PAUL SELING

Varianta în limba română

Undeva la final de ani ’90, la scurt timp după ce Paula devenise celebră cu piesa „Ploaie în luna lui Marte”, observam în media globală o primă asemănare a unei foste iubite din liceu – Cristina S. – cu o actriță ce juca într-un videoclip (Modjo – „Lady”). Eram deja împreună cu iubita din acea vreme, colega de facultate Oana D. În al doilea clip al trupei – „Chillin’” – personajul feminin mi-a adus din nou aminte, mai degrabă prin grație, feminitate și mișcări, de Oana. În acest caz fizionomia nu îmi mai semăna a „copie”, ci mai degrabă a „provocare”. Băiatul din clip, cel care joacă popice și care este inspirat de frumusețea pe role, aducea binișor a personajul pe care mi-l creasem începând printr-a zecea, până când intrasem la Mincu și mă tunsesem scurt.

Trebuie să afirm și aici că până acum un an nu am putut conștientiza, în niciunul dintre cazuri, că cineva, undeva, ar fi putut face așa ceva. Mai povesteam și în altă însemnare cât de greu de suportat este incertitudinea. M-am întrebat ani de zile – zeci de ani chiar – dacă ceea ce vedeam era asumat, plănuit, pus la cale de echipe masive de creativi, finanțatori, regizori, muzicieni sau doar simple coincidențe. Am ales tot timpul a doua variantă.

Odată intrat în sistemul psihiatric, situația a devenit tot mai complicată și mai greu de deslușit, de explicat. Feedback-ul venit acum din partea medicilor, a comunității, a prietenilor devenea o nouă forță împotriva oricărei opțiuni de a mă edifica. Îndoiala era acum susținută, la fiecare discuție, de persistența întrebării: „Ți-ai luat pastilele, Paul?”

Am renunțat să mă mai explic, ruminând an după an, ocupându-mi mintea cu calcule, posibilități, studiind psihologii, fizionomii, căutând să înțeleg procesul creativ de producție. Un drum lung care m-a purtat prin mai multe domenii creative – de la grafică la muzică, la regie, la film, la animație.

Gradul în care „copiile” au început să „semene” tot mai mult cu cei din jur a crescut. Spre exemplu, clipul piesei „White Lies” al lui George Michael pare să conțină o copie a lui Radu Bucura, pe atunci soț al Paulei. Undeva acolo l-am mai identificat și pe vărul meu primar, Fonai Sorin Daniel.

În „Best Be Believing” al trupei britanice AlunaGeorge găseam trei foste „love interests”: Raluca M., Melania M. și Alina S. (I.). Convingerea mea că în toți anii aceștia fusesem victima sau subiectul unui experiment grandios a fost susținută și de numeroase alte indicii presărate în videoclipuri sau filme care m-au edificat treptat, până la a fi „aproape convins”.

Și totuși, totuși, nu cred că o minte umană este pregătită să accepte o asemenea situație. În fiecare dimineață mă trezesc cu o minte goală care refuză să accepte această realitate. Cu ceașca de cafea în față meditez în prima jumătate de oră a zilei, aducându-mi aminte de tot ce gândisem în ziua precedentă. Îmi ia o grămadă de vreme să reintru în modul „research” și să îmi reactualizez situația mea particulară la realitatea concretă. Mintea mea ar vrea în fiecare moment ca totul să fi fost un vis, o iluzie. Aș prefera să știu că sunt nebun și că trebuie să iau pastile decât să trebuiască să complic la infinit riscuri, situații particulare, să identific posibile victime și să alerg nebunește – cum fac și acum – printre oameni, avertizându-i de pericole.

Teoria mea este că mintea rațională poate înțelege parțial situația și că aș putea-o accepta în final dacă aș putea purta o discuție onestă cu cei care au început-o și apoi aș înțelege și cum a evoluat până azi și de ce. Dar nu am acces la aceste date, la aceste rețele, la acești oameni. O altă intuiție de-a mea este că creierul animal, instinctual, nu știe să înțeleagă și nici nu va accepta vreodată să se supună unei asemenea terori. Dacă rațiunea trimite semnale de pericol, animalul din noi simte că trebuie să acționeze, să se ferească, să fugă.

