Denaturarea memoriei / Memory distortion

Varianta în limba română

Dragi cetitori, în însemnarea de astăzi vom analiza câteva metode de manipulare a memoriei. Bineînțeles rareori, dacă nu chiar niciodată, acest fel de manipulare este pusă la cale în scopuri constructive sau pozitive. Manipularea însăși, ca metodă, presupune că cineva din exterior dorește să ne inducă pe noi, targetul, sau pe cei din jur, în eroare; să perpetueze un neadevăr, să mascheze fapte, întâmplări, să denatureze sau să ascundă indicii, probe care, lăsate la vedere, ar putea să aducă lumină într-o situație particulară.

Avem mai nou de-a face cu termenul “gaslighting”. Nu de puține ori întâlnim în viață parteneri de relație care doresc să ne inducă în eroare prin metode mai mult sau mai puțin abile; ei vor poate să-și ascundă greșeli, minciuni din trecut, poate vor să ne închidă de-a dreptul într-o falsă realitate care le va servi mai târziu ca punct de sprijin sau chiar de „plecare”. Bineînțeles, la baza gaslighting-ului stă nu numai incapacitatea de a-ți asuma greșelile, dar și cea de a ți le explica ție însuți. Oamenii care fac asta sunt la rândul lor traumatizați și au învățat probabil aceste metode fie de la propriii părinți, fie de la foști parteneri.

În opinia mea, a-ți ascunde „sub preș” defectele de caracter, aidoma unei pisici care pleacă de la litieră, nu servește nimănui. Cei care fac asta trec prin viață lăsând în urmă doar victime, dizarmonie, dezastru după dezastru, în final. Ce e și mai trist este că majoritatea nu pot conștientiza măcar situația, d-apoi să și caute ajutor, să meargă la terapie sau să aibă vreodată vreo discuție deschisă, sinceră cu cineva. Uneori reușim, alteori nu, să depistăm la timp acest tip de comportament și să ieșim cu grație dintr-un asemenea binom. Alteori cădem victimă nu numai agresorului, ci și grupului său de susținere – prieteni, familie – care au grijă ca proiectul falsei realități pe care o propun să fie dus mai departe; uneori cu ambiție, perseverență și multă îndârjire. Am observat din nou cum vechea zicală românească „cine se-aseamănă se-adună” are un solid fundament și bună reprezentare și în epoca modernă.

Revenind la metodele de manipulare a memoriei, aș nota în primul rând pe cea a contestării stării sau echilibrului mental al unui target, provocându-l în mod constant la a rememora diverse porțiuni, evenimente, detalii din trecut. Bineînțeles, pentru a pune la cale așa ceva este nevoie de o muncă de cercetare asiduă și insistentă: se vor culege date din anturaj, se va intervieva familia, prietenii, colegii de muncă, comunitatea. Cei mai ambițioși pot chiar pune mâna pe albumul de poze al familiei, pot vizita targetul acasă, pentru a-i inspecta spațiul personal; se poate afla ce citește, ce filme vizionează, ce muzică ascultă, cu cine se iubește sau s-a iubit etc.

Astăzi, în era internetului și a misterioșilor hackeri de pretutindeni, este deseori îndeajuns să ținem sub observație istoricul de browsing, să inspectăm periodic computerul personal etc. Putem chiar afla date despre interesele sexuale, despre subiecte de studiu, putem la nevoie citi conversații private pe social media; putem urmări activități sportive, verifica date biometrice, scana fotografii de profil – ale prietenilor, ale familiei – adaptându-ne în mod constant schemele de manipulare la schimbările pe care le observăm în feed-uri. Cei mai ambițioși se pot insinua din nou în proximitatea fizică a unui target – spre exemplu, aflând de la magazinul de la colțul blocului ce cumpără acesta, ce se discută, cum se negociază. Variațiunile sunt infinite, în funcție de miză și caracterul rețelelor de agresori sau manipulatori.

Nu vom intra astăzi în metode prea complexe, pentru că deja am acoperit în semestrul acesta multe dintre acestea. Dar doresc totuși să descriu acum una infailibilă: cea a distrugerii imaginii de sine timpurii sau, cum spune literatura de specialitate, cea a „copilului interior”.

