PAUL SELING

Varianta în limba română

Am mai povestit într-o însemnare precedentă despre cercetarea unui unchi în ramura genealogică din partea lui tata, acum mulți ani; el aflase că numele acesta atipic pentru România – Seling – ar veni de la niște strămoși sași. Poate unii știu de la lecțiile de istorie că de-a lungul vremurilor au fost aduși în zona Transilvaniei sași și secui în scopul de a întări apărarea românilor în fața posibilelor invazii otomane.

Fără să cad în laude fără rost, există în ambele ramuri – și ale mamei, și a lui tata – un respect deosebit pentru munca bine făcută. Mai mult perfecționism și perseverență la bunicii din Curtuiușul Mare și nițică relaxare și plăcere de a mai lua câte o pauză de-o țigară la cei din Remetea Chioarului. Oricum ar fi, tuturor ne place să muncim cu adevărat; niciunul nu vede în asta o povară, ci mai degrabă un mare noroc de a căuta să faci ce-ți place și a încerca să o faci cât mai bine.

Dacă teoriile noastre, expuse în acest blog, sunt reale și nu doar o proiecție atipică a unui tip cam ciudat, atunci acest mic detaliu va fi fost cândva, cumva speculat în aceste jocuri sociale care au funcționat o vreme în mentalul colectiv – în special în comunitatea artiștilor și nu numai.

Prin clasa a 2-a, una dintre colegele noastre de origine evreiască pleca împreună cu toată familia în Israel. Am invidiat-o în tăcere cu toții, în momentele de final în care ne luam rămas-bun. Se discuta pe șoptite despre ce fel de înțelegeri făcuse Ceaușescu cu statul evreu și se vehicula ideea că acesta „plătea” o sumă generoasă pentru fiecare „extracție”. De altfel, s-a discutat asta și despre cetățenii români cu strămoși germani, deși în memoria mea nu mai există decât vagi amintiri despre fenomen. Eram prea mic, dar tot mă gândeam la „foamea de bani” a lui Ceaușescu și la modurile insidioase negociate cu acesta de statele occidentale întru protejarea conaționalilor lor.

M-am tot întrebat de ce n-am face și noi „săpături”, de ce n-am căuta să beneficiem de aceste programe, dar tot eu mi-am răspuns că probabil „moștenirea” genetică era deja prea diluată și acum suntem un cocktail de prea multe influențe.

Ca să acopăr în această postare ciudată mica mea aventură în proximitatea fenomenului nazist, revin succint cu amintirea – amuzantă, după părerea mea – în care mi-am lipit pe noul Pegas câteva zeci de zvastici desenate cu carioca și m-am plimbat țanțoș prin curtea blocului de pe str. Vlad Țepeș. Probabil, la observația rapidă a unor vecini, tata a ieșit și m-a trimis urgent în casă, extrem de îngrijorat. Așa mi-am dat și eu seama că nu-i de joacă cu asemenea simbolism.

Mult mai târziu, printr-a 12-a de liceu, la Șincai, am propus o machetă pentru sonetul de absolvire. Cum deja mă compromisesem atât față de profesori și alți adulți într-a 10-a, desenându-le caricaturile în revista liceenilor sau regizând pamfletul nostru – piesa de teatru dintr-a 9-a – acum nu mai era cale de întors. Am propus tot o caricatură. Aș vrea să spun că nu o desenam decât cu simpatie. Cine privește desenul – pe unde o mai fi astăzi, cred că printr-un sertar în Canada, lol – înțelege că nu poți schița atât de amuzant o fizionomie dacă nu îți este, totuși, drag personajul.

Pe fața sonetului era desenată întreaga clasă a 12-a E, îmbrăcată doar în chiloți. În fața grupului care stă zgribulit, tremurând, stă mândrul diriginte – dl. Mușuroia – cu o pușcă în mână și îmbrăcat „țiplă” în uniforma specifică, creată de Hugo Boss. El zâmbește, ca de obicei, prin ochelarii săi cu lentile mai grosuțe, cu un picior ridicat și sprijinit pe un butoi metalic de Zyklon B, păzind adolescenții.