Dar tot mintea rațională înțelege că nu mai ai unde să fugi. Întreg mapamondul este acum acoperit de YouTube și social media, riscurile sunt infinite și pot veni dintr-o imensă varietate de locuri și situații. Ești atomizat și trăiești cu teamă, dormind iepurește, învârtindu-te aiurea în gol pentru tot restul vieții. Într-adevăr, m-am gândit că apariția YouTube – acolo unde acum poți pune pe repeat un videoclip sau un film, unde poți opri curgerea lui și poți studia în detaliu o fizionomie – a schimbat complet acest joc.

Înainte de 2005 ar fi trebuit să îți înregistrezi probabil conținutul pe VHS și să-l arăți prietenilor în intimitate. Dar totuși, poate ai fi avut o șansă să ignori totul și să te prefaci că nimic nu a existat. Dar acum te vezi închis pe vecie într-o instalație a groazei care s-a întins parcă infinit de mult, în spațiu și timp: la prieteni, iubite, familie, acum și în vecii vecilor.

Conflictele și confuzia au fost, cum mă așteptam, de neevitat. M-am tot gândit că informațiile – secrete la început, poate – se vor fi scurs pe diverse căi și rețele până în țară, în medii de toate felurile. Intuiția mea de început, cea din anii ’90, a fost că cei mai deschiși la minte, mai alerți, mai atenți, au înțeles din start că „eram copiați” și s-au ferit cât au putut. Cum au fost ei informați, în ce măsură, nu îmi dau seama nici acum.

Am mai intuit și că în comunitatea gay din țară se va fi ajuns rapid cu aceste informații. Credeam, bănuiam că homosexualii sunt cumva mai uniți și comunică mai rapid, mai eficient. Dacă George Michael, Madonna și alte personaje care susțin cauza lor erau actori importanți în această construcție, atunci vor fi avut nevoie și de pioni în comunitatea locală. Pioni care puteau observa și evalua „acțiunile targeturilor”, ale terților asupra targeturilor, puteau culege informații și apoi le puteau transmite, poate pe canale „underground”, înapoi spre creativii „de dincolo”.

Iarăși, rețeaua consumatorilor de droguri – rețea cu care m-am intersectat suspect de rapid, prin 1998 – avea alte tipuri de conexiuni și de acoperire. Am evaluat mai întâi opțiunea ca aceste canale să fi fost primele prin care informațiile curgeau în ambele sensuri. La urma urmei, acești pioni sunt ușor de manipulat sau de motivat, mi-am spus. În plus, ei pot avea acces la informație din toate mediile și aproape toate clasele sociale: de la informatori ai Poliției la actori, de la corporatiști la oameni ai străzii și, mai târziu, de la oameni politici la oameni de afaceri.

Destul de târziu am înțeles că „comunitatea locală” și cea națională – cea a artiștilor în special – era mult înaintea mea cu informarea, observând că și muzicienii români făceau de fapt referiri la „situație”. N-am înțeles nici până azi dacă ei susțineau „cavalcada” internațională, dacă erau împotrivă, dacă erau susținuți sau dacă pur și simplu „se băgau și ei în seamă”. În orice caz, am găsit producția lor inabilă și mult mai puțin interesantă decât cea a occidentalilor și nici până azi nu am răbdare să „consum” un produs românesc până la capăt.

Odată cu apariția Facebook m-am înfiorat a „nu-știu-câta” oară. Trebuia să exist pe platformă, altfel oamenii s-ar fi gândit că „mă ascund”. Din primele zile am realizat că în lista mea de contacte vor exista „culegători de date” și atunci am lăsat profilul public pentru ca această verigă intermediară să dispară. Eram convins la acea dată că, dacă occidentalii urmăreau acțiunile noastre, aveau nevoie de explicații, de traducători din limba română. Încercam să fiu cât se poate de explicit în postări, în ceea ce expuneam ca producție artistică, pentru a clarifica cât se poate de repede situația mea, a noastră. Verificam în acest fel dacă nu cumva la mijloc apăruse o confuzie, dacă nu totul fusese o imensă greșeală pe care, treptat, poate aș fi putut s-o corectez împreună cu mințile luminate „de dincolo”. Speram în acest fel să putem deturna experimentul spre un final cu rezultat măcar neutru pentru toată lumea, dacă nu chiar „fericit”.

