PAUL SELING

Varianta în limba română

Acum câțiva ani cineva a dat o spargere într-una din halele noastre industriale. Atunci un agent de poliție a solicitat, spune tata, o anume formă de recompensă pentru a căuta și găsi vinovatul. A fost un nou moment în care am înțeles nu numai faptul că în România poliția este încă destul de coruptă dar și că, atunci când avem nevoie de asistență, nu o putem niciodată găsi.

De-a lungul anilor am tot semnalat abuzurile și atacurile care s-au întâmplat la adresa mea sau a cunoscuților, prietenilor, iubitelor. Am fost pe rând la Poliția Capitalei după o intoxicare suspectă la locul de muncă (am orbit temporar pentru câteva ore, undeva prin 2007 când lucram la firma Asco Construcții, proaspăt angajat de un fost profesor). Am fost la Poliția din Baia Mare când am fost urmărit urcând pe mountain bike drumul spre Stațiunea Izvoare (de o dubă inscripționată cu cuvântul “Candy” care s-a oprit să mă observe trecând), sau de mașini cu combinații de numere ciudate, în timpul unor plimbări nocturne, plimbări prin care încercam să-mi calmez paranoia și să reduc stresul.

La început de ani 2010 am zbughit-o rapid chiar într-un sediu S.R.I. din București când mă vedeam urmărit de un individ bine făcut, care mă însoțea la câteva zeci de metri în urma mea de mai bine de jumătate de oră. Atunci i-am spus domnului care m-a primit că afișul și expoziția lui Mircea Kantor, pe care apărea Monica Bârlădeanu, mi s-a părut ciudat, suspect; eram încă extrem de confuz dar am mai menționat în treacăt și despre unele fenomene de copiere fără permisiune a unor elemente din lucrări de-ale mele de grafică sau muzică, expuse online. Este de înțeles, fenomenul nu este totuși de competența poliției sau serviciilor de securitate națională sau, cel puțin, așa mi-am justificat și eu pe moment lipsa de inițiativă a forțelor de ordine.

Din păcate, cel care citește cu atenție și răbdare acest blog poate înțelege că toate aceste tehnici care par la început inofensive pot degenera în situații dezastruoase și pot căpăta dimensiuni catastrofale, dăunând nu numai celui targetat cât și celor din jur, familiei, comunității, nației chiar.

În ce mă privește am considerat întotdeauna că Poliția sau Securitatea sunt absolut necesare bunei funcționări a societății democratice. Nu am avut niciodată vreo formă de lipsă de respect și dacă cineva a interpretat sau, cu bună știință, a denaturat adevărul, informând terți că nu este așa, a făcut-o în mod deliberat și cu un scop anume. Cu timpul am înțeles că într-o societate coruptă unii dintre acești oameni pot fi totuși sub influența unor rețele de corupție și că nu orice lucrător în uniformă este ceea ce pare a fi.

O altă dezamăgire de proporții a fost slaba cooperare în timpul încercărilor noastre de salva afacerea noastră din Sighetul Marmației. Cum „barca” avea zeci de găuri și apa se infiltra tot mai mult în ambarcațiunea noastră, am tot încercat să sesizăm Poliția de multiplele nereguli pe care nu le mai puteam nici măcar număra. Spre exemplu, mama a găsit în documentele scrise numele a nenumărați medici corupți care dădeau diagnostice false muncitorilor ce voiau să lipsească pe termen lung – pentru munca câmpului sau chiar pentru a pleca la cules de „căpșuni prin Spania”. Astăzi putem vedea, oblic, rezultatele încercărilor noastre de a ne lupta cu morile de vânt.

Ca mică observație – gingașă, bineînțeles – din motive misterioase toate analizele mele din ultimii ani, făcute la Clinica Sante din apropiere (cea de la parterul blocului „Materna”) au dispărut, împreună cu contul meu din baza lor de date. Din câte știu, Maia Morgenstern a fost, cel puțin pentru o vreme, imaginea acestei clinici. Suntem siderați să ne gândim dacă acest lucru nu este pe undeva o coincidență ciudată, legată de vechea speță a „nazismului” despre care voi vorbi în însemnarea ce urmează. Nu m-aș mira ca și în alte clinici în care am fost de-a lungul anilor să se fi întâmplat lucruri similare – dacă nu puse pe seama unor erori de sistem, upgrade-uri, atunci poate pe seama misterioșilor hackeri de pretutindeni.

