PAUL SELING

Varianta în limba română

Despre satul Remetea Chioarului am multe de spus, deși îl vizitez rar. Mama a fost acolo mulți ani profesoară de mate-fizică și, cum copiii sunt uneori mai impulsivi, ne-am ales, Paula și cu mine, cu o imagine stranie: copiii profesoarei prea riguroase.

Totuși, totuși, țin minte nenumăratele vizite în Școala Veche, unde am cunoscut și profesorii, și elevii. Copiii o iubeau majoritatea: era întotdeauna veselie și cei mai mari ne luau imediat în grijă sau la întrebări când ne plimbam prin clasă. Dar, ca în orice colectivitate, mai existau și exemple negative. Cei care n-aveau chef de învățat aveau probabil ceva de spus, de demonstrat.

Acum că ne-am obișnuit că mulți dintre noi suntem „celebri” (nu „celebri-i toți”, dar mulți), aș nota aici o primă impresie, posibil o proiecție stranie atunci când am ascultat prima piesă a lui George Michael care mi-a plăcut cu adevărat: „Fast Love”. În mod cert, văzând căștile „pirat”, sau copii ale mărcii Sony, transformate de echipa de producție în „Fony” peste urechile dansatorilor, am făcut rapid o asociere ciudată. M-am gândit la familia Fonai, colocatarii noștri în casa bunicilor.

Există povestea veche din istoria noastră comună, din timpul ocupației naziste în România, când în casa străbunicilor din partea mamei au locuit soldați și comandanți germani. Apoi mi-am adus aminte că mama îmi povestea cum numele original al familiei – Francu – a fost schimbat în Fonai de frica hortiștilor (naziștilor) maghiari. Bineînțeles, fiecare om gândește potrivit cu situația de moment modurile în care poate trece cât mai lipsit de riscuri prin perioade de teroare și război. Nu mi s-a părut deloc deplasat, ci chiar abil, ingenioasă soluția aleasă. Elegantă și minimală, dar în același timp înțeleaptă. M-am întrebat totuși dacă „verificările” ce le vor fi făcut maghiarii erau chiar atât de superficiale încât doar la auzul sonorității numelui să fi renunțat la posibile represalii. Se pare că da, după cum arată rezultatele. Pe de altă parte, i-am putea acuza și că au renunțat la un nume autentic românesc doar pentru a se dezice de această apartenență. Sincer să fiu, nu cred că putem înțelege nici măcar din cărți care ar fi fost spiritul oamenilor, natura conflictelor, atitudinea torționarilor maghiari, șamd.

Revenind la căștile „Fony” ale dansatorilor, ele ne arată în primul rând că personajul interpretat – poate el însuși, poate „altcineva” – ascultă informație de pe acest canal. Cei care știu engleză știu că „phony” înseamnă „fals” în limbaj colocvial. Sau o copie inabilă făcută poate de o firmă pirat, care n-avea jenă în a-și apropria semnul mărcii originale, fără a ezita în a o face cu nițel umor negru.

Artistul pare în videoclip că privește la o versiune sublimată de filme sau personaje din filme erotice, pe care și le poate alege apăsând pe butoanele telecomenzii. Am recunoscut acolo o posibilă „sosie” a lui Gabriel Motica, antrenorul nostru din clubul Ecosport. În backing vocals, una din cântărețe aduce nițel cu fosta mea profesoară de pian din Școala de Muzică, d-na Țilcă M.

Trebuie să mărturisesc cetitorului că adolescentul de clasa a XII-a care eram atunci a apreciat întreaga construcție, pe care o decodificam în timp ce vedeam videoclipul la MTV. Era în mod cert – pentru mine cel puțin – un avertisment. „Pseudo-pornstarurile” păreau extrem de periculoase – prin machiaj, îmbrăcăminte, accesorii, mod de a dansa și a se manifesta. În plus, la acea vreme nu aveam o reprezentare în România a acestor tipuri de oameni: experimentalisti, libertini sexual, eleganți ca alegeri stilistice, șamd.

Bineînțeles, atunci poate nu gândeam că videoclipul era în fapt o butaforie virtuală. Nu înțelegeam de fapt că totul este cu atenție gândit, poate manechinele au vieți plicticoase, habar n-au în ce joacă și că seara, când intră în pat, se îmbracă în cele mai modeste pijamale (cu pisicuțe poate) și, mai mult, nici nu sunt așa „porno”. Și, de ce nu, poate și ele plâng după iubitul sau iubita din liceu.