Pe spatele sonetului avem colectivul profesoral urcat pe treptele unui podium, închinând, mulțumit și mândru, cupe de șampanie în fața unui steag nazist decorat generos cu zvastică.

Acestea, dragii mei, sunt singurele mele pseudo-afilieri cu nazismul, istoria recentă a Germaniei, poporul vechi al evreilor, ș.a.m.d. Privind în urmă, realizez cât de „out-of-context” va fi părut la acea dată propunerea mea de sonet, ieșită parcă dintr-o altă lume și altă mentalitate decât cea obișnuită. Desenată cu rapidografele Rotring, aproape nefolosite, ale lui tata, macheta a fost făcută cu atâta plăcere și pasiune încât nu pot s-o regret nici astăzi defel. Mă mir acum doar de faptul că n-am primit „un pumn în nas” de la diriginte, care o scurtă perioadă de timp a luptat din greu cu jumătatea de clasă entuziasmată, dispusă să alegem această variantă.

Tocilarii, protipendada și cei indeciși au câștigat și am avut parte de un sonet banal, plictisitor, în tonuri neutre; cu mici tușe aidoma celor pe care le lasă un pictor talentat – dar nițel cam leneș – pe o pânză: nuanțe de purpuriu închis, firicele albastre și fibre galben pastel.

Încerc cu greutate să ridic nasul din hârtia goală ce stă înaintea mea, gata să primească – cu drag – o nouă caricatură, și să mă gândesc pe unde va fi circulat mai întâi macheta noastră. Cum va fi fost exportată la final de 1996, dacă și cum o fi ajuns la „nemți”, la „evrei” și, bineînțeles, la presupuşii lor dușmani milenari, populațiile arabe. Acum nu mi se mai pare o chestiune de „dacă”, ci de „cum / când și de ce”.

Aș îndrăzni să speculez că atitudinile au fost cu siguranță de o mare varietate: sustrageri, șicane, dispreț, scandalizare, înțelegere, empatie, compasiune, prevedere, tăcere, absenteism și câte și mai câte.

După ce am intrat în psihoze în 2002, am început un studiu persistent, atât cât mi-au permis timpul și puterea de concentrare, asupra religiilor; un vechi obicei de-al meu de a circumscrie un posibil abuz în conversație prin a găsi rațiuni superioare și argumente solide pentru a-mi susține cauza. Studiile mele sunt încă insuficiente, iar cele trei volume ale „Istoriei religiilor” de Mircea Eliade încă mă așteaptă pe raft. În orice caz, vrând eu să dau iama într-un studiu al Talmudului, să înțeleg atitudinea poporului evreu vis-à-vis de religie, n-am reușit să mă concentrez deloc – asta se întâmpla pe la mijlocul anilor 2000. Textul era prea criptic.

Aveam și încă mai am multe întrebări în minte: care este cauza reală a antisemitismului și, probabil, a unei forme de răspuns din partea evreilor? De ce există și de ce natură este conflictul arabo-evreiesc? Cum de două „seminții” atât de asemănătoare și ieșite din același areal geografic – aproximativ – duc asemenea războaie și cine le alimentează, le susțin, de câtă vreme și de ce? Cu siguranță că, într-un război clasic, răspunsurile sunt mai ușor de dibuit. Pare că întotdeauna, când la mijloc sunt aruncate ideologii religioase, ură interetnică, șovinism, xenofobie, intențiile beligeranților sunt mai dificil de intuit. Cu siguranță trebuie să fii un bun cunoscător al strategiilor militare, al celor politice, economice și să ai și o cultură solidă ca să poți cu adevărat înțelege „the big picture”. Și probabil și o memorie vastă, bine populată cu informație de bună calitate (și nu junk conspiraționist).

Despre civilizația arabă am scris și voi mai nota niște gânduri în viitor. Dar despre poporul evreu am compilat încă de devreme: înainte de 1989 existau unele prejudecăți despre ei – erau buni comercianți, buni speculanți. Se mai spunea și că se ocupau încă din vechime de ceea ce mulți fac și astăzi, la scară mult mai mare: dezvoltări imobiliare. Bineînțeles, nu poți generaliza, dar este posibil ca acest tip de activitate să vină cu o anumită formă de mentalitate, management al riscurilor, al banilor și, bineînțeles, cu o atitudine specifică față de viață, confort, muncă etc.