Haideți, dragi cetitori, să mărturisim acum marile noastre păcate în interacțiunile cu forțele de ordine:

1. În anul I de facultate, subsemnatul s-a adresat cu un ton ludic, jucăuș, unei colege cu apelativul „Fă!”. Colega, soție a unui agent de poliție, s-a scandalizat pe loc. M-am speriat, pentru că în limbajul ardelenesc acest apelativ nu este folosit și practic pot să spun că l-am utilizat fără să-i înțeleg conotația vulgară. Mi se părea mai degrabă amuzant, dar urma să înțeleg că, pe viitor, trebuie să studiez mai îndeaproape dialectele locale și să le înțeleg subtextul, istoria, sonoritatea. Bine de știut, mi-am spus atunci, și așa m-am avântat ulterior chiar în studiul limbilor vechi, al originii limbajului și multe altele.
2. La final de ani ’90, amicul Cristi R., coleg de facultate, mi-a prezentat o frumoasă prietenă a iubitei lui de atunci, Aura I. Gabriela era într-adevăr specială: un corp atletic, armonios, o figură atipică, parcă a unei actrițe de cinema. Gabi îl rugase pe Cristi să ne facă cunoștință. Spunea că nu cunoscuse încă pe nimeni „în sens biblic” și eu păream îndeajuns de finuț, atent și, nu-i așa, frumușel. M-a încântat ideea, deși am avut nițel trac (pe care l-am… ascuns). Experiența urma să fie frumoasă, mai ales că nici eu nu eram cu adevărat un experimentalist la acea vreme, ci mai degrabă un novice. Dar, cu o anumită doză de entuziasm specific începătorilor și nițel talent nativ, totul a decurs mai mult ca perfect. Se pare că, din motive necunoscute nouă, întreg episodul a fost deturnat de o anumită parte a comunității în exact opusul său: ceva nociv, de neînțeles chiar.

Aș specula – la marginea proiecției – că o sosie a Gabrielei se găsește acum în clipul piesei „New Life” a artistului indie Jeremy Glenn. Aș mai „vedea” acolo și o copie destul de fidelă a artistei Madonna. Mi-a plăcut mult piesa și remixurile, iar videoclipul m-a intrigat în ziua în care l-am văzut. Cine erau acei americani sportivi, plesnind de sănătate, care navigau sau înotau în apele cristaline ale unei mări exotice? Dar doamnele simandicoase care aduceau nițel cu cele din stabilimentele noastre artistice, poate chiar dinainte de 1989? În mod cert, videoclipul poate fi văzut „pe două părți”: prin ochii românilor – și atunci personajele sunt interpretabile într-un fel – sau prin ochii occidentalilor – și atunci sensurile sunt cu siguranță altele. Parcă am mai văzut acolo și o copie a artistei românce „Giulia”, pe care, sincer, nu m-a ținut niciodată stomacul s-o urmăresc. Face parte din vechea generație de „copii entuziaști” a căror muzică este atât de proastă și de penibilă încât nu pot să-mi jenez urechile expunându-mă nici măcar la 15 secunde din conținut.

Aș mai nota glumița cu ceasurile – „ești pe ceas” sau „este timpul” – evident o altă trimitere la folclorul autohton sau poate chiar la cel din mediul nostru familial (așa se spune la țară, prin zona Maramureșului). Mai notăm și „noise-ul” vizual, specific unei casete VHS puse la păstrare, care ne-ar indica faptul că „suntem în reluare”, „suntem salvați pe casete video”. Sau doar o trimitere către perioada pre-Revoluție. Discuția poate continua, pentru cei aplecați spre detaliu.

În ce mă privește, am ascultat mai degrabă partea audio, minunându-mă de talentul producătorului și al remixerilor, intrând instant pe canalul labelului Future Classic. Acolo am început să mă desfăt cu alți și alți artiști indie care păreau mult mai eleganți, mai inteligenți și mai culți decât orice se putea vedea în mainstream la acea dată.