Am recepționat și mesajul muzical: track-ul avea un BPM nițel mai lent decât m-aș fi așteptat, dar asta indica o anumită maturitate: aceea de a nu face pe grozavul, a înțelege că lumea nu se mișcă numai cum vor „tinerii imberbi” și că George Michael este în fapt un muzician cu experiență. „Sending me forgive-me-nots”, versul pe care fetele din backing vocals îl repetă mi-a atras iarăși atenția, dar nu mi-am explicat atunci de ce.

Revin la sosiile care ocupă locul artistului spre final: ele par că nu ascultă muzica și că nu numai că nu au auz, dar nici nu sunt interesați s-o înțeleagă. Pare că ar dori să afle rapid care este mesajul tactic și strategia de urmat în urma publicării pe toate televiziunile din lume a acestui videoclip. Nu trebuie, dragi cetitori, să uităm de efectul de „miraj” pe care o asemenea instalație grandioasă îl are asupra oricărui om „targetat” prin arta unui artist de asemenea calibru. Și, în special, unul gay, grup despre care la acea vreme nu știam aproape nimic și care nu era încă pus cu adevărat în drepturi în România.

Mai adaug un mic detaliu care m-a asigurat că sunt și eu cu adevărat targetat acolo: pe un ecran din fundal apare un obiect de décor care e copie aproape fidelă a spatelui unei jucării chinezești – aripa unei rachete cu un bec roșu în capăt – cu care obișnuiam să mă joc când mi se dădea voie, în camera „de zi” a familiei Fonai. Cum Dani & Ciprian (Cici) le lăsaseră în paragină, mă mai furișam și eu să le văd măcar.

Dacă ne uităm la scaunul lui George Michael îl vedem populat cu difuzoare: ne gândim imediat la acestea ca sursă de informare pentru artist. Că ele „nu se pot transpune în imagine” a fost următorul meu gând. Al doilea gând a fost că zvonuri din orașul nostru minier ajunseseră de-a dreptul până în țara de origine a solistului și că acum trebuiau „demonstrate”.

Gândul unora va fi fost că l-aș fi privit pe artist ca pe o figură paternă, ceea ce este greșit. Întotdeauna l-am perceput ca pe un artist extraordinar de talentat, fin, elegant, abil, „șmecher” chiar. Rareori mă gândesc la el ca la un „tip gay”; acest detaliu nu m-a interesat niciodată pentru că eram în primul rând fascinat, așteptând cu nerăbdare următorul proiect.

L-am văzut mai degrabă ca pe un prieten (imaginar, posibil) de departe, care înțelegea preocuparea mea pentru muzica experimentală și că știa să transpună în fapt, surprinzător de bine reinterpretate, unele din ideile mele de atunci. Bineînțeles, să nu „ne încredem”, trendurile plutesc uneori în aer ca o formă de tensiune invizibilă și probabil primul care se apucă să le și „fixeze” este cel care „câștigă”.

Chiar m-am bucurat să-l văd ieșind din vechile tipare cu acest prim amestec reușit de ritmuri funky, influențe de muzică electronică și imagine extrem de glossy. Deși era un proiect inovator, George Michael știa să-l înnobileze cu o formă de „tribut” anilor în care funk-ul și disco fuseseră la modă: anii ’70.

Ca ultim, ultim detaliu, m-am mirat să văd în scaunul artistului și o sosie a unui solist dintr-o trupă rock a vremii. M-am amuzat la gândul că poate nici ei nu vor înțelege de ce George Michael produce piesa, videoclipul și că și ei vor fi la fel de mirați. Până la urmă nu toți rockerii ascultă funk electronic; deși mă îndoiesc că nu-l înțeleg.

Am închis ochii după decodificarea clipului. Cu fiecare nouă vizionare mă simțeam tot mai departe de prima impresie, înțelegând, repetare după repetare, că abila construcție mediatică era difuzată în întreaga lume. Acum doar văd parcă în imaginea solistei din backing vocals și o sosie a Loredanei Groza (dar poate doar mă înșel, cine știe?). Atunci m-a mai mirat și tunsoarea cam „atipică” a solistului și faptul că slăbise extrem de mult. L-am admirat pentru noua lui formă și i-am urat în mintea mea succes în continuare.

Remarc acum că este posibil ca familia Fonai să fi aflat imediat, pe canale mai mult sau mai puțin obscure, de această „citare” în videoclip; bineînțeles, una nedemonstrabilă. Dacă ar fi făcut-o, s-ar fi ales cu ironia întregului mapamond – erau, nu-i așa, „phony” – falși (lol). Dacă nu, trebuiau să „își țină gura” și să rabde ridicolul la care urmau să se expună în comunitatea locală, națională și, până la urmă, globală.

