PAUL SELING

Varianta în limba română

Complicate sunt mințile femeilor, of, of… Păi să fi fost în vara lui 2014 și eram deja de câteva săptămâni într-o relație cu Alexandra B. Prietenul ei o ignora deja de luni bune, plecase din oraș – se mutase cu noul job în capitală – și fata „atârna” de o bună bucată de vreme în „ecourile” unei relații în care, după părerea mea, nu mai credea decât ea.

Fata mă abordase cu un an-doi în urmă, spunându-mi că sora ei dorește să încerce a intra într-o carieră muzicală. Îmi cerea sfaturi, probabil ar fi vrut să-și dea seama cum funcționează entertainmentul, ce conexiuni pot porni de la mine înspre acesta și cum ar fi putut s-o ajute pe ambițioasa ei surioară. Aflasem că e într-o relație și eram rezervat și neutru. Dădeam informațiile fără prea mare interes. Nu mă așteptam la conexiunea care urma să se înfiripe între noi – fata era mai mică cu 14 ani și mi se părea nițel impropriu.

Aveam să aflu mai târziu că, de fapt, făcuserăm cunoștință în casa Ralucăi M., tânăra designer vestimentar care o machia pentru o prezentare de modă. Raluca mi-o arătase apoi pe Facebook pe tânăra care mi s-a părut de o frumusețe atât de atipică, atât de neobișnuită încât am rămas șocat. Raluca era și ea frumoasă foc, dar Alexandra era alt gen. Băiețoasă, cool, fresh, față de feminitatea aproape clasică a Ralucăi. M-am tot mirat în anii care au trecut de repetatele rânduri în care ea îmi prezenta noi și noi frumuseți, una după alta.

Vedeți voi, dragi cetitori, fetele frumoase au de obicei tot prietene frumoase. Acum, eu am avut întotdeauna decența de a nu face avansuri acestor prietene și am înțeles că undeva în mintea Ralucăi exista poate un complex ciudat. Nu vedea cât de specială este fizionomia, corpul și mintea ei nițel „sărită de pe fix”, lol. Cu un umor mucalit, ușor prea copilăroasă, ingenuă și spontană, a fost deliciul perioadei mele de început de ani 2010.

Dar curând aveam să înțeleg. Fata își rupsese nasul încă din clasele primare. Am râs nițel când ea a rememorat evenimentul: un coleg o lovise cu DEX-ul (Dicționarul Explicativ al Limbii Române) peste față. Ani și ani Raluca a existat cu un nas „de vrăjitoare”, rupt și coroiat nițel și m-am gândit că imaginea ei interioară fusese cea a unui copil urâțel, „cu defect”.

Dar eu nu vedeam asta. Cu puțin timp înainte s-o întâlnesc își făcuse o operație estetică din care rezultase cel mai frumos năsuc, cea mai echilibrată față. Nu mă săturam s-o privesc și să mă felicit că o cunoscusem, că avusesem curajul să dau curs acelui „coup de foudre” care m-a împins cu o forță de neoprit spre ea.

Totuși, existau câteva „red flags”. Un semn ciudat îmi tot apărea în minte, un beculeț roșu se aprindea în mod repetat. Citeam și eu DEX-ul când eram mic, fascinat de ilustrații și de cuvinte ciudate. Ea mi-a menționat, nițel forțat parcă, de pasiunea noastră comună pentru frunzărirea „Enciclopediei Căminului”, un cărțoi imens extrem de util, ci complex, scos de statul comunist român prin anii ’70. M-am gândit că i-or fi plăcut și ei schițele cu haine, desenele elegante de linie, manechinele feminine sau masculine care populau paginile cu ilustrații. Mă tot frământam: să-și fi făcut „lecțiile” cu cineva, legat de faptul pe care îl descopăr acum doar, că multă lume cunoaște o sumedenie de detalii minuscule de pe parcursul existenței noastre? Sau, din contră, să le fi folosit pentru a mă atrage într-o falsă formă de familiar? Dar, mă întrebam eu, cu ce scop? Nu reușeam să înțeleg.