3. Spre final de ani ’90 mai duceam colegi, colege și pe iubita de atunci, Oana D., către și dinspre Club A sau alte cluburi din centru. De 3-4 ori în toți acei ani am trecut fără să observ – cred, sper – pe culoarea roșie a semaforului și am fost oprit de mașini de Poliție. M-am „înțeles” sau „am fost înțeles” pentru o sumă modică și mi-am văzut de drum. Dacă și aceste mici infracțiuni – în valoare echivalentă cu cea a două bilete de intrare în Club A – vor fi fost speculate atunci… îmi vine să dau cu basca de pământ.
4. La început de ani 2010 – din câte îmi amintesc aproximativ între 2012 și 2014 – am suferit niște dureri cumplite în zona aparatului urinar. Spun uneori că toate ridurile de expresie pe care le am azi pe frunte, adânci ca naiba, datează de atunci. Oricât m-aș fi testat, nu am găsit vreo cauză. S-a ajuns chiar la a fi bănuit că am o obsesie ciudată sau că merg la analize în mod repetat pentru că aș fi nebun de legat. Nu era așa. Îmi aduc aminte de dr. Argentina Vidrașcu de la Spitalul Militar din Cluj, care mi-a administrat la cerere – intravenos – antibiotice timp de mai multe zile. Branulele erau dureroase, le aveam tot timpul în mână, iar acele cauzau iritații și usturimi îngrozitoare.

Ei bine, dragi cetitori, mi-am luat o amendă pentru expunere indecentă, lol. Cum nu mai știam cum să scap de durere, am făcut timp de 7 minute plajă în pielea goală, ascuns după niște tufe, pe malul Someșului. Cineva a alertat urgent Poliția, care m-a amendat pe loc. Am explicat că încerc să mă expun la căldură și am achitat după o vreme și amenda.

Nu am scăpat de dureri până la internarea mea din mai 2016, când, odată cu antipsihoticul, aceasta a dispărut încă din a doua zi. Am tot meditat asupra posibilității ca uneori, în cazuri extreme, să somatizăm stări mentale atipice până la acest nivel, deși, sincer să fiu, pare nițel cam… incredibil.

Acum, că viața noastră intimă este expusă în detaliu practic „pe toți pereții” și pe „toate ecranele”, ne simțim datori să clarificăm aceste lucruri ce, în mod normal, ar trebui să țină de relația intimă doctor–pacient. Dar, cum nu știm dacă nu am fost interceptați – noi, doctorii, instituțiile medicale – și dacă da, când, cu ce scop, de către ce forțe, considerăm că este mai precaut să facem lumină și în acest caz particular. Mai ales pentru faptul că astăzi medicii sau asistentele, personalul auxiliar, par să știe deja despre noi mai multe decât știm sau ne aducem chiar noi înșine aminte.

5. Venind din Cluj către Baia Mare, acum vreo 15 ani, m-a lovit și pe mine ideea năstrușnică să „dau cu tifla” unui radar, mergând cu 49 la oră prin localitate. Domnul s-a enervat cumplit, m-a oprit și m-a verificat minuțios până am luat vreo 500 de lei amendă. Sincer, regret prostia aceea fără sens. Domnul mi-a trântit justificarea: „Să te înveți minte să mai faci semne obscene poliției!”. Nu era chiar obscen, dar da, asta m-a lecuit să mai glumesc vreodată cu forțele de ordine. Costă, asta e.
6. De-a lungul timpului – în mai bine de 30 de ani – au existat unele interceptări ale unor echipaje care, în mod cert, nu au fost întâmplătoare. Eram de fiecare dată extrem de confuz sau în stări acute de psihoză, iar agenții păreau că ne intersectează trimiși de cineva „de sus”. Eram de obicei în mașină cu familia, mama sau tata, iar micile coincidențe, limbajul – verbal sau corporal – lăsau să se vadă că atitudinea părea a fi mai degrabă de „interogare” decât una neutră. În stările mentale din acele vremuri nu am putut căuta un sens mai profund sau cauzele și nici n-am analizat întâmplările mai în detaliu. Dar memoria mea și probabil și a părinților mai păstrează o întreagă înșiruire de asemenea evenimente cu simbolism interpretabil.

Revin la o observație recentă care mi se pare încă incredibilă, demnă doar de mintea confuză a unui conspiraționist cu veleități de numerolog. Cum probabil și buletinul meu este salvat pe undeva – și cred că în mai multe locuri, instituții – nu pot să nu observ acele stranii „potriviri”. CNP-ul se termină în 240069.

Observații: la 24 de ani, în mai 2002, m-am pricopsit cu diagnosticul de „nebun”, intrând poate pentru totdeauna în sistemul psihiatric. Peste doar câteva zile se împlinesc tot 24 de ani din acel moment. Privitorul este invitat să se adâncească nițel în magia numerelor.

_____________________________________________________________________________________

English version

A few years ago, someone broke into one of our industrial halls. At that time, a police officer allegedly requested, according to my father, a certain form of reward in order to search for and find the culprit. It was another moment when I understood not only that the police in Romania is still quite corrupt, but also that when we need assistance, we can never truly find it.

