheny m-am întristat. Muzica nu îmi mai suna vibrant, elansat, dinamic… suna tot mai trist, tot mai dark. M-am întristat și eu amarnic. Ceva se întâmpla cu artistul meu favorit, mi-am spus, și nu înțelegeam ce. Eram disperat, trebuia să aflu cumva… o veche amintire mă bântuia ca o obsesie, undeva în backgroundul minții mele preocupate de alte și alte calcule dar problema rămânea deschisă. Ce se întâmpla cu artistul?

Poate am mai povestit în lunile trecute, am făcut o încercare și timidă și disperată în același timp de a testa “subspațiul” internauților și a rețelelor muzicale publicând EP-ul Offramp ca o interogare ce se voia a călători pe firele invizibile ale acestor rețele până în anturajul lui Pat Metheny. Bineînțeles, cum fac de obicei, muzica era o “inversiune” aproximativă – dar nu chiar – a ceea ce simțisem în anii `90 când ascultam pe repeat albumul cu același nume al artistului. Dacă “Offramp”-ul lui Pat Metheny era o lucrare vibrantă, umană, plină de viață, drag de muzică, de experiment, de public, “Offramp”-ul meu ilustra în nuanțe sumbre o stare de lucruri la limita suportabilului. Sincer să fiu, arătam acolo că de fapt aceste stări nici măcar nu mai pot fi expuse în muzică și că peisajele descrise de mine sunt forme aproximative, estetizante, mai coerente și mai “umane” decât realul. Mai încercam să propun micul EP ca experiment în lumea întunecată a techno-ului. El rămâne o lucrare experimentală și în cadrul acestui gen muzical, trimițând în cel mai direct mod cunoscătorul situației spre alte realități, poate mai puțin vizibile ochiului unui jazzman, fie el și cu mulți ani de experiență în spate.

Când am văzut ultima compilație apărută pe rețele – “The Lore” – un șir imens de piese din trecut, m-am speriat și șocat din nou. Acum îmi era clar: artistul poate primise mesajul meu și indicase cumva mai multe interpretări pentru acest cuvânt. ChatGPT ne explică varianta în engleză:

Expresia „the lore” din engleză are mai multe sensuri, în funcție de context. În română nu există o traducere perfectă unică, pentru că termenul are nuanțe diferite. Cele mai comune sensuri sunt:
• „legendarium”
• „mitologie”
• „tradiție”
• „istorie ascunsă”
• „cunoaștere transmisă”
• „povestea din spatele unui univers”
• „folclor”
• „mituri și reguli interne ale unei lumi fictive”

Exemple:
• „I love the lore of this game.”
→ „Îmi place mitologia / universul narativ al acestui joc.”

• „The lore behind the characters is fascinating.”
→ „Povestea și istoria personajelor sunt fascinante.”

• „Ancient lore”
→ „cunoștințe străvechi”, „tradiții antice”, „învățături vechi”

În cultura internetului și a jocurilor/video:
„lore” înseamnă adesea tot background-ul unui univers:
• istorie
• personaje
• evenimente vechi
• reguli ale lumii respective
• teorii și conexiuni

De exemplu:
• lore-ul din Dark Souls
• lore-ul din Twin Peaks
• lore-ul din Star Wars

În engleza veche, „lore” însemna și:
• învățătură
• doctrină
• cunoaștere acumulată

De aici vine și termenul:
• „folklore” = „folclor” („folk” + „lore” → cunoașterea populară tradițională a unui popor)

Pe internet, uneori termenul e folosit ironic:
• „What’s the lore?”
→ „Care-i povestea aici?”
→ „Care e contextul?”
→ „Ce dramă/storie e în spate?”

Sau:
• „lore accurate”
→ „corect față de universul original”
→ „conform canonului poveștii”

Dar pe mine semnificația complexă a compilației m-a dus nițel spre posibile interpretări în legendarium-ul local, românesc: cum erau enorm de multe piese, m-am gândit cu jenă la un fel de “fără număr”: celebra expresie colocvială folosită de români cu ironie, împrumutată din folclorul subculturii rrome. Apoi m-am mai gândit la cele 2 Loredane de care știam: Loredana G., amica bună a fostei prietene Alexandra B. și, în ultimul rând, Loredana Groza, celebra artistă româncă, atât de iubită de fani.