Mulți dintre noi nu realizează faptul că amintirile din perioada de început a vieții formează deprinderi, obiceiuri și trasează axe de dezvoltare ale adultului pe întregul parcurs ulterior. Unii dintre noi, mai abili, știm să respectăm și să rememorăm – dacă nu pentru ceilalți, pentru noi înșine – aceste amintiri și să le analizăm, să le decriptăm, să le înțelegem în contextul de atunci, să le aducem în prezent și chiar să le justificăm. Felul în care înțelegem lumea depinde de aceste condiționări: cine ne-au fost bunicii, părinții, cum ne-au educat, în lumina căror idei sau principii, cum am folosit sau dus mai departe cu noi această moștenire.

Unii nu sunt foarte norocoși. Mulți provin din familii dezorganizate, au suferit abuzuri, au fost ignorați sau poate prea protejați. M-am amuzat uneori discutând cu alți „colegi de generație”, împărtășind și analizând detalii despre copilăria noastră în comunismul târziu, în care frustrările, lipsurile și tensiunea care plutea pretutindeni în aer ne-au afectat în moduri greu de înțeles: am mâncat cu toții bătaie, unii cu o palmă, unii cu o curea, o joardă sau un șlap peste fund, s-a țipat la noi, ne-am luat la bătaie cu alți copii. Una peste alta, trebuie să admitem că nimeni nu e perfect și nici o perioadă istorică nu a oferit un context suficient de sigur pentru ca generația pe care a creat-o să își poată asuma măcar rolul de exemplu, dacă nu chiar de vizionar.

A ne împăca cu trecutul, a-l analiza, a accepta în cadru mai larg toate aceste transformări, a ne înțelege părinții și, de fapt, întreaga lor generație este un lucru important în procesul de maturizare afectivă și apoi însănătoșire – atât psihică, cât și fizică. Din păcate, mulți dintre noi nu știu să facă acest lucru și rămân nu numai blocați în acest cerc vicios al resentimentelor și reproșurilor, ci duc mai departe în viitor comportamente similare, creează tensiuni nedorite și chiar de neînțeles pentru noile generații. Cum astăzi societatea globală pare mai înclinată spre a-și proteja copiii, cum narativul oficial este centrat pe integrare, înțelegere, analiză și compasiune, ai spune că ne găsim într-un punct important în evoluția noastră ca civilizație globală. Repet și aici, ca și în alte însemnări, consider că integrarea AI în educația copiilor va împinge mai departe această tendință și că poate, poate, personalitățile oamenilor din viitor vor fi tot mai puțin asimetrice sau atipice.

Dar, nu-i așa, până atunci trebuie să mai avem de-a face cu corupția și complicatele ei rețele. Este deja evident pentru cetitorii mei mai vechi: a manipula memoria unui adult prin a-i „reaminti” în mod constant „cine a fost”, cine i-au fost rudele, părinții, prietenii, iubitele, a da exemple și contraexemple, a-l compara cu figuri importante care populează ariile sale de interes sau, din contră, cu cei care și-au ratat evoluția profesională, afectivă, sexuală sau pur și simplu „umană” este, nu-i așa, o posibilă „soluție”.

Foarte la îndemână este să te fixezi cu insistență pe un eveniment traumatizant, jenant, penibil, dureros. Cu cât mai timpurie este amintirea, cu atât mai dificil este de negociat cu agresorul și apoi cu tine însuți. La vârste fragede nu am dezvoltat încă suficiente metode de autoprotecție: a raționaliza, a analiza și integra o traumă, a înțelege comportamentul celor implicați sau contextul și, până la urmă, a depăși momentul cu adevărat. Unele studii ar sugera că emoțiile timpurii (și nu numai) se fixează în creier sub forma unor complexe structuri chimice – cetitorul este invitat să facă un studiu individual pe această temă. Dacă atacăm în mod constant și pe termen lung asemenea structuri, revizitând zi după zi, an după an, deceniu după deceniu aceste amintiri, nu facem decât să adâncim trauma. Aș îndrăzni să speculez că este și aceasta de-a dreptul o formă disimulată de lobotomizare, uneori mai nocivă și mai distructivă chiar decât procesul clasic ce se aplica în trecut în unele instituții psihiatrice.

Astăzi, în era internetului și a misterioșilor hackeri de pretutindeni, este deseori îndeajuns să ținem sub observație istoricul de browsing, să inspectăm periodic computerul personal etc. Putem chiar afla date despre interesele sexuale, despre subiecte de interes, de studiu, putem la nevoie citi conversații private pe social media; putem urmări activități sportive, verifica date biometrice, scana fotografii de profil – ale prietenilor, ale familiei – adaptându-ne în mod constant schemele de manipulare la schimbările pe care le observăm în feed-uri. Cei mai ambițioși se pot insinua din nou în proximitatea fizică a unui target – spre exemplu, aflând de la magazinul de la colțul blocului ce cumpără acesta, ce se discută, cum se negociază. Variațiunile sunt infinite, în funcție de miză și caracterul rețelelor de agresori sau manipulatori.