Frunzărind YouTube-ul, am înțeles că de sute de ani evreii au tot fost persecutați prin Europa. Nu e vorba doar de lagărele naziste ale anilor ’40, ci și de pogromurile care datează dinaintea erei industriale. Intuiesc că biserica – în orice națiune – a fost uneori un factor important în marginalizarea lor și este cunoscut faptul că formau comunități izolate, greu de pătruns. Vedem și în filmele de la Hollywood că și astăzi sentimentul de apartenență la acest grup etnic/religios este unul extrem de puternic: ei își caută, de regulă, parteneri din aceeasi comunitate, mențin obiceiurile vechi, sunt tradiționaliști și unii par destul de conservatori.

După lecturi din tot soiul de surse, încercând să pătrund dincolo de prejudecăți profund înrădăcinate în mintea colectivă, săpând după adevăr ici și colo, am intuit că este extrem de greu să „duci în spate” o asemenea moștenire și s-o menții intactă, s-o duci mai departe în viitor. Sincer să fiu, am dezvoltat treptat o formă de compasiune pentru un popor care a suferit și suferă în continuare atâtea forme de abuz, cărora nu îmi imaginez prea bine cum le face față – nici la nivel de comunitate, nici la nivel individual.

M-am mai gândit apoi la formarea statului Israel, la motivele pentru care s-a pus la cale, la final de război mondial, această „localizare” în spațiu, la forțele care vor fi decis asta. Cine, ce resurse se vor fi deblocat atunci, cum s-a dus la bun sfârșit – sunt subiecte ce îmi rămân pentru studiu. M-am distrat nițel doar auzind de o anecdotă: tinerii din Tel Aviv petrec fără griji în cluburi, noaptea, chiar și în timpul bombardamentelor. Oamenii aceștia par a fi atât de obișnuiți cu starea de asediu și/sau război încât vor fi dezvoltat deja o altă atitudine față de moarte, viață etc.

La fel, sunt curios și de alte bizarerii: care sunt formele de echilibru sau de relaționare ale popoarelor arabe, atât de stricte în practicarea religiei, stăpâne – măcar aparent – peste resursele de petrol ale planetei. Poate voi dedica acestor investigații alte însemnări.

Ca să revenim în concret acum, îmi aduc aminte de un moment straniu din anul 2002. Când mi-am înmatriculat noua mașină – un frumos Audi A3 – am vrut musai să îi pun ca număr seria SKG. Cifra 72 a fost aleasă de computer, cred, dar domnul care s-a ocupat de acte a fost extrem de curios și de interesat de aceste simboluri. Aproape panicat, aș îndrăzni eu să afirm astăzi.

Păi, sincer să fiu, acest SKG vine de la sigla companiei „DreamWorks”, companie producătoare de film care a dat lumii atâtea filme sau animații frumoase, fondată și de Steve Spielberg, printre alții. Cum părea că la acel moment îmi ratasem complet posibilitatea de a emigra și a lucra în animație sau VFX în America – urma să „trag la galere” în firma lui tata, în Sighetu Marmației – a fost o hotărâre spontană să „trântesc” acest SKG pe mașină. Nici astăzi nu mi-e clar de ce; poate pur și simplu ca formă de regret, dar și ca semn că poate, poate, nu era totul pierdut și că exista în viitor o șansă să fac imagine sau film.

Despre Steven Spielberg nu cred că mai poate fi spus ceva în plus. În ce mă privește, îl consideram o adevărată zeitate în domeniu. Grija pentru detaliu, combinată cu o știință a „povestirii” imposibil de egalat, a creat, spre exemplu, capodopera „A.I.”, după a cărei vizionare am plecat acasă într-o stare de transă din care nu mi-am mai revenit mulți ani.