Apoi au fost aceste momente în care energia Ralucăi scădea brusc. Acele momente în care părea că se retrage în sine, făcându-mi – spre exemplu – cunoștință cu Alexandra B. sau Diana F. (aceasta din urmă fiind prietena ei din copilărie de origine evreiască). Părea că se retrage într-o formă de negare ciudată a realității imediate, ignorând evidența dar, în același timp, atrăgându-mă parcă nu numai într-o formă de complex, ci și într-un posibil tipar de comportament. Deși aceste tipare erau transparente pentru mine și finalitatea lor dezastruoasă, eram mai degrabă curios despre motivele care generau această atitudine.

Deși prietenele erau frumoase, trebuie să mă repet: nu aș fi făcut nimănui vreun avans – lucru nu numai urât, imoral, ci de-a dreptul distructiv nu numai pentru mine, ci și pentru ea, grupul ei de prieteni, familie. Și dacă nu, măcar pentru ideea de iubire, fie ea chiar și platonică în final. Sau poate măcar pentru empatie sau pentru ideea de integritate pe care o tot invoc și o pretind artiștilor pe care îi cunosc. E drept, dragi cetitori, că totuși, în fața unei femei extrem de frumoase nu ai cum să nu fii măcar puțin mișcat; afectat, intimidat, ș.a.m.d. Pur și simplu instinctul nostru masculin, cel pe care cu greu putem uneori să-l ținem sub control, intră în acțiune. Cum reușim, în funcție de situația de moment, să ascundem aceste „pulsiuni” față de partenerul nostru, cum ni le justificăm apoi chiar nouă înșine, rămâne de discutat în altă postare.

Probabil că fiecare cuplu trece prin asemenea provocări. Femei frumoase, bărbați interesanți există tot timpul și îi vom întâlni oriunde. În ce mă privește, problema rămâne încă în suspensie și în studiu.

Revenind la problema noastră, știam deja de mult că ne susținem creativitatea, cariera, producția artistică sprijinind-o pe o structură emoțională care, cu cât e mai echilibrată și mai „curată”, mai „clară”, cu atât toate aceste rezultate ale eforturilor noastre sunt mai elegante, mai complexe, mai aproape de „adevăr”. Și nu vorbesc aici doar de un adevăr personal, ci, până la urmă, de unul universal.

Totuși, existau câteva „red flags”. Un semn ciudat îmi tot apărea în minte, un beculeț roșu se aprindea în mod repetat. Citeam și eu DEX-ul când eram mic, fascinat de ilustrații și de cuvinte ciudate. Ea mi-a menționat, nițel forțat parcă, de pasiunea noastră comună pentru frunzărirea „Enciclopediei Căminului”, un cărțoi imens, extrem de util, dar complex, scos de statul comunist român prin anii ’70. M-am gândit că i-or fi plăcut și ei schițele cu haine, desenele elegante de linie, manechinele feminine sau masculine care populau paginile cu ilustrații. Mă tot frământam: să-și fi făcut „lecțiile” cu cineva, legat de faptul pe care îl descopăr abia acum — că multă lume cunoaște o sumedenie de detalii minuscule din parcursul existenței noastre? Sau, din contră, să le fi folosit pentru a mă atrage într-o falsă formă de familiaritate? Dar, mă întrebam eu, cu ce scop? Nu reușeam să înțeleg.

Apoi au fost acele momente în care energia Ralucăi scădea brusc. Momentele în care părea că se retrage în sine, făcându-mi — spre exemplu — cunoștință cu Alexandra B. sau Diana F. (aceasta din urmă fiind prietena ei din copilărie, de origine evreiască). Părea că se retrage într-o formă ciudată de negare a realității imediate, ignorând evidența, dar în același timp atrăgându-mă parcă nu doar într-o formă de complex, ci și într-un posibil tipar de comportament. Deși aceste tipare îmi erau transparente și le intuiam finalitatea dezastruoasă, eram mai degrabă curios de motivele care generau această atitudine.