Mulți dintre noi nu realizează faptul că amintirile din perioada de început a vieții formează deprinderi, obiceiuri și trasează axe de dezvoltare ale adultului pe întregul parcurs al vieții. Unii dintre noi, mai abili, știm să respectăm și să rememorăm – dacă nu pentru ceilalți, pentru noi înșine – aceste amintiri și să le analizăm, să le decriptăm, să le înțelegem în contextul de atunci, să le aducem în prezent și chiar să le justificăm. Felul în care înțelegem lumea depinde de aceste condiționări: cine ne-au fost bunicii, părinții, cum ne-au educat, în lumina căror idei sau principii, cum am folosit sau dus mai departe cu noi această moștenire.

Unii nu sunt foarte norocoși. Mulți provin din familii dezorganizate, au suferit abuzuri, au fost ignorați sau poate prea protejați. M-am amuzat uneori nițel discutând cu alți „colegi de generație”, împărtășind și analizând detalii despre copilăria noastră în comunismul târziu, în care frustrările, lipsurile și tensiunea care plutea pretutindeni în aer ne-au afectat în moduri greu de înțeles: am mâncat cu toții bătaie, unii cu o palmă, unii cu o curea, o joardă sau un șlap peste fund, s-a țipat la noi, ne-am luat la bătaie cu alți copii. Una peste alta, trebuie să admitem că nimeni nu e perfect și nicio perioadă istorică nu a oferit un context suficient de sigur pentru ca generația pe care a creat-o să își poată asuma măcar rolul de exemplu, dacă nu chiar de vizionar.

Uneori agresorii nu aleg o amintire sau un detaliu jenant, ci unul cu specific sexual. Poate aflăm de un eșec în dragoste, poate la o întâlnire importantă am vărsat pe noi o ceașcă de cafea și date-ul nostru ne-a ridiculizat. Poate că în noaptea în care ne-am cunoscut partenerul în sens biblic „performanța” noastră nu s-a ridicat la standardele comunitare. Ei bine, dragi cetitori, cu siguranță că a ni se reaminti acest tip de „greșeli” – nouă, familiei, prietenilor sau chiar comunității, uneori chiar nației – lol – nu are niciun rezultat pozitiv sau constructiv.

Cei care deja au luat la cunoștință din însemnările noastre precedente despre cum un asemenea detaliu poate ajunge produs mediatic – videoclip, reclamă la un produs, film artistic, serial chiar, lol – înțeleg acum mecanismele lui intime de acțiune. Vom rememora probabil la fiecare expunere, noi și grupul nostru de suport, aceste informații. Ne vom întreba unde am greșit, noi sau partenerul/partenera. Ne vom face autoanaliză, autocritică, ne vom frământa zi după zi, an după an, deceniu după deceniu, întrebându-ne cine, cum și de ce va fi pus la cale o asemenea grozăvie. Uneori vom merge la terapie, nereușind să explicăm mai nimic din „modus operandi”-ul acestor agresori, părând uneori ridicoli, alteori pricopsindu-ne cu diagnostice total irelevante pentru situația noastră particulară.

Mai reamintesc cetitorului fidel că povesteam și despre situații în care, fără suficient material jenant, ridicol, compromițător pentru noi sau pentru cei din jur, este nevoie de a provoca sau introduce în context noi și noi „indicii”. Actori sau actrițe, personaje abile, vor ști să profite fie de inocența noastră, fie de confuzie sau stări mentale de dezechilibru și să ducă la bun sfârșit această inițiativă. Sunteți invitați să citiți postările din săptămânile trecute pentru a vă edifica mai în amănunt asupra acestor metode specifice.

Este important pentru cei targetați prin asemenea metode să se protejeze în mod continuu de agresiuni și agresori. Anturajul trebuie să fie atent verificat și selecționat, iar informația care accede în bula noastră personală necesită a fi bine filtrată și analizată. Bineînțeles, aceste lucruri nu sunt întotdeauna posibile și nici nu pot fi duse spre perfecțiune. Nu știm niciodată cine ne vizitează în mod spontan, cine ne dă „add friend” sau „follow” pe o rețea de socializare, care dintre favoriții noștri – fete, băieți, melodii sau cântăreți, lol – sunt intersectați de o rețea manipulatoare și dezinformați sau informați despre situația noastră particulară.