Acuma, lăsăm pe altă însemnare conexiunea bizară și complicată cu grupul fetelor vesele din Baia Mare și ne îndreptăm telescopul spre celebritatea din media locală.

Cu vreo 2 ani în urmă, în seria mea de remixuri “Nostalgia Magnetică” avusesem chiar 2 remixuri la piese celebre ale artistei: cea dinainte de 1989 – “Bună seara iubite” feat. Ion Caramitru și apoi “Nostalgia”, remix care a făcut oarecum parte, în mod informal, dintr-un dialog bizar cu echipa și producătorul artistei băimărence AMI. Am reuploadat recent remixurile, care pot fi ascultate pe contul meu YouTube “Pixel Punk Studio”, cu mențiunea specială că au fost și rămân acolo ca și pamflet audio-vizual și cam atât.

Sincer, am plăcut-o de când mă știu pe “Lore”. Ba chiar am schimbat niște priviri, aflat cu soră-mea în backstage-ul unui concert de-al dânsei, prin 1996, în fața Casei Poporului. Doamna părea nițel amuzată sau contrariată, eu doar curios.

Mențin o legătură sporadică cu cel ce afirmă că a fost în anii `90, măcar pentru o perioadă, un fel de manager al dânsei și că a inițiat unele proiecte – Marin Scarlat, un om cu conexiuni în media acelei perioade și care, din păcate, alături de mulți alții, și-a pierdut parțial echilibrul și luciditatea mentală. Uneori îl compătimesc pentru starea avansată de degradare în care se află acum, sub tratament cu antipsihotice, aidoma multor altor actori care se vor fi găsit – episodic sau nu – în aceste complicate mașinațiuni pornite parcă dintotdeauna din “orașul cu o mie de porți”. Și probabil și “morți”, acum că vine vorba.

Din păcate admirația mea pentru vechea “Lore” a dispărut după albumul “Tomilio” din 1996 când artista a început o serie de colaborări, proiecte care – în opinia mea – erau nu doar de calitate îndoielnică ci și distrugeau imaginea coerentă a proiectelor dânsei de până atunci.

Spre exemplu videoclipul și instrumentalul piesei “Aromaroma” m-a dus nițel cu gândul la videoclipul Madonnei – “Frozen”. Atât doar că față de mișcările în reverso ale “pletelor” artistei americane “moațele” Loredanei Groza sunt nițel cam fixe. Creepy, ce-i drept. Probabil nu e de mirare că local Loredanei Groza i se spunea “Madonna României”.

A mai fost și piesa “Apa” (feat. Cabron) care iar putea avea o multitudine de sensuri. Îmi aduc acum aminte și de bizara “Saltwater” a celebrului Chicane, de locația “Apa Sărată” sau “Apa”, din proximitatea orașului nostru minier, dar poate sunt doar pure coincidențe. Cine poate ști?

Sincer să fiu, m-am tot gândit la motivul pentru care i se va fi spus artistei “Madonna de România”. Muzica nu se ridica niciodată la nivelul “originalului”, videoclipurile nici atât. Mă miră deseori ambițiile de-a dreptul bizare ale multor aspiranți la celebritate națională – și bineînțeles și internațională – de a se inspira din cazuistica cel puțin ciudată a celor de peste ocean. Dacă aceștia din urmă lucrează la nivel global, cu echipe numeroase de profesioniști, românii noștri par aproape întotdeauna “pistoale cu apă” sau “plesnitori” jenante, penibile uneori și dureros de comice alteori.