Deși prietenele erau frumoase, trebuie să repet: nu aș fi făcut nimănui vreun avans — lucru nu doar urât și imoral, ci de-a dreptul distructiv nu numai pentru mine, ci și pentru ea, grupul ei de prieteni și familie. Și dacă nu, măcar pentru ideea de iubire, fie ea chiar și platonică în final. Sau poate pentru empatie, sau pentru ideea de integritate pe care o invoc și o pretind artiștilor pe care îi cunosc.

E drept, dragi cetitori, că în fața unei femei extrem de frumoase nu ai cum să nu fii măcar puțin mișcat — afectat, intimidat și așa mai departe. Pur și simplu instinctul nostru masculin, cel pe care uneori cu greu îl ținem sub control, intră în acțiune. Cum reușim, în funcție de situația de moment, să ascundem aceste „pulsiuni” față de partenerul nostru, cum ni le justificăm apoi chiar nouă înșine, rămâne de discutat într-o altă postare.

Probabil că fiecare cuplu trece prin asemenea provocări. Femei frumoase, bărbați interesanți există mereu și îi vom întâlni peste tot. În ceea ce mă privește, problema rămâne încă în suspensie și în studiu.

Revenind la situația noastră, știam de mult că ne susținem creativitatea, cariera și producția artistică sprijinindu-le pe o structură emoțională care, cu cât este mai echilibrată, mai „curată” și mai „clară”, cu atât rezultatele eforturilor noastre sunt mai elegante, mai complexe, mai apropiate de „adevăr”. Și nu vorbesc doar despre un adevăr personal, ci, în cele din urmă, despre unul universal.

Modul în care menținem sau reechilibrăm această structură afectivă după episoade traumatizante depinde însă de fiecare individ în parte. Există atâtea situații câți artiști, câte familii, câte instituții, grupuri sociale sau națiuni există. Poate că totuși pe toți îi unește acest parcurs care pornește din „cazuistica personală” și ajunge la valorile universale pe care dorim să le respectăm și să le ducem mai departe intacte — dacă nu pentru noi, măcar pentru generațiile viitoare.

Revenind la Raluca, mi-e greu s-o spun — poate sună ciudat — dar am pus toate aceste atipicități pe seama acelei imagini de sine vechi, reziduale, care încă funcționa latent în mintea ei. Ce fel de relații avusese? Cât de greu îi fusese să le construiască și să le mențină? Iar acum, când devenise brusc una dintre acele frumuseți atipice (care sunt parcă și mai frumoase tocmai prin această diferență), cum se integra această schimbare? Cum reintegra feedback-ul oamenilor din jur, care o priveau acum cu alți ochi?

Și mai ales — cum își dorea să relaționăm, dacă eu nu îi cunoșteam trecutul și nu vedeam decât ceea ce realitatea îmi arăta în prezent?

Ei bine, mi-am răspuns singur: trecuse prea puțin timp de la operație. Vechea imagine, ușor „strâmbă”, încă funcționa undeva în subconștient și probabil trăgea sforile acestui nou și frumos „ambalaj”. Poate că îl folosea încă din inerție, pe o structură de gândire și comportament formată din vechile complexe și suferințe.

La urma urmei, peste 20 de ani nu se șterg atât de ușor. Și poate nici nu trebuie șterși. Dar există speranță și, cu timp și răbdare, vechea Raluca s-ar fi putut armoniza, integrată și înțeleasă de noua ei identitate. Păcat — intuiam — că nu urma să fiu în preajmă pentru a vedea această transformare.

Aici am început să reflectez, ușor amuzat, la oamenii care recurg la operații estetice — de la cele minore până la cele radicale. Aceste transformări se întâmplă peste noapte, dar imaginea interioară nu ține același ritm. Probabil că mulți pacienți se confruntă cu aceeași discrepanță: o imagine veche, reziduală, care refuză să dispară suficient de repede.

