PAUL SELING

Varianta în limba română

#1 Speta diplomației franco-române

Suntem în primăvara lui 2002, posibil aprilie, la mijloc. Am discutat cu tata să rămân cu totul în capitală și a fost de acord. Pur și simplu nu sunt pregătit să mă întorc în orașul nostru mic. Abia m-am „dezmorțit” și eu după 6 ani în care m-am târât prin facultate ca un melc beat. Acuma, că îmi stăpânesc bine aparatura muzicală m-am gândit să îmi fac un studio.

Poate că încep să produc muzică pentru alții, îmi spun eu plin de ambiție și speranță. Cum îmi place deja să și mixez muzică, poate îmi înmulțesc gradual arsenalul de scule și chiar lucrez și ca inginer de sunet, pe lângă un posibil job de producător. Și apoi, de ce nu, îmi iau un computer puternic și mă apuc și de imagine, poate design. O să fiu „factotum de la cita” și fac concurență, ca mic independent, chiar marilor firme de advertising. La urma urmei nu toți clienții sunt corporații, mai există și alții cu bani mai puțini dar care caută calitate și creativitate; și poate și nițel mai mult curaj, idei atipice.

Și cu asta e tata de acord. Aprobă ideea cu un pic de neîncredere dar și dându-mi mână liberă să „îmi fac viața” așa cum vreau. Caut o vreme o casă potrivită și găsesc, în zona de case de lângă Piața Alba Iulia, una veche, în stil brâncovenesc și nițel neoclasic, cu 2 camere și-o bucătărie. Preț bun, 30.000 de dolari. Se aprobă. Tata îmi dă ok-ul, îi sun pe oameni să ne vedem să semnăm contractul.

Dar, spre necazul meu maxim, proprietarii mă ignoră siderați. Îmi spun că au deja altă ofertă. Mă tot chinui să înțeleg cum și de ce m-au refuzat. Gândul meu a fost că probabil nu prezentam încredere. Oi fi prea tânăr, oi fi arătând dubios, poate că par un fel de speculant sau un intermediar din aceia care caută – fie pentru ei fie pentru cineva mai „sus pus” – tot felul de ocazii. În acele vremuri circulau multe zvonuri despre mafia imobiliarelor, tunuri și țepe, falsuri în acte, șamd.

Intru eu în sistemul psihiatric și dau chix total. Cu capul praf, trebuie să îmi refac ideile și viziunile pentru viitor. Dar nu renunț la idee și o rog pe mama, acum venită în București, să mă ajute să căutăm altă casă. Ea e matură, mai calmă, mai înțeleaptă, prezintă încredere și probabil că mă scapă și de eterna mea nesiguranță și anxietate când e vorba de a vorbi cu oameni înstăriți.

După o scurtă perioadă găsim o nouă ocazie. Tot o casă mai veche, tot central, construită în perioada interbelică, în stilul celor care se făceau în anii ’20-’30. Cu o sumă mai mare dar care astăzi pare un chilipir, și un împrumut pe termen mediu la bancă.

Aici mama a făcut o greșeală pe care eu n-aș fi făcut-o, cum deseori face atunci când dă de oameni extrem de abili în a manipula. Fosta proprietară i-a strecurat pe furiș datele ei de contact, fără ca agentul imobiliar să observe și apoi i-a propus să nu mai plătească comisionul către agenție. Doamna Cristina G. era o doamnă serioasă, respectabilă – soția – din câte știu eu – a unui diplomat francez stabilit în România. Normal, cum se întâmplă de obicei, aceste lucruri „se află” în mediile specializate. Sincer să fiu eu evit întotdeauna genul acesta de oameni, de „combinatii”, pentru că în colaborarea cu un asemenea om nu te poți alege decât cu probleme în final.

După vânzare doamna ne-a cerut să mai locuiască o vreme în casă, până la finalizarea noii ei locuințe, undeva în proximitatea Parcului Cișmigiu. Am și fost să văd șantierul în perioada construirii, era ceva luxos, spectaculos chiar. Mulți, mulți bani – și pentru teren și pentru investiție, îmi spuneam. Și totuși doamna rămânea deja mult prea mult în casa care deja era a noastră așa că mama a luat decizia, după luni bune de zile, s-o roage să ne lase să începem renovarea. Era și mai aiurea faptul că Paula și cu iubitul de atunci, Valeriu R. încă plăteau chirie, undeva lângă Gara de Nord. După aproape un an ne-am mutat și noi în casa cea nouă și am început și renovarea.