Dar, nu-i așa, nici să ne izolăm într-o peșteră, după 16 ore de zburat cu avionul până în Himalaya, nu este de fapt o soluție. Sfatul nostru, deja aproape bătrânesc, este să avem încredere în noi înșine, să ne acceptăm trecutul, prezentul și pe cei din jur atât atunci când se comportă frumos, cât și atunci când greșesc. Să încercăm să înțelegem că oamenii sunt (încă) imperfecți și că toată lumea are dreptul să învețe și să experimenteze viața și Lumea în toată complexitatea ei, cu bune și cu rele. Și uneori să mai acceptăm și daune provocate de cei încă mai puțin norocoși sau învățați, în complicatul nostru echilibru și parcurs comun spre viitor.

_____________________________________________________________________________________

English version

Dear readers, in today’s entry we will briefly analyze several methods of memory manipulation. Of course, rarely—if ever—is this kind of manipulation devised for constructive or positive purposes. Manipulation itself, as a method, implies that someone from the outside wishes to mislead us, the target, or those around us; to perpetuate an untruth, to conceal facts and events, to distort or hide clues and evidence which, if left visible, could shed light on a particular situation.

More recently, we have been dealing with the term “gaslighting.” Quite often in life we encounter relationship partners who wish to mislead us through more or less subtle methods; they may want to hide mistakes, lies from the past, or perhaps lock us outright into a false reality which may later serve them as a point of support or even a point of “departure.” Of course, at the core of gaslighting lies not only the inability to take responsibility for one’s mistakes, but also the inability to explain them to oneself. People who do this are themselves traumatized and have likely learned these methods either from their own parents or from former partners.

In my view, sweeping character flaws “under the rug,” much like a cat leaving its litter box, serves no one. Those who do this go through life leaving behind only victims, disharmony, disaster after disaster in the end. What is even sadder is that most are unable even to become aware of the situation, let alone seek help, go to therapy, or ever have an open, honest discussion with someone. Sometimes we manage, sometimes we do not, to identify this type of behavior in time and exit such a dynamic gracefully. Other times we fall victim not only to the aggressor but also to their support group—friends, family—who ensure that the project of the false reality they propose is carried forward; sometimes with ambition, perseverance, and great stubbornness. I have once again observed how the old Romanian saying “birds of a feather flock together” has a solid foundation and good representation even in the modern era.

Returning to methods of memory manipulation, I would first note the one that involves questioning the mental state or balance of a target by constantly prompting them to recall various segments, events, and details from the past. Of course, in order to orchestrate something like this, a sustained and persistent research effort is required: data will be gathered from one’s social circle, family, friends, coworkers, and the community will be interviewed. The more ambitious may even get hold of the family photo album, visit the target at home in order to inspect their personal space; it becomes possible to find out what they read, what films they watch, what music they listen to, who they love or have loved, etc.

Today, in the era of the internet and mysterious hackers everywhere, it is often enough to keep an eye on browsing history, to periodically inspect a personal computer, and so on. We can even find out data about sexual interests, topics of study, we may read private conversations on social media if needed; we can track sports activities, verify biometric data, scan profile photos—of friends, of family—constantly adapting manipulation schemes to the changes we observe in feeds. The more ambitious may once again insert themselves into the physical proximity of a target—for example, by finding out from the corner store what that person buys, what is discussed, how negotiations take place. The variations are endless, depending on the stakes and the nature of the networks of aggressors or manipulators.

We will not go today into overly complex methods, because we have already covered many of them this semester. However, I would still like to describe now one that is infallible: the destruction of early self-image or, as specialized literature calls it, the “inner child.”

Many of us do not realize that memories from the early stages of life form habits, behaviors, and trace developmental axes of the adult throughout the entire course of life. Some of us, more skilled, know how to respect and revisit—if not for others, at least for ourselves—these memories, to analyze them, to decode them, to understand them in their original context, to bring them into the present, and even to justify them. The way we understand the world depends on these conditionings: who our grandparents and parents were, how they raised us, in the light of which ideas or principles, how we used or carried forward this inheritance.

Some are not very fortunate. Many come from disorganized families, have suffered abuse, have been neglected or perhaps overprotected. I have sometimes been slightly amused discussing with other “peers of my generation,” sharing and analyzing details about our childhood in late communism, where frustrations, shortages, and the tension that floated everywhere in the air affected us in ways difficult to understand: we all got beaten, some with a slap, some with a belt, a switch, or a slipper on the backside, we were shouted at, we fought with other children. All things considered, we must admit that no one is perfect and no historical period has provided a sufficiently safe context for the generation it created to be able to assume even the role of example, if not that of visionary.