Poate îi bântuie, poate o reprimă — dar puțini sunt cei care reușesc să înțeleagă cu adevărat atât motivațiile schimbării, cât și consecințele ei.

Am îndrăznit chiar să speculez că aceia care înțeleg profund aceste mecanisme nu mai simt nevoia de astfel de intervenții. Ei își acceptă imperfecțiunile ca pe un dat — unii chiar ca pe o expresie a sufletului sau a minții. Nu doar că le înțeleg, dar le pot explica și celorlalți și, în cele din urmă, ajung să le accepte. Poate nu cu mândrie, dar fără conflict.

Și astfel m-am întors la Raluca. În cazul unor accidente sau al unor trăsături care provoacă o suferință reală — uneori insuportabilă — poate că operația estetică nu este doar o opțiune, ci singura cale.

_____________________________________________________________________________________

English version

Women’s minds are complicated, oh, oh… It must have been the summer of 2014 and I had already been for a few weeks in a relationship with Alexandra B. Her boyfriend had been ignoring her for months already, he had left the city – he had moved with his new job to the capital – and the girl had been “hanging” for quite a while in the “echoes” of a relationship in which, in my opinion, only she still believed.

The girl had approached me one or two years before, telling me that her sister wanted to try to enter a musical career. She was asking me for advice, probably she wanted to figure out how entertainment works, what connections could start from me towards it and how she could help her ambitious little sister. I had found out that she was in a relationship and I was reserved and neutral. I was giving information without much interest. I was not expecting the connection that was about to form between us – the girl was 14 years younger and it seemed a bit improper to me.

I was to find out later that, in fact, we had met in Raluca M.’s house, the young fashion designer who was doing her makeup for a fashion show. Raluca later showed her to me on Facebook, the young woman who seemed to me of such an atypical beauty, so unusual that I remained shocked. Raluca was also very beautiful, but Alexandra was another type. Boyish, cool, fresh, compared to Raluca’s almost classical femininity. I kept being surprised in the years that passed by the repeated occasions in which she introduced me to new and new beauties, one after another.

You see, dear readers, beautiful girls usually have beautiful friends as well. Now, I have always had the decency not to make advances to these friends and I understood that somewhere in Raluca’s mind there was perhaps a strange complex. She did not see how special her physiognomy, her body and her slightly “off-track” mind were, lol. With a sly humor, slightly too childish, ingenuous and spontaneous, she was the delight of my early 2010s period.

But soon I was to understand. The girl had broken her nose back in primary school. I laughed a little when she recalled the event: a colleague had hit her with the DEX (The Explanatory Dictionary of the Romanian Language) over the face. Years and years Raluca existed with a “witch-like” nose, broken and a bit hooked, and I thought that her inner image had been that of a slightly ugly child, “with a defect”.

But I did not see that. Shortly before meeting her she had undergone a cosmetic surgery from which resulted the most beautiful little nose, the most balanced face. I could not get enough of looking at her and congratulating myself that I had met her, that I had had the courage to follow that “coup de foudre” which pushed me with an unstoppable force towards her.

Still, there were a few “red flags”. A strange sign kept appearing in my mind, a small red light kept turning on repeatedly. I also used to read the DEX when I was little, fascinated by illustrations and strange words. She mentioned to me, somewhat forced it seemed, about our common passion for browsing the “Encyclopedia of the Household”, a huge book extremely useful yet complex, published by the Romanian communist state in the ’70s. I thought that she must have also liked the clothing sketches, the elegant line drawings, the female or male mannequins that populated the illustrated pages. I kept wondering: had she “done her homework” with someone, related to the fact that I am only now discovering, that many people know a multitude of tiny details from the course of our existence? Or, on the contrary, had she used them to attract me into a false form of familiarity? But, I was asking myself, for what purpose? I could not manage to understand.