Întristat de evidență, gândindu-mă la ceea ce ar fi putut fi, într-un univers paralel, Loredana Groza, n-am mai urmărit de vreo 20 de ani fenomenul. Mă tot întrebam: nu era mai bine ca artista, alături de toți românii talentați – nu mulți la număr – speciali, din media noastră, să fi rămas în proiecte artistice coerente mai degrabă decât în încercări inabile de a “se inspira” din mitologia occidentalilor? Și dacă au făcut-o, au înțeles ei contextul cultural, mediile din care provin aceste producții sau doar au afișat localnicilor o “fațadă” sterilă și fără sens?

Acum câteva zile algoritmul YouTube mi-a vârât sub nas noul ei videoclip, ceva filmat pe nisip, din nou cu note de inspirație etnică și vestimentație la care, sincer, eu nu mă pot uita. Am oprit vizualizarea după vreo 30 de secunde. Dacă reacționez cu adevărat la ceva cu siderare, visceral aproape, reacționez la lipsa de coeziune a stilului vestimentar. Sau chiar dacă nu e vorba de lipsă de coeziune e vorba de eclectism și de lipsa de sens în a transmite un mesaj coerent, elegant, inteligent și inteligibil. Acuma, dacă gândul m-a dus și la filmul “Dune” al lui Denis Villeneuve e poate doar o chestie de reflex mental personal și cam atât. Orișicât și producția audio îmi pare a fi un cocktail de influențe de neascultat pentru urechea mea care are tot mai des nevoie de echilibru și nu de zgomot fără sens.

Revin acum la Pat Metheny. Evident, în situația atipică în care se găsește entertainmentul global – cel puțin cel mainstream – ecourile sau… “vibrațiile” muzicii ajung și în ograda dânsului. M-am simțit în imposibilitatea nu numai de a rezolva ecuația complexă a acestei situații ci și de a-l informa pe artist că nu consider a fi benefică pentru dânsul, pentru moștenirea pe care o lasă întregii lumi, starea muzicii sale, să fie atras în asemenea ramificații. Pe de altă parte a rămâne izolat de fenomen e iarăși inutil și cauzează alte efecte secundare bizare nu numai lui ci întregii comunități de muzicieni experimentalisti.

Dacă am reușit ceva util sau nu, rămâne de văzut. Pentru moment, afirmăm din nou nu colocvialul “atât s-a putut” ci mai puțin cunoscutul “am făcut ce-am putut”. Rămân în continuare un fan devotat al lui Pat Metheny și aștept cu nerăbdare următoarele proiecte.

---

English version

Dear readers, dear artists, dear public – broad or more restrained… I have kept telling you in the past, both on Facebook and maybe on the blog too, about my deep admiration for Pat Metheny, which has lasted since around the beginning of 1996 I think. With time, on a complicated and invisible thread, I learned to love other similar artists of the fusion genre, experimental jazz, etc. But Mr. Pat still remains in my mind and soul – as much as is left of it – a unique artist, together with his band colleagues, equally brilliant, intelligent, cultured, etc.

Over time Paula, my sister, gave me as gifts original CDs of the artist. The last time I received from her “One Quiet Night”, sometime in the mid-2000s, an album performed only on guitar, contemplative, melancholic. I recently read that the artist declared that he left many “mistakes” during the recordings, which he deliberately left there. Obviously, the mistakes are probably tiny, audible only to connoisseurs. And after all, what is a mistake when you play an instrument? A Freudian slip? An impulse of the unconscious? Because you cannot really blame lack of experience or technique on an artist of such caliber, right? I interpret it as a form of statement. After all, the meaning and humanity of any musical act does not lie in mastering these impulses but in learning to control them in a way and finally letting them free, affirming before the public that, after all, we are not slaves to any object – even a musical one. And that above any dependence on the physical world there still stands the human being, with all his atypical nature.

Since I have had a Spotify account I reconnected with the artist who stayed in the back of my mind as the exponent of years in which these types of music were closer to mainstream, perhaps listened to in the background of a salon discussion by a larger variety of people. Since in my opinion the “human” quality of modern music has decreased dramatically and filled our speakers and screens with much “junk food”, I would also dare to state that the intelligent, cultured, talented artist, with much experience behind him, remained somewhere in a cone of shadow.