Doamna G. ne-a și vizitat după o vreme, vrând să vadă cum am finisat, cum am mobilat, etc. Apoi am uitat complet de evenimente și ne-am văzut în continuare de viețile noastre. Din câte îmi aduc aminte d-na G. a menționat atunci despre „un foc”, sau „a cerut un foc”… sau ceva asemănător.. M-a mirat tare acel moment – ca dovadă că îl țin minte și azi.

La final de ani 2010 mă hotăram, ca prim experiment, să încerc și eu să îmi închiriez apartamentul din Baia Mare. Povesteam cum l-am renovat, cu costuri minime, cu materiale adunate de ici colo – rămase de la alte lucrări. Tot timpul m-am mândrit că am luat exemplul bun al lui tata: de a salva orice bucățică de lemn, orice pachet de faianță, orice sticlărie sau ușă; niciodată nu știi când îți vor folosi în viitor.

Speta chiriilor #2 combinată cu cea a Alinelor

Am tot triat din posibilii viitori chiriași. Mama m-a rugat să țin acolo, pentru o sumă insignifiantă, câțiva ani o rudă mai îndepărtată – Alina XYZ – consăteancă de-a ei. Bineînțeles, această Alina va fi inspirat probabil alte Aline cu care am avut de furcă în trecut. Voi detalia despre această spectaculoasă încrengătură alinându-mi cititorii cu povești gingase și amuzante. M-am enervat că Alina în cauză a făcut nevăzut micul meu frigider în formă de CUB. Fără lol de data asta. M-am mai enervat și că familia acesteia s-a comportat extrem de urât cu mama după toți acești ani și că au existat conflicte legate de unele lucruri moștenite în comun de la strămoși. Problema rămâne în discuție, cel puțin pentru mine. Putem să punem unele manifestări pe seama necunoașterii sau a stresului dar nimic nu scuză ieșirile sau comportamentul vulgar al nimănui.

Speta chiriilor #3

La începutul pandemiei Alina & comp a plecat și a prezentat oportunitatea de a o înlocui unei doamne: Maria T. Cum eram în carantină am avut doar o discuție telefonică. Doamna „suna” a femeie octogenară, părea serioasă, stabilă. Am încheiat verbal târgul.

Ei bine, dragi cititori, mi-am dat seama că auzul meu, alteori fin, mă înșelase total. Când am mers să semnăm contractul am văzut că vocea se datora unei stări fizice cam degradate și probabil fumatului, cafelelor în exces, șamd. Nu era cu mulți ani mai în vârstă decât mine. Dar promisiunea era făcută și n-am mai dat înapoi. Atunci m-am hotărât ca pe viitor să nu mă mai bazez doar pe auz când evaluez un om.

Am realizat din start că femeia asta va fi un dezastru. A început prin a mă amenința cu rudele ei masive din Poliția Locală, deși abia semnaserăm contractul. Apoi mi-a cerut voie să pună „autocolante” în bucătărie și mi-am imaginat genul acela de fluturași și alte gingășii care se aplică pe o vitrină. Când colo, mobila mea adusă din stoc, elegantă, din lemn masiv, era acum brusc învelită în imitație de marmură de… Carrara. M-am luat de cap. I-am cerut ca, la plecare, să refacă mobilierul pe banii dânsei. Oricum, n-a fost mare damage în final dar tot a ieșit cu scandal. Am schimbat totuși o parte din mobilier la cererea viitorilor chiriași.

Când doamna a vrut să-și „renoveze” și să schimbe culorile pereților i-am susținut cheltuielile prin a nu-i încasa chiria 3 sau 4 luni. Și acest detaliu a fost uitat parțial. Femeia fie urla și făcea scandal fie se transforma într-un mielușel blând. M-am simțit ca încarcerat în propria proprietate dar nu mai puteam și nici nu mai voiam s-o scot din casă, deși amenințările și istericalele se țineau lanț. Nu m-a impresionat deloc „traficul de influență” invocat de aceasta.

Am fost siderat să aud ticul verbal al dânsei „– Așa ceva !”… reprodus de artistul român „Smiley” într-una din piesele lui recente. Acum totul era deja o harababură și un nonsens.

