PAUL SELING

Varianta în limba română

Am mai povestit asta într-o postare de Facebook, în urmă cu vreo 2 ani poate. În mod cert că am fost și eu adolescent tipic, respingând sfaturile bătrânilor – știam eu mai bine cum “curge” viața la 17-18 ani: rapid, cu decizii luate din instinct, schimbând într-o zi mediul și ocupația de 5-6 ori fără a simți vreo urmă de oboseală (de la școală la terenul de basket, de la terasa cu bere la dealurile din spatele orașului, de la pupat în scară la discoteca de după ora 23, șamd)

De fapt am tot meditat la diferența dintre bătrâni pensionari și adolescenți de liceu. Mai rețin fragmente din gândurile de acum 10-15 ani, deși sunt deja tot mai spălate de evenimente nefaste care, fără să mai pot face nimic, îmi suprascriu tot mai des și tot mai profund memoria recentă și cea de durată.

Îmi amintesc că mă tot gândeam la bătrânețe ca la un simplu stadiu al omului aflat spre finalul vieții: cu memoria plină de experiențe și deseori puțin ascultat de tineri, lipsit aparent de o parte din funcțiile sociale de care se bucură încă adulții și din plin, tinerii. Amicul meu Cristi R. mi-a povestit, acum vreo 30 de ani, de o istorie haioasă: într-un parc african existau elefanți tineri care începuseră încă de devreme, după includerea în rezervație, să se atace unii pe alții și chiar să se omoare între ei. La scurt timp după ce în parc au fost introduși elefanți bătrâni fenomenul a încetat complet. Se pare că aceștia din urmă funcționau nu numai ca mediatori ci și aduceau o nouă formă de informație în grup – doar elefanții nu sporovăiesc între ei, nu-i așa? – informație care era transmisă în limbajul lor, instinctual, calmând tensiunile și eliminând violența.

Acuma, în mod cert că există o oarecare diferență între bătrânul tipic din blocurile gri, pe care-l văd la terasa de lângă bloc, stând cu paharul de rachiu în față încă de la 9 a.m. și bătrânul cult, bun profesionist, fost medic, arhitect, șamd. Cum eu am avut doar bunici simpli, de la țară, fără școli și niște părinți tineri n-am avut vreo formă de comunicare cu generația din urmă. Asta m-a făcut bineînțeles să caut și să respect – poate excesiv de mult – opinia altor oameni în etate pe care uneori i-am întâlnit de-a lungul vieții, la ocazii speciale.

În mod cert mi-a plăcut la ei lipsa completă a nevoii de a epata, de a demonstra – mie, lor sau celor din jur – orice. Încă de mic mi s-a părut ridicolă tentația adulților de a juca complicatele lor jocuri de societate și mai ales vizibila inflație a ego-urilor care uneori mă sidera, alteori mă făcea să îmi rețin cu greu amuzamentul. Bătrânii speciali pe care îi întâlneam eu păreau lipsiți de nevoia asta, deși sunt sigur că există și unii care fac așa ceva până la sfârșitul vieții.

Cu tristețe mi-am dat seama încă de timpuriu că, odată intrat în rândul oamenilor, trebuie totuși dacă nu să joci în asemenea tragicomedii măcar să le înțelegi dinamica pentru a te feri pe cât posibil; dar, urma să înțeleg, n-ai unde fugi până la urmă. Lumea e obtuză, incultă, speculează, trădează, manipulează, șamd. Mai târziu urma să realizez și că lumea abuzează și de ce nu, chiar te omoară; o nebunie după alta, colorată în cele mai sumbre nuanțe, populată de o masă imensă de actori, o mână de regizori, câțiva muzicanți și ceva scenografi, lol.