Listening year after year to the new productions of Pat Metheny I became saddened. The music no longer sounded vibrant, uplifted, dynamic to me… it sounded sadder and sadder, darker and darker. I too became bitterly sad. Something was happening with my favorite artist, I told myself, and I did not understand what. I was desperate, I somehow had to find out… an old memory haunted me like an obsession, somewhere in the background of my mind preoccupied with other and other calculations but the problem remained open. What was happening with the artist?

Maybe I already told this in the past months, I made an attempt both timid and desperate at the same time to test the “subspace” of internet users and musical networks by publishing the EP Offramp as an interrogation meant to travel on the invisible wires of these networks up to the entourage of Pat Metheny. Of course, as I usually do, the music was an approximate “inversion” – but not quite – of what I had felt in the `90s when I listened on repeat to the album with the same name by the artist. If Pat Metheny’s “Offramp” was a vibrant, human work, full of life, love for music, experiment, public, my “Offramp” illustrated in gloomy shades a state of things at the limit of what is bearable. Honestly, I showed there that in fact these states can no longer even be exposed in music and that the landscapes described by me are approximate, aestheticized forms, more coherent and more “human” than reality. I was also trying to propose the small EP as an experiment in the dark world of techno. It remains an experimental work even within this musical genre, sending in the most direct way the connoisseur of the situation toward other realities, perhaps less visible to the eye of a jazzman, even one with many years of experience behind him.

When I saw the latest compilation that appeared on the networks – “The Lore” – a huge string of pieces from the past, I became frightened and shocked again. Now it was clear to me: the artist had received my message and had somehow indicated several interpretations for this word. ChatGPT explains the English version to us:

The expression “the lore” in English has several meanings, depending on the context. In Romanian there is no single perfect translation, because the term has different nuances. The most common meanings are:
• “legendarium”
• “mythology”
• “tradition”
• “hidden history”
• “transmitted knowledge”
• “the story behind a universe”
• “folklore”
• “myths and internal rules of a fictional world”

Examples:
• “I love the lore of this game.”
→ “I like the mythology / narrative universe of this game.”

• “The lore behind the characters is fascinating.”
→ “The story and history of the characters are fascinating.”

• “Ancient lore”
→ “ancient knowledge”, “ancient traditions”, “old teachings”

In internet and gaming culture:
“lore” often means the entire background of a universe:
• history
• characters
• old events
• rules of that respective world
• theories and connections

For example:
• the lore from Dark Souls
• the lore from Twin Peaks
• the lore from Star Wars

In old English, “lore” also meant:
• teaching
• doctrine
• accumulated knowledge

From here also comes the term:
• “folklore” = “folk” + “lore” → the traditional popular knowledge of a people

On the internet, sometimes the term is used ironically:
• “What’s the lore?”
→ “What’s the story here?”
→ “What’s the context?”
→ “What drama/story is behind this?”

Or:
• “lore accurate”
→ “correct toward the original universe”
→ “according to the canon of the story”

But for me the complex meaning of the compilation led me a little toward possible interpretations in the local Romanian legendarium: because there were enormously many tracks, I thought with embarrassment about a kind of “without number”: the famous colloquial expression used by Romanians ironically, borrowed from the folklore of the Roma subculture. Then I also thought about the 2 Loredanas I knew: Loredana G., the good friend of former girlfriend Alexandra B. and, lastly, Loredana Groza, the famous Romanian artist, so loved by fans.

Now, we leave for another note the bizarre and complicated connection with the group of cheerful girls from Baia Mare and direct the telescope toward the celebrity from local media.

About 2 years ago, in my series of remixes “Magnetic Nostalgia” I had even 2 remixes of famous songs by the artist: the one from before 1989 – “Bună seara iubite” feat. Ion Caramitru and then “Nostalgia”, a remix which somehow became part, informally, of a bizarre dialogue with the team and producer of the Baia Mare artist AMI. I recently reuploaded the remixes, which can be listened to on my YouTube account “Pixel Punk Studio”, with the special mention that they were and remain there as audio-visual pamphlet and that is about all.