După 3 ani de stres am renunțat la colaborare sau ea a dorit să plece, nici nu mai știu exact. Mi-am propus nu numai să nu mai primesc în proprietăți oameni cu comportament haotic dar am și regretat amarnic entuziasmul cu care aș fi vrut să demarez o afacere în domeniu. De fapt ideea mea era să adun suficient de mulți bani încât să mă apuc în sfârșit de construit case „la cheie”, în care să mă bucur chiar și de unul singur – sau poate alături de clienți mulțumiți – de a-mi practica meseria și chiar de a duce meșteșugul la nivel de artă.

Astăzi sunt mai moderat. Consider că poți obține profituri mai avantajoase construind și închiriind spații industriale decât a „îngriji” de oameni dubioși care uzează și distrug cu repeziciune orice intenție de a le oferi confort și a le asigura o calitate peste medie a locuirii. Sau care, în final, aparțin de adevărate rețele de corupție sau mafiote.

Rămâne de văzut cum acel „– Așa ceva !” a ajuns din proximitatea noastră taman în studiourile capitalei. Asta dacă nu e, din nou, o bizară coincidență. Lucru care devine tot mai greu de crezut.

Speta chiriilor #4

Acum aproape 3 ani un tip și o doamnă care se denumea agent imobiliar au venit să vadă un apartament al firmei noastre, pentru a-l închiria unui angajat. La întrebările mele timide spuneau că angajatul lucrează în IT și că se mută din Satu Mare; aveau nevoie de internet de mare viteză dar la semnarea contractului am văzut că era trecut ca beneficiar un anume Vlasin V. – aflam să aflu rapid că era vorba de un om de afaceri cunoscut în localitate. I-am întrebat de ce se întâmplă această bizară „intermediere” dar domnul – care la prezentare mi-a spus că a fost coleg de liceu cu soră-mea – a refuzat să dea detalii.

Am mers acasă făcând săpături, cum fac aproape întotdeauna. Nu am găsit pe internet agenția „în cauză” și am aflat rapid că dl. Vlasin închiria în oraș apartamente pentru refugiații ucraineni. Am mai aflat că uneori plata chiriilor întârzie și că se pare că proprietățile se degradează în unele cazuri din cauza ocupării intensive. M-am panicat, erau prea multe semne negative în „speță”. L-am rugat pe tata să verifice – la începutul săptămânii următoare încă nu se virase avansul. Tata a discutat civilizat cu antreprenorul, care i-a spus, printre altele, că „vorbește prostii”. Vorba urbei însă circulă și gura lumii nu poate fi oprită, evident. Am anulat contractul și mi-am propus ca pe viitor să fiu și mai vigilent.

Ca mică notă de subsol știm cu toții că fosta prietenă din timpul liceului, Delia B., a fost o vreme iubita influentului om de afaceri. Speram ca și de data aceasta să fi fost vorba doar de o ciudată coincidență deși, la modul cum decurg lucrurile, pare din ce în ce mai puțin credibil.
Nu ne rămâne decât să exclamăm cu năduf, asemenea doamnei Maria T.: „– Așa ceva !”

Pentru cititorul neavizat, iată câte probleme putem avea când visăm la acest tip de afacere cu proprietăți. Sper ca însemnarea să devină un avertisment real: oamenii sunt nepasători atunci când nu e vorba de propria casă, lucrurile în care au investit timp și interes. Deseori, dacă nu întocmim contracte extrem de stricte și nu le invocăm clauzele pierdem mai mult decât câștigăm. La prețurile de astăzi renovările costă, mobilierul este exorbitant de scump. Luați în calcul impozitele, stresul, timpul pierdut cu supravegheri de șantier, cu selectarea și evaluarea chiriașilor, amortizarea investiției inițiale și vă alegeți mai degrabă cu boli mentale și de inimă decât cu un câștig real.

Planul meu a fost de la început acela de a căuta o soluție optimă în a dezvolta asemenea proiecte. Consider că lucrurile trebuie începute cu investiții minime, crescut prin experiment, căpătând experiență – cu echipele de execuție, cu finanțarea, cu clienții finali – fără a ne asuma riscuri imposibil de evaluat. Încă mă gândesc că o construcție elegantă, abil gândită, inteligentă și bine utilată poate fi valorificată în plan financiar mai bine și mai fructuos decât una realizată la limita de jos a sustenabilității, esteticii și durabilității.