Bineînțeles, m-am întrebat oare ce îi mână pe toți acești oameni înainte? Păi, mi-am răspuns, instinctul sexual în primul rând. Aidoma cocoșilor de munte sau păunilor de la Zoo, bărbații au nevoie să își arate în mod constant penajul, musculatura aripilor, forța ghearelor, eleganța zborului. Doamnele, recepționând asemenea dansuri nupțiale îi aleg probabil în funcție de nevoia de moment sau planurile pe termen lung, acceptă sau resping avansuri. Unele specimene sunt mai colorate, mai reușite, altele mai puțin. Mare dramă și aici: unii sau unele știu să evite mai elegant potențiale conflicte; alții rămân ranchiunoși poate toată viața; nici nu ne putem închipui cât de grav poate să fie să respingi un potențial candidat cu inabilitate sau lipsă de tact. Lol.

Oricum, mare nebunie, mi-am spus eu în gând la vreo 20 de ani. Dar. Rumeg eu nițel: nici s-ajungi brusc la mentalitatea unui om bătrân nu-i mare afacere! Dacă ăsta-i “jocul” îl vom juca, și îl vom juca încercând pe cât posibil să evităm riscurile, să aplanăm posibile conflicte. Nu ne vom “întinde” prea mult în afara limitelor ca să nu fim dezamăgiți și nici nu vom cere de la Lume ceea ce în mod cert nu-i stă în putere să ne ofere.

Uite-așa am ales eu o cale ușor moderată de a trece prin balta plină de rațe, sperând ca la mal să ies cu penajul foarte puțin dacă nu chiar deloc umed. Dar după o vreme de “playing it safe” am simțit totuși nevoia să împing nițel pereții virtuali ai acestui tunel întunecat care era de fapt “timeline-ul” vieții mele de până atunci. Învățasem de la muzică asta: nu prea ascultă nimeni o compoziție monotonă, fără schimbări de ritm și accente vizibile. Până la urmă, mi-am spus, nu-s chiar făcut pentru moderație dar nici pentru atipicării ieșite complet din comun sau din scară.

Gândul de a percepe viața ca pe o compoziție muzicală mi-a venit pe nesimțite și s-a insinuat gradual în mentalitatea mea de om tânăr. Cum văd deseori situații, persoane, locuri, cuvinte în culori, percep ritmuri sau chiar le asociez cu stiluri muzicale am început să-mi construiesc din mers acest “live-act”. Acceptam sau respingeam informație sau oameni în funcție de cum simțeam momentul, cum integram trecutul – și cel recent și cel îndepărtat. Dacă aveam nevoie de culori calde și ritmuri vibrante mă întâlneam cu fata X. Sau, dacă mă vedeam cu Y și aducea o nuanță întunecată în ceea ce percepeam pe moment a fi un peisaj pastelat, evitam interacțiunea.

Și uite-așa au trecut ani mulți în care am învățat tot mai mult să controlez acest fir narativ, să-l modulez pe și prin context, să-l dinamizez sau să-l aplatizez. Lucrurile mergeau bine, părea că-s un DJ adevărat într-un club invizibil sau cel puțin unul cu granițe extrem de îndepărtate, de necuprins de ochiul neexperimentat. Dar, să fiu sincer, de la un moment dat părea că experimentul meu stagnează nițel. Mă pricepeam binișor, îmi spuneam. Ar fi cazul să mut totul în alt registru: unul mai abstract, mai experimental, mai ludic și în același timp o provocare a contextului la o altă scară.

Primul pas a fost să accept în viața mea oameni – și în special femei – cu personalități atipice. Integram astfel în “timeline” elemente necunoscute: oameni mai tineri, alte generații, stiluri noi, atitudini mai ciudate; sau cel puțin asta speram să obțin. Am fost de-a dreptul uluit să observ că noile generații rulau aceleași scenarii, aveau poate prejudecăți la fel de obosite – uneori și mai și – clișee mentale și de vorbire aidoma celor cu care crescusem și eu. Pe de altă parte în spectrul “samplelor” care intrau razant în compoziția mea am găsit și frumoase excepții, pe care mi le-aș fi dorit transformate de-a dreptul în “teme” ale “mix-ului” vieții mele. Cântec care începuse ca “warmup”, crescând an după an, numai bun de stabilit mood-ul, ambianța și acum putea deveni cu adevărat o lucrare complexă la care se putea cânta chiar în duet.