Then there were those moments in which Raluca’s energy dropped suddenly. Those moments in which she seemed to withdraw into herself, introducing me – for example – to Alexandra B. or Diana F. (the latter being her childhood friend of Jewish origin). She seemed to withdraw into a strange form of denial of the immediate reality, ignoring the obvious but at the same time drawing me, it seemed, not only into a form of complex but also into a possible behavioral pattern. Although these patterns were transparent to me and their disastrous outcome, I was rather curious about the reasons that generated this attitude.

Although the friends were beautiful I must repeat: I would not have made any advance to anyone – something not only ugly, immoral, but downright destructive not only for me but also for her, her group of friends, family. And if not, at least for the idea of love, even if it is in the end platonic. Or maybe at least for empathy or for the idea of integrity which I keep invoking and demanding from the artists I know.

It is true, dear readers, that still, in front of an extremely beautiful woman you cannot not be at least a little moved; affected, intimidated, etc. Simply our male instinct, the one that we sometimes can hardly keep under control, enters into action. How we manage, depending on the moment’s situation, to hide these “impulses” from our partner, how we then justify them even to ourselves, remains to be discussed in another post.

Probably every couple goes through such challenges. Beautiful women, interesting men exist all the time and we will meet them everywhere. As far as I am concerned the problem remains still in suspension and under study.

Returning to our issue, I already knew for a long time that we support our creativity, career, artistic production by supporting it on an emotional structure which, the more balanced and more “clean”, more “clear” it is, the more all these results of our efforts are more elegant, more complex, closer to “truth”. And I am not speaking here only about a personal truth but, in the end, about a universal one.

The way in which we maintain and balance or rebalance after traumatizing episodes this affective structure depends however on each individual. There are as many situations as there are artists, families, institutions, social groups, communities, nations. Maybe still all are united by this path which starts from “personal case studies” and reaches the perennial universal values which, isn’t it so, we wish to respect, to carry forward intact into the future. If not for us, at least for future generations.

Now, returning to Raluca, it is hard for me to say it, it may sound strange, but I attributed all these atypicalities to that old self-image, residual, which was still functioning somewhere latently in her mind. What kind of relationships had she had, how hard had it been for her to form them, to maintain them? And now that she had suddenly become one of those atypical beauties (which seem even more beautiful for this atypicality) how was this former self-image integrating into the present? How was she reintegrating the feedback of the people around her, who were surely looking at her with different eyes? And especially, how did she want us to relate if I did not know her past and I only saw what reality could show me in the present?

Well, well, dear readers, I answered myself: too little time had passed since the surgery and the old image, slightly “crooked”, was still functioning somewhere in her mind and probably pulling the strings of this new and beautiful “package” – which she perhaps was using a bit out of inertia on the old structure of thinking and behavior, conditioned by the old complexes and sufferings. After all 20+ years are not erased that easily, and maybe they should not be erased. But, I was telling myself, there is hope and, with time, with patience, the old Raluca will harmonize and will be not only integrated but also understood by the new being. It is a pity, I sensed, that I was not going to be around and not a witness of this interesting transition.

Here I started to meditate amused at people who undergo cosmetic surgeries, from the minor ones to the most radical ones. These transitions from one state or physical form to another happen overnight and probably all patients share the same experiences: an old, residual image, which stubbornly refuses to disappear fast enough under the “carpet”. Maybe it still haunts them, maybe they repress it and maybe few are those who manage to understand not only the motivations which pushed them towards “change” but also what will happen to them afterwards.

I dared to speculate that those who can and know how to understand these phenomena no longer resort in fact to any form of operation or artificial aestheticization of the physical body. They accept their imperfections as something given, some perhaps think of it as a form of manifestation in the real plane of the soul, of the mind and that they know and can not only analyze and explain it (to themselves and to those around) but also are, in the end, proud of it. Or if not proud, at least they accept it without questioning it anymore.

And again I returned with a final thought to Raluca’s situation. In the case of accidents, of some atypicalities which cause you perhaps an extreme suffering, unbearable at times, other times chronic and prolonged, maybe cosmetic surgery is the only path to follow.