_____________________________________________________________________________________

English version

#1 Franco-Romanian diplomacy case

We are in the spring of 2002, possibly mid-April. I discussed with my father that I would stay entirely in the capital, and he agreed. I am simply not ready to return to our small town. I had only just “thawed out” after six years in which I dragged myself through university like a drunken snail. Now that I was finally mastering my music equipment, I was thinking of building a studio.

Maybe I would start producing music for others, I told myself full of ambition and hope. Since I already enjoyed mixing music, I might gradually expand my arsenal of tools and even work as a sound engineer, alongside a possible job as a producer. And then, why not, I would get a powerful computer and also get into image work, maybe design. I would be a “factotum de la cita” and compete, as an independent, even with the big advertising companies. After all, not all clients are corporations; there are others with less money who still look for quality and creativity — and maybe a bit more courage, unusual ideas.

And my father agreed with this. He approved the idea with a bit of skepticism but also gave me free rein to “make my life” as I wished. I searched for a while for a suitable house and found one in the residential area near Piața Alba Iulia, an old house in Brâncovenesc style with a touch of neoclassicism, with two rooms and a kitchen. Good price, 30,000 dollars. Approved. My father gave the green light, I called the owners and arranged to meet to sign the contract.

But, to my great frustration, the owners ignored me in shock. They told me they already had another offer. I kept trying to understand how and why I was rejected. I thought that perhaps I did not inspire trust. Maybe I was too young, maybe I looked suspicious, maybe I seemed like some kind of speculator or intermediary of the kind that looks — either for themselves or for someone “higher up” — for all sorts of opportunities. In those times there were many rumors about real estate mafia, scams, forged documents, etc.

I entered the psychiatric system and completely failed. With my mind in pieces, I had to rebuild my ideas and vision for the future. But I did not give up the idea and asked my mother, now in Bucharest, to help me look for another house. She was mature, calmer, wiser, inspired trust, and probably saved me from my constant insecurity and anxiety when speaking with wealthy people.

After a short period we found another opportunity. Another older house, also central, built in the interwar period, in the style of the 1920s–30s. A higher price, but one that today seems like a bargain, and a medium-term bank loan.

Here my mother made a mistake I would not have made, as she often did when dealing with highly skilled manipulators. The former owner secretly passed her contact details without the real estate agent noticing, and then suggested she should no longer pay the agency commission. Mrs. Cristina G. was a serious, respectable woman — the wife, as far as I know, of a French diplomat based in Romania. Normally, as happens, such things “get out” in specialized circles. Honestly, I always avoid this kind of people and “arrangements”, because working with such individuals can only bring problems in the end.

After the sale, the lady asked to remain in the house for a while until her new home was completed, somewhere near Cișmigiu Park. I even visited the construction site during the works; it was luxurious, truly spectacular. A lot, a lot of money — both for land and investment, I thought. And yet she stayed far too long in the house that was already ours, so my mother decided, after many months, to ask her to allow us to start renovations. It was also awkward that Paula and her then boyfriend, Valeriu R., were still paying rent somewhere near Gara de Nord. After almost a year, we also moved into the new house and started renovations.

Mrs. G. also visited us later, wanting to see how we finished it, how we furnished it, etc. Then we completely forgot about the events and went on with our lives. As far as I remember, Mrs. G. mentioned something about “a fire”, or “asking for a light”… or something similar. I was very struck by that moment — which is why I still remember it today.

At the end of the 2010s I decided, as a first experiment, to try renting out my apartment in Baia Mare. I described how I renovated it with minimal costs, using materials gathered from here and there — leftovers from other works. I always prided myself on following my father’s good example: saving every piece of wood, every tile pack, every glass pane or door; you never know when you will need them in the future.

Rental case #2 combined with the “Alinas” case

I filtered many potential tenants. My mother asked me to allow a distant relative — Alina XYZ, her fellow villager — to stay there for a very small amount for a few years. Naturally, this Alina probably inspired other Alinas I had trouble with in the past. I will detail this spectacular web of connections, amusing my readers with gentle and funny stories. I got angry because this Alina made my small cube-shaped fridge disappear. No “lol” this time. I also got angry because her family behaved very badly toward my mother after all these years, and because there were conflicts regarding some inherited family items. The issue remains open, at least for me. We can attribute some behavior to ignorance or stress, but nothing excuses vulgar or abusive conduct.