Dar, dar! Totuși, mă vedeam acum închis într-un paradox ciudat: cum de toți cei din jur își duceau viețile fără nici un plan prestabilit? Cum improvizau ei în fiecare moment, cu fiecare conversație, cum își alegeau partenerii, se căsătoreau, făceau copiii, divorțau apoi, împărțeau averi, dădeau faliment, reconstruiau totul de la zero, șamd? Păi, scuza-mă, îmi spun eu uimit, asta e mult mai mișto decât ce faci tu băbăiatule! Asta e cu adevărat curajul maxim de a exista, pur și simplu! A lua decizii ad-hoc, a-ți trăi viața, a nu-ți face nu știu ce planuri pe termene lungi sau chiar pentru următoarele generații. Dacă asta era muzica, în mod cert nu era din registrul celei pe care o făceam eu. Și dacă voiam totuși s-o asimilez cu un stil anume, aș fi putut-o numi în cel mai fericit caz “avant-garde”, lol. Deși, sincer să fiu, toată comparația asta era tot o raționalizare inutilă și puteam liniștit să renunț la genul ăsta de asocieri: pur și simplu alții nu fac din viața lor o “poveste” cu început și final, cu sens, cu structură, perioade de tranziție, suișuri și coborâșuri și teme repetitive.

I-am invidiat nespus în acel moment pe toți cei plini de aplomb, energie, nițel naivi, nițel iresponsabili chiar. Fără frică și fără judecăți inutile își făceau drum prin viață – spre ziua de mâine – cu optimism, încredere, învingând fiecare greutate zi după zi. Și ce era cel mai de invidiat, unii o făceau în cupluri, muncind cot la cot la chestia asta. Realitate pe care nu numai că nu o cunoșteam, nici măcar nu mi-o puteam imagina, d-apoi s-o și înțeleg.

A existat apoi o scurtă perioadă în care mi-am zis: hai că fac și eu la fel. Pur și simplu nu mai planific nimic, sparg tiparele, uit de piesa începută și dusă înainte atâtea zeci de ani. Să zicem că fac și eu avant-gardă, că experimentez cu zgomot, cu informație fără sens, integrând în timeline și apoi exportând orice venea din context. Normal, totuși nu puteam renunța la a raționa și compilam tot mai cu ambiție și tot mai greu în același timp noi influențe: noi personaje, noi întâmplări, umor absurd, cacofonii, atacuri la integritatea fizică, amenințări, violență, sex atipic, șamd. Neah, e deja prea spectaculos, îmi zisei eu! Nu renunț la DJ-mixul meu defel ci acum e perioada de climax așteptată de atâta vreme de publicul (meu) invizibil.

Era totul foarte interesant. Oricât, față de mersul molcom, pe care pe termen lung l-ai fi putut asimila cu cel al Bolero-ului, acum pereții îndepărtați ai clubului vibrau – intuiam eu – cu adevărat. Paharele zornăiau pe mese, fustele fetelor tremurau din cauza infrasunetelor. Discoteca era îndeajuns de mare să și sari în cap! Fain, fain, îmi zic eu, dar după un asemenea exces e nevoie – știe orice artist – și de o revenire la calm, poate la tema inițială.

Ei bine, dragi cetitori, acum descopeream că la platane se înghesuiau deja de o bună bucată de vreme alți artiști. Cum purtasem tot timpul ochelari de soare în club nu realizasem că deja butoanele erau rotite aiurea, stroboscoapele și laserele se învârteau aleator, personajele care dansau fie intraseră pe gratis, nu-și plăteau consumațiile, fie erau plătite special pentru acest moment grandios. Alții, mai naivi și nițel mai afoni, dansaseră toată noaptea pe beat-uri rupte de context, mixuri tropăite, inconsecvente, aritmii, șamd.