Honestly, I liked “Lore” since I have known myself. I even exchanged some looks, being with my sister in the backstage of one of her concerts, around 1996, in front of the Palace of the Parliament. The lady seemed slightly amused or puzzled, I was only curious.

I maintain a sporadic connection with the one who claims that in the `90s he was, at least for a period, some kind of manager of hers and that he initiated some projects – Marin Scarlat, a man with media connections from that period and who, unfortunately, alongside many others, partially lost his mental balance and lucidity. Sometimes I pity him for the advanced state of degradation in which he now finds himself, under antipsychotic treatment, just like many other actors who may have found themselves – episodically or not – in these complicated machinations seemingly started forever from the “city with a thousand gates”. And probably also “dead”, now that it comes up.

Unfortunately my admiration for the old “Lore” disappeared after the album “Tomilio” from 1996 when the artist began a series of collaborations, projects which – in my opinion – were not only of questionable quality but also destroyed the coherent image of her projects until then.

For example the video clip and instrumental of the song “Aromaroma” reminded me a little of Madonna’s video clip – “Frozen”. Only that compared to the reverse movements of the American artist’s “locks”, the “tufts” of Loredana Groza are a little too fixed. Creepy, indeed. Probably it is no wonder that locally Loredana Groza was called “the Madonna of Romania”.

There was also the song “Apa” (feat. Cabron) which again could have had a multitude of meanings. I now also remember the bizarre “Saltwater” of the famous Chicane, the location “Apa Sărată” or “Apa”, from the proximity of our mining town, but maybe these are only pure coincidences. Who can know?

Honestly, I kept thinking about the reason why the artist was called “the Madonna of Romania”. The music never rose to the level of the “original”, the video clips even less. I am often amazed by the downright bizarre ambitions of many aspirants to national celebrity – and of course international as well – to inspire themselves from the at least weird case studies of those from overseas. If the latter work at a global level, with numerous teams of professionals, our Romanians almost always seem like “water pistols” or embarrassing “firecrackers”, ridiculous sometimes and painfully comic at other times.

Saddened by the evidence, thinking about what Loredana Groza could have been in a parallel universe, I have not followed the phenomenon for about 20 years. I kept asking myself: was it not better for the artist, alongside all the talented Romanians – not many in number – special ones, from our media, to have remained in coherent artistic projects rather than in clumsy attempts to “inspire themselves” from the mythology of Westerners? And if they did it, did they understand the cultural context, the environments from which these productions come or did they only display to locals a sterile and senseless “facade”?

A few days ago the YouTube algorithm shoved under my nose her new video clip, something filmed on sand, again with notes of ethnic inspiration and clothing which, honestly, I cannot watch. I stopped viewing after about 30 seconds. If I truly react to something with astonishment, almost viscerally, I react to the lack of cohesion of the clothing style. Or even if it is not about lack of cohesion it is about eclecticism and the lack of meaning in transmitting a coherent, elegant, intelligent and intelligible message. Now, if my thoughts also went to the movie Dune by Denis Villeneuve, it is perhaps only a matter of personal mental reflex and nothing more. In any case, the audio production too seems to me to be a cocktail of influences impossible to listen to for my ear which more and more often needs balance and not meaningless noise.

I now return to Pat Metheny. Obviously, in the atypical situation in which global entertainment finds itself – at least the mainstream one – the echoes or… “vibrations” of music also reach his yard. I felt unable not only to solve the complex equation of this situation but also to inform the artist that I do not consider it beneficial for him, for the legacy he leaves to the whole world, for the state of his music to be drawn into such ramifications. On the other hand, remaining isolated from the phenomenon is again useless and causes other bizarre side effects not only to him but to the entire community of experimental musicians.

Whether I managed something useful or not remains to be seen. For the moment, we affirm again not the colloquial “that’s all that could be done” but the lesser-known “I did what I could”. I remain a devoted fan of Pat Metheny and I eagerly await the next projects.