Over the years, I have repeatedly reported abuses and attacks directed at me or at acquaintances, friends, and girlfriends. I went to the Bucharest Police after a suspicious intoxication at my workplace (I temporarily lost my sight for a few hours, sometime around 2007 when I was working at Asco Construcții, newly hired by a former teacher). I went to the police in Baia Mare when I was followed while riding my mountain bike up the road to Izvoare Resort (by a van marked “Candy” that stopped to observe me as I passed), or by cars with strange license plate combinations, during nighttime walks—walks through which I was trying to calm my paranoia and reduce stress.

In the early 2010s, I rushed into an S.R.I. headquarters in Bucharest when I felt I was being followed by a well-built individual who had been trailing me at a distance of a few dozen meters for more than half an hour. I told the officer who received me that the poster and exhibition by Mircea Kantor, featuring Monica Bârlădeanu, seemed strange and suspicious to me; I was still extremely confused, but I also briefly mentioned certain phenomena of unauthorized copying of elements from my graphic or musical works that were published online. Understandably, such matters are not really within the jurisdiction of the police or national security services—or at least that is how I justified, at the time, the lack of initiative from law enforcement.

Unfortunately, anyone who reads this blog carefully and patiently may understand that these techniques, which initially seem harmless, can degenerate into disastrous situations and take on catastrophic dimensions, harming not only the targeted individual but also those around them—the family, the community, even the nation.

As far as I am concerned, I have always believed that the Police and Security services are absolutely necessary for the proper functioning of a democratic society. I have never shown any form of disrespect, and if anyone has interpreted or deliberately distorted the truth by informing others otherwise, they did so intentionally and with a specific purpose. Over time, I have come to understand that in a corrupt society, some of these individuals may be influenced by networks of corruption, and that not every uniformed officer is what they appear to be.

Another major disappointment was the lack of cooperation during our attempts to save our business in Sighetu Marmației. As our “boat” had dozens of holes and water kept seeping in, we repeatedly tried to notify the police about numerous irregularities that we could no longer even count. For example, my mother found in written documents the names of countless corrupt doctors who issued false diagnoses to workers who wanted extended leave—for agricultural work or even to go pick “strawberries in Spain.” Today, we can only vaguely see the results of our attempts to fight windmills.

As a small—delicate—observation, for mysterious reasons all my medical test results from recent years, conducted at the nearby Sante Clinic (located on the ground floor of the “Materna” building), have disappeared, along with my account in their database. As far as I know, Maia Morgenstern was, at least for a time, the public image of this clinic. We are astonished to consider whether this might not be a strange coincidence, somehow connected to the old “Nazism” case I will discuss in the next entry. I would not be surprised if similar things happened in other clinics I visited over the years—whether attributed to system errors, upgrades, or perhaps to mysterious hackers everywhere.

Let us, dear readers, now confess our great “sins” in our interactions with law enforcement:

1. In my first year of university, I addressed a colleague in a playful, joking tone using the expression “Fă!” She, being the wife of a police officer, was immediately offended. I was startled, as in the Transylvanian dialect this expression is not commonly used, and I can honestly say I used it without understanding its vulgar connotation. It seemed rather amusing to me at the time, but I later realized that I should study local dialects more carefully and understand their subtext, history, and sound. Good to know, I told myself then—and that’s how I later ventured into studying ancient languages, the origins of language, and much more.
2. In the late ’90s, my friend Cristi R., a university colleague, introduced me to a beautiful friend of his girlfriend at the time, Aura I. Gabriela was indeed special: an athletic, harmonious body, an unusual face, almost like that of a film actress. She had asked Cristi to introduce us. She said she had not yet known anyone “in the biblical sense,” and I seemed refined enough, attentive, and, well—good-looking. I was delighted by the idea, although I felt a bit of stage fright (which I… hid). The experience turned out to be beautiful, especially since I myself was not an experimentalist at the time, but rather a novice. Yet, with a certain beginner’s enthusiasm and a bit of natural talent, everything went more than perfectly. It seems that, for reasons unknown to us, the entire episode was later twisted by a certain part of the community into its exact opposite: something harmful, even incomprehensible.

I would speculate—at the edge of projection—that a lookalike of Gabriela now appears in the music video of “New Life” by indie artist Jeremy Glenn. I might also “see” there a fairly faithful copy of the artist Madonna. I really liked the song and its remixes, and the video intrigued me deeply when I first saw it. Who were those athletic, radiant Americans swimming or sailing in the crystal-clear waters of an exotic sea? And those elegant ladies who somewhat resembled figures from our own artistic establishments, perhaps even from before 1989? Certainly, the video can be interpreted in two ways: through Romanian eyes—where the characters take on one meaning—or through Western eyes—where the meanings are entirely different. I also thought I spotted a resemblance to the Romanian artist “Giulia,” whom, honestly, I have never had the stomach to follow. She belongs to that older generation of “enthusiastic kids” whose music is so poor and embarrassing that I cannot bring myself to listen to even 15 seconds of it.