M-am speriat, în sfârșit. Cad pe gânduri și încep să meditez. Cât din show a fost de fapt al meu? Cât din public a fost inconștient, cât a înțeles actul meu creativ, cât s-a interpus și cât a mișcat consolele mele de DJ în tot acest răstimp? Cine era patronul clubului? Și, la urma urmei, de ce aveam tot timpul senzația că trebuie să performez acest lung DJ-set când de fapt exemplele din jur nu prea arătau că participau defel la un act artistic ci mai degrabă că voiau să-l întrerupă?

Revin iar la ideea de început. De fapt ce mi se părea mie că fusese gândire, planificare sau acțiune aleatorie la cei din jur se dovedea tot mai rapid că fusese trucat; dacă nu total măcar parțial. În acel “ile-tempore” fals în care mă credeam trăind autentic meditam la șansa oamenilor de a-și vedea de viață în mod organic, raportându-se și racordându-se la instinct, dezvoltându-și-l, evoluând, crescând împreună cu partenerul, prietenii, familiile. Și acum descopăr brusc că cineva, poate mai multe entități decât îmi imaginam, regizau din spatele tuturor o sumedenie din aceste mișcări, introduceau sau extrăgeau personaje, scriau și rescriau scripturi, replici, dialoguri, alegeau alți scenografi, alți decoratori. Era o harababură de nedescris, atât în jur cât și în capul meu.

Bun, îmi zic eu, asta nu mai e defel o piesă muzicală, nu mai are un timeline. Ne găsim acum într-o scenă de teatru. O fi unul absurd sau unul bine regizat, cu un narativ ținut sub control? O fi cu public larg, doar cu cunoscători, o fi având oricine acces sau doar cei selectați cu atenție? Păi, trebuie să verificăm, pufnesc eu cu necaz.

Cel mai simplu mod a fost să rămân nemișcat. Mi-am propus acel fastuos segment de producție muzicală, în paralel cu încercarea de a câștiga ceva bani din randări de arhitectură, care a durat aproape 9 ani (2017–2026). Gata, nu mai evoluez pentru nimeni, mă gândesc eu, produc doar artă pentru artă, sinceră, experimentală, o nouă etapă în care emit informație cât de neutră și sublimată posibil, aidoma unui mesaj lansat în eter, similar cu rețeaua unui păianjen care nu caută să prindă muște ci ecourile propriilor acțiuni.

Ei bine, sincer să fiu, m-am luat ușor-ușor cu treaba și treptat am uitat complet ce voiam să obțin. Uite, îmi zic eu, că atunci când îți afunzi nasul prea adânc în munci creative muzele te duc gradual în niște sfere ale cunoașterii, satisfăcându-ți curiozități, ambiții și uiți complet și de lumea reală, și de necazuri, și de probleme. Pe de altă parte a sta tot timpul și a vâna feedback iar nu e demn de un artist adevărat. Doar tu știi unde vrei să mergi cu cercetarea, îți ascuți tot timpul simțurile și mai ales dialogul interior iar conexiunea cu subconștientul devine mai importantă decât orice altceva.

Așa mi-am recuperat segmente importante din memoria timpurie: revizitând în formă muzicală sau vizuală structuri afective, chestionându-le autenticitatea, verificându-le printr-un complex proces de feedback cu subconștientul și re-filtrându-le în produsul final prin mintea rațională. M-am amuzat că făcusem ceea ce psihologia modernă numește “re-parenting”: adică scosesem la lumină ambiția unui copil-Paul care își dorise tare mult încă de pe la 6-7 ani să devină compozitor și nu mult mai târziu să facă muzică electronică (aidoma lui Vangelis sau Jean Michel Jarre).

Dar, dragi cetitori, credeți sau nu, vulturi înfometați planau deja de ceva vreme deasupra întregii situații. Cineva, foarte abil și fin cunoscător, a urmărit – aveam să constat nu mult mai apoi – această îndelungată muncă introspectivă și cu siguranță că a interpretat-o greșit (voit sau nu). Ceea ce se dorise a fi doar un simplu proces de recuperare a memoriei, personal, intim, încifrat pentru puținii mei fani necunoscuți într-o muzică aparent inofensivă și neutră devenise peste noapte un complicat proces întors împotriva noastră.