Mă tot chinuiam la vârsta aceea (20+ ani) să înțeleg cum poate mintea unor oameni adulți să creeze asemenea narațiuni, cu un amestec de eleganță stilistică, dinamică a povestirii, bogăție simbolică. Doar nu mai erau tineri deloc, îmi ziceam. Ei bine, am avut brusc atunci o insidioasă bănuială: nu cumva bătrânii devin tot mai talentați, mai înțelepți, mai „vânoși”, mai experimentați odată cu trecerea timpului, față de prejudecata mea de până atunci – că ar fi decăzut în decrepitudine, inutilitate, lipsă de energie și, în final, senilitate, boală?

Hmm, mi-am spus eu, e bine de notat în minte această întrebare. Mulți ani, privind în jur, prejudecata mea părea corectă. În România și, în special, printre comesenii mei de la terasa de lângă bloc, teoria pare că se confirmă. În același timp, „dincolo”, peste ocean și apoi și în mediile culturale europene, artiștii păreau că sunt cel puțin la fel de creativi, iar ideile lor tot mai bogate, mai complexe. Oricum, odată cu apariția YouTube-ului, am renunțat și eu la prejudecată și am dat la o parte disperarea de a mă vedea îmbătrânind în cel mai inutil mod, într-o societate a corupției, lipsei de cultură și de interes pentru orice lucru sau ocupație constructivă.

Astăzi consider că, vorba duo-ului Daft Punk, „our work is never over” și că un management pe termen lung al sănătății mentale începe cu acea aparent desuetă „perfecționare continuă” la care pensionarii băimăreni erau odinioară invitați.

Ca și corolar, aș îndrăzni să afirm că această perfecționare funcționează cu adevărat dacă studiezi, lucrezi, creezi în domeniile care te pasionează cu adevărat. Aș zice că nu numai „arbeit macht frei”, ci că „arbeit cu pasiune” ar fi fost mai bine spus. Bineînțeles, poate că Hitler nu voia să împingă limitele atât de departe. O fi având și el una.

_____________________________________________________________________________________

English version

He had also mentioned in a previous note about an uncle’s research into the genealogical branch on my father’s side, many years ago; he had found out that this name, atypical for Romania – Seling – would come from some Saxon ancestors. Perhaps some people know from history lessons that over time Saxons and Szeklers were brought into the Transylvania area in order to strengthen the defense of the Romanians against possible Ottoman invasions.

Without falling into pointless praise, there is in both branches – both my mother’s and my father’s – a particular respect for work well done. More perfectionism and perseverance among the grandparents from Curtuiușul Mare and a bit of relaxation and pleasure in taking the occasional cigarette break among those from Remetea Chioarului. In any case, we all truly like to work; none of us sees it as a burden but rather as a great fortune to try to do what you like and to try to do it as well as possible.

If our theories, presented in this blog, are real and not just an atypical projection of a somewhat strange individual, then this small detail may at some point have been somehow exploited in these social games that functioned for a time in the collective mindset – especially in the artistic community and not only.

Around 2nd grade, one of our classmates of Jewish origin left together with her entire family to Israel. We all envied her in silence, in those final moments when we were saying goodbye. People whispered about what kind of agreements Ceaușescu had made with the Jewish state and the idea circulated that he “paid” a generous sum for each “extraction.” This was also discussed regarding Romanian citizens with German ancestors, although in my memory there are only vague recollections about the phenomenon. I was too young, but I still thought about Ceaușescu’s “hunger for money” and about the insidious ways negotiated with him by Western states for the protection of their nationals.

I kept wondering why we wouldn’t also “dig,” why we wouldn’t try to benefit from these programs, but I also answered myself that probably the genetic “inheritance” was already too diluted and now we are a cocktail of too many influences.

In order to cover in this strange post my small adventure in proximity to the Nazi phenomenon, I briefly return to the memory – amusing, in my opinion – in which I stuck on my new Pegas bicycle several dozen swastikas drawn with a marker and walked proudly around the courtyard of the apartment building on Vlad Țepeș Street. Probably, at the quick observation of some neighbors, my father came out and urgently sent me into the house, extremely worried. That’s how I also realized that this kind of symbolism is not something to play with.