Rental case #3

At the beginning of the pandemic, Alina & co. left and offered the opportunity to replace them with a lady: Maria T. Since we were in quarantine, I only had a phone conversation. The lady “sounded” like an elderly woman, serious and stable. I verbally agreed.

Well, dear readers, I realized my hearing, otherwise quite sharp, had completely deceived me. When we met to sign the contract, I saw that the voice came from a physically more degraded state, probably due to smoking, excessive coffee, etc. She was not much older than me. But the promise was made and I did not go back. I then decided that in the future I would not rely only on hearing when evaluating a person.

I immediately realized this woman would be a disaster. She started by threatening me with her large relatives from the Local Police, even though we had just signed the contract. Then she asked permission to put “stickers” in the kitchen, and I imagined simple decorative stickers on glass. Instead, my elegant solid-wood furniture was suddenly covered in imitation Carrara marble. I was shocked. I asked her that when she leaves, she restore the furniture at her own expense. In the end it was not major damage, but it still turned into a scandal. I changed part of the furniture anyway at the request of future tenants.

When she wanted to “renovate” and change wall colors, I covered her costs by not charging rent for 3–4 months. Even this detail was partially forgotten. She either screamed and caused scandals or turned into a gentle lamb. I felt imprisoned in my own property, but I could no longer and did not want to remove her, even though threats and hysterics continued. I was not impressed by the “influence trafficking” she claimed.

I was shocked to hear her verbal tic: “– Such a thing!” later reproduced by the Romanian artist Smiley in one of his recent songs. Everything had become chaos and nonsense.

After 3 years of stress, I ended the collaboration, or she decided to leave — I no longer remember exactly. I resolved not only to avoid tenants with chaotic behavior but also deeply regretted my enthusiasm for starting a real estate business. My idea was to accumulate enough money to finally start building “turnkey” houses, where I could enjoy — even alone or with satisfied clients — practicing my craft and elevating it to an art.

Today I am more moderate. I believe you can achieve better profits by building and renting industrial spaces rather than “taking care” of dubious people who quickly damage any attempt to offer comfort and quality housing. Or who, in the end, belong to real corruption or mafia networks.

It remains to be seen how that “– Such a thing!” ended up from our vicinity all the way in the capital’s studios. Unless it is, once again, a bizarre coincidence. Something that is becoming increasingly hard to believe.

Rental case #4

Almost 3 years ago, a man and a woman who called herself a real estate agent came to see an apartment of our company, to rent it for an employee. When I timidly asked questions, they said the employee worked in IT and was moving from Satu Mare; they needed high-speed internet. However, when signing the contract, I saw the beneficiary was listed as a certain Vlasin V. — I quickly found out he was a well-known local businessman. I asked why this strange “intermediation” was happening, but the man — who told me he had been in high school with my sister — refused to give details.

I went home and investigated, as I almost always do. I found no trace of the agency online and quickly learned that Mr. Vlasin was renting apartments in the city for Ukrainian refugees. I also found that rent payments were sometimes delayed and that properties could deteriorate due to intensive use. I panicked — there were too many negative signs in the situation. I asked my father to check — and by the beginning of the following week, the advance payment still had not been transferred. My father spoke civilly with the entrepreneur, who told him he was “talking nonsense”. But word of mouth spreads, and gossip cannot be stopped. I canceled the contract and decided to be even more vigilant in the future.

As a small footnote, we all know that my former high school girlfriend, Delia B., was for a while the partner of that influential businessman. I hoped once again it was just a strange coincidence, although the way things unfold, it seems less and less believable.
We can only exclaim in frustration, like Mrs. Maria T.: “– Such a thing!”

For the uninformed reader, this shows how many problems can arise when dreaming of this type of property business. I hope this note becomes a real warning: people are careless when it is not their own home or their own investment. Without strict contracts and enforcement, you lose more than you gain. With today’s prices, renovations are expensive, furniture is extremely costly. Consider taxes, stress, time lost supervising works, selecting tenants, amortization of initial investment — and you may end up with mental and heart-related issues rather than real profit.

My plan from the beginning was to find an optimal way to develop such projects. I believe things should start with minimal investments, grown through experimentation and experience — with construction teams, financing, and clients — without taking impossible risks. I still think a well-designed, intelligent, elegant and properly equipped construction can generate better financial value than one built at the lowest threshold of sustainability, aesthetics, and durability.