Iată-ne, dragi cetitori, în acest moment cri(p)tic în care ridic ochii din tastatură, las mouse-ul din mână și mă uit pe tavanul involburat realizând că păsări de pradă încep să se lanseze în picaj amenințător deasupra capetelor tuturor.

Vom reuși oare să ridicăm la timp turelele tancurilor și ale tunurilor și să-i vânăm cu necruțătoarea virulență cu care își planificau deja ei înșiși atacurile?

Oricât, ceea ce era acum 20-30 de ani un banal experiment personal, un DJ mix “de nișă”, aparent neutru a explodat într-o mie de alte forme de artă: de la film la teatru, de la performance la alte DJ-mixuri, de la parade militare la plecări pe Lună.

Sincer să fiu, nu mă simt deloc responsabil pentru modul în care totul a degenerat atât de masiv și atât de haotic. Orice artist cu experiență știe care sunt limitele sale, ale artei sale, știe cât poate experimenta și unde, cu ce metode, cu ce unelte, în ce spații. Totuși, totuși, cum compoziția noastră este atipică și într-un fel chiar poate unică în istoria recentă a omenirii, o putem lăsa nu numai liberă dar chiar și accesibilă publicului larg. Aș vrea totuși – cum glumea și străbunicul meu din Curtuișu Mare – adăstând în umbra unei căpițe de fân prost făcute de nepoți – să pun undeva un carton pe care să scriu cu un marker de 6 lei: “Lucrarea asta n-am făcut-o eu!”

_____________________________________________________________________________________

English version

I’ve told this story before in a Facebook post, maybe about two years ago. I was, of course, a typical teenager, rejecting the advice of older people—I knew better how life “flows” at 17–18: fast, with instinct-driven decisions, changing environments and activities 5–6 times a day without feeling any trace of fatigue (from school to the basketball court, from a beer terrace to the hills behind the city, from kissing in the stairwell to the nightclub after 11 p.m., etc.)

In fact, I kept reflecting on the difference between elderly retirees and high school teenagers. I still retain fragments of thoughts from 10–15 years ago, although they are increasingly washed out by adverse events that, beyond my control, overwrite both my recent and long-term memory more and more often and more deeply.

I remember thinking of old age as simply a stage of life near its end: with a memory full of experiences and often barely listened to by the young, seemingly lacking some of the social functions still enjoyed by adults—and fully by the young. My friend Cristi R. told me, about 30 years ago, a funny story: in an African park there were young elephants that had begun, shortly after being placed in the reserve, to attack each other and even kill one another. Shortly after older elephants were introduced into the park, the phenomenon stopped completely. It seems the latter acted not only as mediators but also brought a new form of information into the group—elephants don’t chatter among themselves, right?—information transmitted in their instinctual language, calming tensions and eliminating violence.

Now, of course, there is a difference between the typical old man from gray apartment blocks, whom I see at the terrace near my building with a glass of brandy in front of him as early as 9 a.m., and the cultured elderly person—a good professional, former doctor, architect, etc. Since I only had simple grandparents from the countryside, without formal education, and young parents, I didn’t really have any form of communication with the older generation. That made me, of course, seek out and respect—perhaps excessively—the opinions of older people I occasionally met throughout life, on special occasions.

What I certainly liked about them was their complete lack of need to show off, to prove anything—to me, to themselves, or to others. Since childhood, I found the adults’ tendency to play their complicated social games ridiculous, and especially the visible inflation of egos, which sometimes left me stunned, other times barely able to hold back my amusement. The special elderly people I met seemed free of this need, although I’m sure some carry it until the end of their lives.

With sadness, I realized early on that once you enter society, you must at least understand the dynamics of such tragicomedies, if not play along, in order to avoid them as much as possible. But as I later understood, there’s nowhere to run. The world is obtuse, uneducated, speculative, treacherous, manipulative, etc. Later I realized the world abuses—and why not—even kills; one madness after another, colored in the darkest shades, populated by a massive cast of actors, a handful of directors, a few musicians, and some set designers, lol.