I would also note the little joke with watches—“you’re on the clock,” or “it’s time”—clearly another reference to local folklore or perhaps even to our family environment (as people say in rural Maramureș). Then there is the visual “noise,” typical of an old VHS tape, suggesting that “we are on replay,” “we are stored on video tapes.” Or perhaps just a reference to the pre-Revolution era. The discussion could go on, for those inclined toward detail.

As for me, I focused more on the audio side, marveling at the talent of the producer and remixers, and immediately exploring the Future Classic label’s channel. There I began discovering more and more indie artists who seemed far more elegant, intelligent, and cultured than anything present in the mainstream at the time.

3. Towards the late ’90s, I used to drive colleagues and my then-girlfriend, Oana D., to and from Club A and other downtown clubs. On 3–4 occasions, I crossed on a red light without noticing—at least I hope so—and was stopped by police cars. I “reached an understanding,” or “was understood,” for a small amount of money and went on my way. If even these minor offenses—worth about two Club A tickets—were later exploited… it makes me want to throw my cap to the ground.
4. In the early 2010s—roughly between 2012 and 2014—I suffered terrible pain in the urinary area. I sometimes say that all the deep expression lines on my forehead date back to that time. No matter how many tests I took, no cause was found. I was even suspected of having a strange obsession or of undergoing repeated tests because I was mentally unstable. That was not the case. I remember Dr. Argentina Vidrașcu from the Military Hospital in Cluj, who administered intravenous antibiotics at my request for several days. The IV lines were painful; I constantly had them in my hand, and the needles caused severe irritation and burning.

Well, dear readers, I even received a fine for indecent exposure—lol. Not knowing how else to relieve the pain, I spent seven minutes sunbathing naked, hidden behind some bushes on the banks of the Someș River. Someone alerted the police, who fined me on the spot. I explained that I was trying to expose myself to heat and eventually paid the fine.

I did not get rid of the pain until my hospitalization in May 2016, when, with the introduction of an antipsychotic, it disappeared the very next day. I have often reflected on the possibility that, in extreme cases, we might somatize atypical mental states to such a degree—although, honestly, it seems a bit… unbelievable.

Now that our intimate life seems to be exposed in detail “on every wall” and “on every screen,” we feel compelled to clarify these matters which, under normal circumstances, should remain within the private doctor–patient relationship. However, since we do not know whether we—along with doctors and medical institutions—have been monitored, and if so, when, for what purpose, and by whom, we believe it is safer to shed light on this particular case as well. Especially since nowadays doctors, nurses, and auxiliary staff seem to know more about us than we ourselves know or remember.

5. While driving from Cluj to Baia Mare about 15 years ago, I had the mischievous idea to “mock” a speed radar by driving at 49 km/h through a locality. The officer became extremely irritated, stopped me, and checked everything thoroughly until I received a fine of about 500 lei. Honestly, I regret that pointless act. He justified it bluntly: “Let this teach you not to make obscene gestures at the police!” It wasn’t exactly obscene, but yes—this cured me of ever joking with law enforcement again. It costs, that’s the reality.
6. Over time—over more than 30 years—there have been certain encounters with patrol units that were certainly not random. Each time, I was either extremely confused or in acute psychotic states, and the officers seemed to intersect with us as if sent by someone “from above.” I was usually in the car with my family, my mother or father, and small coincidences, as well as verbal and body language, suggested that their attitude was more one of “interrogation” than neutrality. In those mental states, I could not search for deeper meaning or causes, nor did I analyze the events in detail. But my memory—and probably my parents’ as well—still holds a long sequence of such events, filled with interpretable symbolism.

I return to a recent observation that still seems unbelievable to me, worthy only of the confused mind of a conspiracy theorist with numerological inclinations. Since my ID number is likely stored somewhere—and probably in multiple institutions—I cannot help but notice these strange “coincidences.” My personal numeric code ends in 240069.

Observations: at the age of 24, in May 2002, I received the diagnosis of being “insane,” thus entering, perhaps permanently, the psychiatric system. In just a few days, it will mark 24 years since that moment. The reader is invited to delve a little into the “magic of numbers.”