To come to terms with the past, to analyze it, to accept within a broader framework all these transformations, to understand our parents and in fact their entire generation is an important step in the process of emotional maturation and then healing—both psychological and physical. Unfortunately, many of us do not know how to do this and remain not only stuck in this vicious circle of resentment and reproach but also carry similar behaviors into the future, creating tensions that are unwanted and even incomprehensible to new generations. As today global society seems more inclined to protect its children, as the official narrative is centered on integration, understanding, analysis, and compassion, one might say that we find ourselves at an important point in our evolution as a global civilization. I repeat here, as in other entries, that I believe the integration of AI in children’s education will further push this trend and that perhaps, just perhaps, the personalities of people in the future will become less and less asymmetrical or atypical.

But, of course, until then we still have to deal with corruption and its complex networks. It is already clear to my older readers: to manipulate an adult’s memory by constantly “reminding” them who they were, who their relatives were, their parents, friends, lovers, by giving examples and counterexamples, by comparing them with important figures that populate their areas of interest or, on the contrary, with those who have failed in their professional, emotional, sexual, or simply “human” development is, indeed, a possible “solution.”

It is very easy to fixate insistently on a traumatic, embarrassing, painful, or humiliating event. The earlier the memory, the more difficult it is to negotiate with the aggressor and then with oneself. At young ages we have not yet developed sufficient methods of self-protection: to rationalize, to analyze and integrate trauma, to understand the behavior of those involved or the context, and ultimately to truly overcome the moment. Some studies would suggest that early emotions (and not only early ones) become fixed in the brain in the form of complex chemical structures—the reader is invited to conduct their own study on this topic. If we constantly and over long periods attack such structures, revisiting day after day, year after year, decade after decade these memories, we only deepen the trauma. I would even dare to speculate that this is in itself a disguised form of lobotomization, sometimes more harmful and destructive than the classical process that used to be applied in the past in certain psychiatric institutions.

Sometimes aggressors do not choose a memory or an embarrassing detail, but one with a sexual nature. Perhaps we find out about a failed romantic experience, perhaps at an important meeting we spilled a cup of coffee on ourselves and our date ridiculed us. Perhaps on the night we first knew our partner in the biblical sense, our “performance” did not meet community standards. Well then, dear readers, certainly being reminded of such “mistakes”—to us, to our family, friends, or even the community, sometimes even the nation—lol—has no positive or constructive outcome.

Those who have already learned from our previous entries how such a detail can become a media product—a video clip, an advertisement, a feature film, even a series—lol—now understand its inner mechanisms of action. We will likely relive, at every exposure, both we and our support group, these pieces of information. We will wonder where we went wrong, whether it was us or our partner. We will engage in self-analysis, self-criticism, we will torment ourselves day after day, year after year, decade after decade, asking who, how, and why such a thing was orchestrated. Sometimes we will go to therapy, unable to explain almost anything about the “modus operandi” of these aggressors, sometimes appearing ridiculous, other times ending up with diagnoses that are entirely irrelevant to our particular situation.

I also remind the loyal reader that we spoke about situations in which, without sufficient embarrassing, ridiculous, or compromising material about us or those around us, it becomes necessary to provoke or introduce new “clues” into the context. Actors or actresses, skilled characters, will know how to take advantage either of our innocence, or of confusion, or of states of mental imbalance, and bring this initiative to completion. You are invited to read the posts from previous weeks to gain a more detailed understanding of these specific methods.

It is important for those targeted by such methods to continuously protect themselves from aggression and aggressors. One’s social circle must be carefully checked and selected, and the information that enters our personal bubble must be well filtered and analyzed. Of course, these things are not always possible and cannot be brought to perfection. We never know who visits us spontaneously, who sends us a “friend request” or a “follow” on a social network, which of our favorites—girls, boys, songs, or singers, lol—are intersected by a manipulative network and misinformed or informed about our particular situation.

But of course, isolating ourselves in a cave after a 16-hour flight to the Himalayas is not really a solution either. Our advice, already almost old-fashioned, is to trust ourselves, to accept our past, our present, and those around us both when they behave well and when they make mistakes. Let us try to understand that people are (still) imperfect and that everyone has the right to learn and experience life and the world in all its complexity, with both good and bad. And sometimes, let us also accept the damages caused by those who are still less fortunate or less educated, within our complicated balance and shared journey toward the future.