Much later, in 12th grade at Șincai, I proposed a layout for the graduation sonnet. Since I had already compromised myself so much in front of teachers and other adults in 10th grade, by drawing caricatures of them in the school magazine or directing our pamphlet – the theater play from 9th grade – now there was no turning back. I proposed another caricature. I would like to say that I drew it only with sympathy. Whoever looks at the drawing – wherever it may be today, I think in a drawer in Canada lol – understands that you cannot sketch a physiognomy so amusingly if you do not, after all, have some affection for the character.

On the front of the sonnet the entire 12th E class was drawn dressed only in underwear. In front of the group, which stands shivering, trembling, stands the proud homeroom teacher – Mr. Mușuroia – with a rifle in his hand and dressed “spotless” in the specific uniform, created by Hugo Boss. He smiles as usual, through his glasses with slightly thick lenses, with one foot raised and resting on a metal barrel of Zyklon B, guarding the adolescents.

On the back of the sonnet we have the teaching staff standing on the steps of a podium, toasting, satisfied and proud, with glasses of champagne in front of a Nazi flag generously decorated with a swastika.

These, my dear ones, are my only pseudo-affiliations with Nazism, the recent history of Germany, the ancient people of the Jews, etc. Looking back, I realize how “out-of-context” my proposal for the sonnet must have seemed at that time, as if coming from another world and another mentality than the usual one. Drawn with my father’s almost unused Rotring technical pens, the layout was made with so much pleasure and passion that I cannot regret it at all even today. I am only surprised now that I did not receive “a punch in the nose” from the homeroom teacher, who for a short period fought hard with half of the class that was enthusiastic, willing to choose this version.

The nerds, the elite and the undecided won and we ended up with a banal, boring sonnet, in neutral tones; with small touches similar to those that a talented – but somewhat lazy – painter leaves on a canvas: shades of purple, dark crimson, thin blue streaks and pastel yellow fibers.

I struggle to lift my nose from the blank sheet of paper in front of me, ready to receive – gladly – a new caricature, and to think about where our layout might have circulated first. How it might have been exported at the end of 1996, if and how it may have reached the “Germans,” the “Jews” and, of course, their supposed millennial enemies, the Arab populations. Now it no longer seems to me a matter of “if,” but of “how / when and why.”

I would dare to speculate that the attitudes were certainly of many kinds: avoidance, harassment, contempt, outrage, understanding, empathy, compassion, foresight, silence, absenteeism, and many more.

After I entered psychoses in 2002, I began a persistent study, as much as time and my power of concentration allowed me, of religions; an old habit of mine to circumscribe a possible abuse in conversation by finding higher reasons and solid arguments to support my cause. My studies are still insufficient and the three volumes of The History of Religions by Mircea Eliade are still waiting for me on the shelf. In any case, wanting to dive into a study of the Talmud, to understand the attitude of the Jewish people vis-à-vis religion, I could not concentrate at all – this was happening sometime in the mid-2000s.

I had and still have many questions in mind: what is the real cause of antisemitism and probably of a form of response from the Jews, why does the Arab–Jewish conflict exist and what is its nature? How is it that two “lineages” so similar and coming out of the same geographical area – approximately – carry out such wars and who fuels them, supports them, for how long and why? Certainly, in a classical war the answers are easier to find. It seems that whenever religious ideologies, inter-ethnic hatred, chauvinism, xenophobia are involved, the intentions of the belligerents are harder to grasp. Certainly you must be a good connoisseur of military strategies, of political and economic ones and also have a solid culture to truly understand “the big picture.” And probably also a vast memory, well populated with good quality information (and not conspiratorial junk).

About Arab civilization I have written and I will note some thoughts in the future. But about the Jewish people I had compiled early on: before 1989 there were some prejudices about them: they were good traders, good speculators. It was also said that they were involved since ancient times in what many still do today, on a much larger scale: real estate developments. Of course, you cannot generalize, but it is possible that this type of activity comes with a certain form of mentality, risk management, money management and of course with a specific attitude toward life, comfort, work, etc.