Naturally, I wondered what drives all these people forward. Well, I answered myself, first and foremost: sexual instinct. Like mountain roosters or zoo peacocks, men feel the need to constantly display their plumage, wing muscles, claw strength, and elegance of flight. Women, receiving such mating dances, likely choose based on immediate needs or long-term plans, accepting or rejecting advances. Some specimens are more colorful, more accomplished, others less so. A big drama here as well: some know how to avoid potential conflicts more elegantly; others remain resentful for life; we can’t even imagine how serious it can be to reject a potential partner with clumsiness or lack of tact. Lol.

The thought of perceiving life as a musical composition came to me subtly and gradually seeped into my mindset as a young man. Since I often perceive situations, people, places, and words in colors, and I sense rhythms or even associate them with musical styles, I began to build this “live act” on the go. I would accept or reject information or people depending on how I felt in the moment, how I integrated the past—both recent and distant. If I needed warm colors and vibrant rhythms, I would meet with girl X. Or, if I met Y and she brought a darker shade into what I perceived at that moment as a pastel landscape, I would avoid the interaction.

And so many years passed in which I learned more and more to control this narrative thread, to modulate it within and through context, to energize it or flatten it. Things were going well; it seemed like I was a real DJ in an invisible club, or at least one with extremely distant boundaries, beyond the grasp of an untrained eye. But to be honest, at some point it felt like my experiment was stagnating a bit. I was fairly skilled, I told myself. It was time to move everything into another register: a more abstract, more experimental, more playful one, and at the same time a challenge to context on another scale.

The first step was to accept into my life people—and especially women—with atypical personalities. I was thus integrating unknown elements into the “timeline”: younger people, other generations, new styles, stranger attitudes; or at least that’s what I hoped to achieve. I was genuinely amazed to observe that newer generations were running the same scripts, perhaps holding equally worn-out prejudices—sometimes even worse—mental clichés and speech patterns identical to those I had grown up with. On the other hand, within the spectrum of “samples” brushing against my composition, I also found beautiful exceptions, which I would have liked to transform into actual “themes” of the “mix” of my life. A track that had begun as a “warmup,” growing year by year, perfect for setting the mood and atmosphere, could now truly become a complex piece that could even be performed as a duet.

But, but! Still, I now found myself trapped in a strange paradox: how was it that everyone around me lived their lives without any predefined plan? How did they improvise in every moment, with every conversation, how did they choose partners, get married, have children, then divorce, split assets, go bankrupt, rebuild everything from scratch, etc.? Well, excuse me, I tell myself in amazement, this is way cooler than what you’re doing, man! This is truly the ultimate courage to exist, simply! To make ad-hoc decisions, to live your life, not to make long-term plans or plans for future generations. If that was music, it certainly wasn’t from the register of what I was making. And if I still wanted to associate it with a style, I could at best call it “avant-garde,” lol. Although, honestly, this whole comparison was just another useless rationalization, and I could easily abandon this kind of association: simply put, others do not turn their lives into a “story” with a beginning and an end, with meaning, with structure, transitional periods, ups and downs, and recurring themes.

Everything was very interesting. In any case, compared to the slow pace that in the long run could be likened to Bolero, now the distant walls of the club were truly vibrating—I could sense it. Glasses were rattling on the tables, the girls’ skirts were trembling due to infrasound. The club was big enough that you could even dive headfirst! Nice, nice, I tell myself, but after such an excess, any artist knows, there must also be a return to calm, perhaps to the original theme.

Well then, dear readers, I now discovered that other artists had been crowding the turntables for quite some time. Since I had been wearing sunglasses the entire time in the club, I hadn’t realized that the knobs were already being turned randomly, the strobe lights and lasers spinning chaotically, the characters dancing had either entered for free, weren’t paying for their drinks, or were being paid specifically for this grand moment. Others, more naive and slightly off-key, had danced all night to beats disconnected from context, clumsy mixes, inconsistencies, arrhythmias, etc.