Cum „sosia” lui Dani Fonai a mai apărut și în „White Light”, un clip lansat în 17 iulie 2012, am făcut o formă de reverse engineering, reconectându-mă la „Fast Love”. Este de menționat faptul că, în adolescență, un asemenea mesaj este mult mai impresionant și mai șocant decât la maturitate. Până la urmă eram mai bătrân decât fusese GM când „turnase” „Fast Love” și m-am gândit la asta o vreme. De ce arată în „White Light” sosia lui Dani Fonai asemenea unui „mort viu”? (lol). Și de ce apare și sosia lui Radu Bucura acolo, ca și o posibilă reprezentare a unei foste partenere ocazionale – Cristina R. din Piatra Neamț?

Aș îndrăzni să speculez că familia Fonai, alături de Dani Fonai, care este acum unul dintre cei mai de succes afaceriști din oraș (în domeniul comerțului cu materiale de construcție), nu a avut niciodată pregătirea necesară pentru a înțelege aceste complicate construcții și metode de manipulare. De fapt, complexa simbolistică a tuturor acestor canale de comunicare scapă și ochiului sau urechii celor mai experimentați dintre noi. Este oarecum de înțeles atitudinea lor de „disociere” – mai mult sau mai puțin vizibilă – de restul familiei.

Mulți, mulți ani n-am mai urmărit canalele mainstream mediatice. În mod cert este, dacă nu chiar imposibil, extrem de greu de crezut că un artist de asemenea calibru poate să „dedice” unui singur target o piesă; darămite o întreagă carieră, lol. Nu trebuie să fim naivi, „sunt interese mari la mijloc”. Efectele devastatoare se pot vedea acum cu ochiul liber.

(va urma)

_____________________________________________________________________________________

English version

About the village of Remetea Chioarului I have many things to say, although I visit it rarely. My mother was a math-physics teacher there for many years and, since children are sometimes more impulsive, Paula and I ended up with a strange image: the children of the overly strict teacher.

Still, still, I remember the countless visits to the Old School, where I met both teachers and students. Most children loved her: there was always cheerfulness, and the older ones would immediately take care of us or question us when we walked around the classroom. But, as in any community, there were also negative examples. Those who didn’t feel like studying probably had something to say, something to prove.

Now that we have become used to the idea that many of us are “famous” (not “everyone is famous”, but many), I would note here a first impression, possibly a strange projection, when I first listened to the first song by George Michael that I truly liked: “Fast Love”. Seeing the “pirate” headphones, or copies of the Sony brand, transformed by the production team into “Fony” over the dancers’ ears, I quickly made a strange association. I thought about the Fonai family, our housemates in my grandparents’ house.

There is an old story from our shared history, from the time of the Nazi occupation in Romania, when German soldiers and commanders lived in my maternal great-grandparents’ house. Then I remembered that my mother used to tell me how the original family name – Francu – was changed to Fonai out of fear of the Hungarian Horthy regime (Nazis). Of course, each person thinks, according to the situation at the time, of the ways in which they can pass through periods of terror and war with as little risk as possible. It did not seem inappropriate to me at all, but rather clever, ingenious, the solution chosen. Elegant and minimal, but at the same time wise. I still wondered whether the “checks” carried out by the Hungarians were really so superficial that just hearing the sound of the name made them give up possible reprisals. It seems so, judging by the results. On the other hand, we could also accuse them that they gave up an authentic Romanian name just to deny that belonging. Honestly, I don’t think we can understand even from books what the spirit of the people was, the nature of the conflicts, the attitude of the Hungarian torturers, etc.

Returning to the dancers’ “Fony” headphones, they show us first of all that the character being portrayed – perhaps himself, perhaps “someone else” – is listening to information through this channel. Those who know English know that “phony” means “fake” in colloquial language. Or an awkward copy, perhaps made by a pirate company that had no hesitation in appropriating the original brand’s sign, without refraining from doing it with a bit of dark humor.

The artist seems, in the video, to be looking at a sublimated version of films or characters from erotic films, which he can choose by pressing the buttons of a remote control. I recognized there a possible “lookalike” of Gabriel Motica, our coach from the Ecosport club. In the backing vocals, one of the singers resembles a bit my former piano teacher from the Music School, Mrs. Tilcă M.

I must confess to the reader that the 12th-grade teenager that I was at the time appreciated the entire construction, which I was decoding while watching the video on MTV. It was certainly – at least for me – a warning. The “pseudo-pornstars” seemed extremely dangerous – through makeup, clothing, accessories, the way of dancing and expressing themselves. In addition, at that time we did not have in Romania a representation of these types of people: experimentalists, sexually libertine, elegant in stylistic choices, etc.

Of course, back then I did not think that the video was, in fact, a virtual stage set. I did not understand that everything was carefully thought out, that maybe the models have boring lives, have no idea what game they are part of and that in the evening, when they go to bed, they wear the most modest pajamas (with little cats perhaps) and, more than that, they are not really that “porn”. And, why not, maybe they also cry after a high school boyfriend or girlfriend.