Browsing YouTube I understood that for hundreds of years Jews have been persecuted throughout Europe. It is not only about the Nazi camps of the 1940s but also about pogroms that date from before the Industrial Era. I sense that the Church – in any nation – was sometimes an important factor in their marginalization and it is known that they formed isolated communities, hard to penetrate. We also see in Hollywood movies that even today the feeling of belonging to this ethnic/religious group is extremely strong: they usually seek partners from the same group, maintain old customs, are traditionalists and some seem quite conservative.

After readings from all kinds of sources, trying to go beyond prejudices deeply rooted in the collective mind, digging for truth here and there, I sensed that it is extremely hard to “carry on your back” such a heritage and to keep it intact, to take it forward into the future. Honestly, I gradually developed a form of compassion for a people that has suffered and continues to suffer so many forms of abuse, which I cannot quite imagine how they cope with; neither at a community level nor at an individual level.

I then also thought about the formation of the state of Israel, about the reasons for which this “localization” in space was set up at the end of the world war, about the forces that must have decided this. Who, what resources were unlocked then, how it was brought to completion – these are subjects that remain for my study. I was only slightly amused hearing a small anecdote: young people in Tel Aviv party carefree in clubs at night, even during bombardments. These people seem to be so accustomed to a state of siege and/or war that they must have already developed a different attitude toward death, life, etc.

Likewise, I am curious about other oddities: what are the forms of balance or of relating of Arab peoples, so strict in the practice of religion, masters – at least apparently – over the oil resources of the planet. Perhaps I will dedicate other notes to these investigations.

To return now to something concrete, I recall a strange moment from the year 2002. When I registered my new car—a beautiful Audi A3—I insisted on having the license plate series SKG. The number 72 was probably assigned by the system, but the man handling the paperwork was extremely curious and interested in these symbols. Almost alarmed, I would dare say today.

Well, to be honest, this SKG comes from the logo of the company DreamWorks, a film production company that has given the world so many beautiful films and animations, co-founded by Steve Spielberg, among others. Since at that time it seemed I had completely missed my chance to emigrate and work in animation or VFX in America—and was instead about to “row in the galleys” of my father’s company in Sighetu Marmației—it was a spontaneous decision to slap this SKG onto the car. Even today I’m not entirely sure why; perhaps simply as a form of regret, but also as a sign that maybe, just maybe, not everything was lost and that there was still a chance in the future to work in image or film.

As for Steven Spielberg, I don’t think much more needs to be said. As far as I was concerned, I saw him as a true deity in the field. His attention to detail, combined with an unmatched mastery of storytelling, created, for example, the masterpiece A.I., after watching which I returned home in a trance-like state that I didn’t recover from for many years.

At that age (20+), I kept struggling to understand how the minds of adult people could create such narratives, with a mix of stylistic elegance, narrative dynamism, and symbolic richness. They weren’t young anymore, I told myself. And yet, I suddenly had a subtle suspicion: what if older people actually become more talented, wiser, more “vigorous,” more experienced as time passes—contrary to my earlier prejudice that they decline into decrepitude, uselessness, lack of energy, and eventually senility and illness?

Hmm, I told myself, this is worth remembering.

For many years, looking around me, my prejudice seemed correct. In Romania, and especially among my regular companions at the terrace near my apartment block, the theory appeared to hold true. At the same time, “over there,” across the ocean and later within European cultural circles, artists seemed at least just as creative, and their ideas increasingly rich and complex. In any case, with the emergence of YouTube, I too abandoned this prejudice and let go of the despair of seeing myself age in the most useless way, in a society marked by corruption, lack of culture, and lack of interest in any constructive pursuit.

Today I believe that, as the duo Daft Punk put it, “our work is never over,” and that long-term mental health management begins with that seemingly outdated idea of “continuous improvement,” once encouraged even among retirees in Baia Mare.

As a corollary, I would dare say that this refinement truly works if you study, work, and create in the fields that genuinely passion you. I would say that not only “arbeit macht frei,” but rather “work with passion” would have been more appropriate. Of course, perhaps Hitler did not intend to push things that far. He must have had his limits too.