I finally got scared. I fall into thought and begin to reflect. How much of the show was actually mine? How much of the audience was unaware, how much understood my creative act, how much interfered and how much moved my DJ consoles during all this time? Who owned the club? And ultimately, why did I always feel like I had to perform this long DJ set when, in fact, the examples around me didn’t seem to participate in an artistic act at all, but rather seemed intent on interrupting it?

I return again to the initial idea. In fact, what I thought had been thought, planning, or random action in others increasingly proved to have been staged—if not entirely, then at least partially. In that false “ille tempore” in which I believed I was living authentically, I was reflecting on people’s chance to live their lives organically, relating to instinct, developing it, evolving, growing together with partners, friends, families. And now I suddenly discover that someone, perhaps more entities than I had imagined, were directing many of these movements from behind the scenes, introducing or removing characters, writing and rewriting scripts, lines, dialogues, choosing different set designers, different decorators. It was an indescribable mess, both around me and in my own mind.

Alright, I tell myself, this is no longer a musical piece, it no longer has a timeline. We now find ourselves on a theater stage. Is it an absurd one or a well-directed one, with a narrative kept under control? Is it for a broad audience, only for connoisseurs, is it open to anyone or only to carefully selected individuals? Well, we must find out, I mutter in frustration.

The simplest way was to remain still. I committed myself to that grand segment of music production, in parallel with trying to earn some money from architectural renderings, which lasted almost 9 years (2017–2026). That’s it, I will no longer evolve for anyone, I think, I will produce only art for art’s sake—honest, experimental—a new stage in which I emit information as neutral and sublimated as possible, like a message launched into the ether, similar to a spider’s web that does not seek to catch flies but the echoes of its own actions.

Well, to be honest, I slowly got caught up in the work and gradually forgot completely what I had intended to achieve. Look, I tell myself, when you bury your nose too deeply in creative work, the muses gradually lead you into spheres of knowledge, satisfying your curiosities and ambitions, and you completely forget about the real world, about troubles, about problems. On the other hand, constantly hunting for feedback is not worthy of a true artist. Only you know where you want to go with your exploration, you constantly sharpen your senses, and above all, your inner dialogue, while the connection with the subconscious becomes more important than anything else.

This is how I recovered important segments of my early memory: by revisiting emotional structures in musical or visual form, questioning their authenticity, verifying them through a complex feedback process with the subconscious, and re-filtering them into the final product through the rational mind. I amused myself realizing that I had done what modern psychology calls “re-parenting”: that is, I had brought to light the ambition of a child-Paul who had strongly wished, since the age of 6–7, to become a composer and, not long after, to create electronic music (like Vangelis or Jean Michel Jarre).

But, dear readers, believe it or not, hungry vultures had already been circling above the entire situation for quite some time. Someone, very skilled and perceptive, had been observing—something I was to realize not much later—this long introspective work and had certainly misinterpreted it (whether intentionally or not). What had been meant as a simple process of memory recovery, personal, intimate, encoded for my few unknown fans in an apparently harmless and neutral music, had overnight become a complicated process turned against us.

Here we are, dear readers, at this cri(p)tical moment in which I lift my eyes from the keyboard, let go of the mouse, and look at the swirling ceiling, realizing that birds of prey are beginning to dive threateningly above everyone’s heads.

Will we manage, in time, to raise the turrets of tanks and cannons and hunt them down with the merciless virulence with which they themselves were already planning their attacks?

In any case, what 20–30 years ago had been a simple personal experiment, a niche DJ mix, apparently neutral, has exploded into a thousand other forms of art: from film to theater, from performance to other DJ mixes, from military parades to departures to the Moon.

To be honest, I do not feel at all responsible for the way everything has degenerated so massively and so chaotically. Any experienced artist knows their limits, the limits of their art, knows how far they can experiment and where, with what methods, with what tools, in what spaces. Still, still, since our composition is atypical and in a way perhaps even unique in recent human history, we can leave it not only free but even accessible to the general public. I would, however—just as my great-grandfather from Curtuișu Mare used to joke—resting in the shade of a poorly made haystack by his grandchildren—like to place somewhere a piece of cardboard on which I would write with a cheap marker: “I did not make this work!”