I also received the musical message: the track had a slightly slower BPM than I would have expected, but that indicated a certain maturity – that of not showing off, of understanding that the world does not move only according to the wishes of “beardless youngsters” and that George Michael is, in fact, an experienced musician. “Sending me forgive-me-nots,” the line that the backing vocal girls repeat, caught my attention again, but I did not explain to myself at the time why.

I return to the lookalikes that take the artist’s place towards the end: they seem not to listen to the music and not only that they have no ear, but they are not even interested in understanding it. It seems that they would like to quickly find out what the tactical message is and what strategy should be followed after the broadcasting of this video on all televisions in the world. We must not forget, dear readers, the “mirage” effect that such a grand installation has on any person “targeted” through the art of an artist of such caliber. And especially one who is gay, a group about which at that time we knew almost nothing and which was not yet truly recognized in Romania.

I will add a small detail that convinced me that I too was truly “targeted” there: on a screen in the background appears a decorative object that is an almost faithful copy of the back of a Chinese toy – the wing of a rocket with a red bulb at the end – with which I used to play when I was allowed, in the “living room” of the Fonai family. Since Dani and Ciprian had left them in neglect, I would sneak in just to at least see them.

If we look at George Michael’s chair, we see it populated with speakers: we immediately think of them as a source of information for the artist. That they “cannot be transposed into image” was my next thought. The second thought was that rumors from our mining town had reached all the way to the singer’s country of origin and now had to be “demonstrated.”

Some might think that I saw the artist as a father figure, which is wrong. I have always perceived him as an extraordinarily talented artist, refined, elegant, skillful, even “street-smart.” I rarely think of him as a “gay guy”; this detail never interested me because I was first and foremost fascinated, eagerly waiting for the next project.

I rather saw him as a friend (imaginary, possibly) from afar, who understood my interest in experimental music and who knew how to translate, surprisingly well reinterpreted, some of my ideas from that time. Of course, we should not “trust” too much – trends sometimes float in the air like a form of invisible tension, and probably the first one who manages to “fix” them is the one who “wins.”

I was actually happy to see him stepping out of old patterns with this first successful blend of funky rhythms, electronic music influences and extremely glossy imagery. Although it was an innovative project, he knew how to ennoble it with a form of tribute to the years when funk and disco were in fashion: the 1970s.

As a final, final detail, I was surprised to see in the artist’s chair also a lookalike of a singer from a rock band of the time. I amused myself thinking that maybe they too would not understand why he produced the song and the video, and that they would be just as surprised. After all, not all rockers listen to electronic funk; although I doubt they do not understand it.

I closed my eyes after decoding the clip. With each new viewing I felt further and further from the initial impression, understanding, repetition after repetition, that the skillful media construction was being broadcast worldwide. Now I also seem to see in the image of the backing vocal singer a lookalike of Loredana Groza (but maybe I am mistaken, who knows?). Back then I was also surprised by the somewhat “atypical” haircut of the singer and by the fact that he had lost a lot of weight. I admired him for his new shape and wished him, in my mind, continued success.

I now note that it is possible that the Fonai family may have found out immediately, through more or less obscure channels, about this “citation” in the video; of course, an unprovable one. If they had done so, they would have exposed themselves to the irony of the entire world – they were, after all, “phony” – fake (lol). If not, they had to “keep quiet” and endure the ridicule to which they were about to expose themselves in the local, national and ultimately global community.

Since the “lookalike” of Dani Fonai also appeared in “White Light”, a video released on July 17, 2012, I performed a kind of reverse engineering, reconnecting to “Fast Love.” It is worth mentioning that in adolescence such a message is much more impressive and shocking than in adulthood. In the end, I was older than George Michael had been when he released “Fast Love,” and I thought about that for a while. Why does the lookalike of Dani Fonai appear in “White Light” like a “living dead”? (lol). And why does the lookalike of Radu Bucura also appear there, as a possible representation of a former occasional partner – Cristina R. from Piatra Neamț?

I would dare to speculate that the Fonai family, along with Dani Fonai, who is now one of the most successful businessmen in the city (in the field of construction materials trade), never had the necessary preparation to understand these complicated constructions and methods of manipulation. In fact, the complex symbolism of all these communication channels escapes even the eye or ear of the most experienced among us. Their attitude of “dissociation” – more or less visible – from the rest of the family is somewhat understandable.

For many, many years I have not followed mainstream media channels. It is certainly, if not impossible, extremely hard to believe that an artist of such caliber could “dedicate” a piece to a single target; let alone an entire career, lol. We must not be naive, “there are big interests at stake.” The devastating effects can now be seen with the naked eye.

(to be continued)