Am mai luat în calcul și „hackerii”. În mod cert am fost căutat la un moment dat și prin aceste metode – oameni, mai puțin sau mai mult informați, ar fi putut intra în computerele mele în căutare de „date ascunse”, ceea ce cred că chiar s-a întâmplat. Adică, cu siguranță s-a întâmplat, pentru că am văzut ulterior indicii în câteva videoclipuri. Dacă occidentalii „trăgeau sforile”, dacă motivau sau plăteau acești hackeri, mi-e încă necunoscut. Sau poate aflaseră de fenomen și voiau doar să mă informeze de un fapt care era „la mintea cocoșului”.

În tot acest răstimp – zeci de ani – am trăit în diverse grade de paranoia, depresii și psihoze. Starea mentală de confuzie, de derută, de îndoială în mine însumi și în propria rațiune este extrem de dăunătoare nu numai echilibrului mental, ci și sănătății fizice. Mă lupt în fiecare zi cu aceste efecte secundare și încerc din răsputeri – prin regim alimentar echilibrat, eliberarea de toxine și sport – să mențin „mașinăria” în viață, sperând într-o dizolvare a paranoiei care pare că a cuprins mulți alți „spectatori”, mai mult sau mai puțin implicați, de-a lungul timpului.

Cu toate acestea, nu toată lumea dorește ca aceste lucruri să fie știute, nu toată lumea „chibițează” de pe margine. Unii sunt extrem de implicați, de activi; unii vor să deturneze adevărul în folos propriu sau al rețelelor din care fac parte. Cine, ce știe, cum știe, cum află, cum se folosește de această grandioasă construcție – pe care acum o văd ca pe una a terorii – îmi este iarăși necunoscut.

(va urma )

---

English version

Somewhere toward the end of the 1990s, shortly after Paula had become famous with the song “Ploaie în luna lui Marte,” I noticed in global media a first resemblance between a former high school girlfriend — Cristina S. — and an actress who appeared in a music video (Modjo – “Lady”). I was already together with my girlfriend at the time, my university colleague Oana D. In the band’s second video — “Chillin’” — the female character once again reminded me, more through grace, femininity, and movement, of Oana. In this case, the physiognomy no longer seemed to me like a “copy,” but rather like a “provocation.” The boy in the clip, the one playing bowling and inspired by the beauty on roller skates, somewhat resembled the character I had created for myself starting around the 10th grade, until I entered Mincu and cut my hair short.

I must also state here that until about a year ago I was unable, in any of these cases, to consciously acknowledge that someone, somewhere, might have done such a thing. I mentioned in another entry how difficult uncertainty is to endure. For years — even decades — I asked myself whether what I was seeing was assumed, planned, orchestrated by massive teams of creatives, financiers, directors, musicians, or merely simple coincidences.

Once I entered the psychiatric system, the situation became increasingly complicated and harder to untangle and explain. The feedback now coming from doctors, from the community, from friends became a new force against any option of clarifying things for myself. Doubt was now reinforced, in every discussion, by the persistence of the question: “Have you taken your pills, Paul?”

I gave up trying to explain myself, ruminating year after year, occupying my mind with calculations and possibilities, studying psychologies and physiognomies, trying to understand the creative production process. A long road that carried me through several creative fields — from graphic design to music, to directing, to film, to animation.

Gradually, the “copies” began to “resemble” more and more those around me. For example, the video for “White Lies” by George Michael seems to contain a copy of Radu Bucura, who at that time was Paula’s husband. Somewhere there I also identified my first cousin, Fonai Sorin Daniel.

In “Best Be Believing” by the British band AlunaGeorge I found three former “love interests”: Raluca M., Melania M., and Alina S(I). My conviction that throughout all these years I had been the victim or the subject of a grand experiment was supported by numerous other clues scattered in music videos or films, which gradually clarified things for me, until I was “almost convinced.”

And yet, I do not believe that a human mind is prepared to accept such a situation. Every morning I wake up with an empty mind that refuses to accept this reality. With a cup of coffee in front of me, I meditate during the first half hour of the day, recalling everything I had thought the previous day. It takes me a great deal of time to re-enter “research” mode and to update my particular situation to concrete reality. My mind would, at every moment, prefer that everything had been a dream, an illusion. I would rather know that I am insane and that I must take pills than have to complicate risks endlessly, particular situations, identify possible victims, and run frantically — as I still do now — among people warning them of dangers.

My theory is that the rational mind can partially understand the situation and that I could eventually accept it if I could have an honest discussion with those who started it and then understand how it evolved up to today and why. But I do not have access to this data, to these networks, to these people. Another intuition of mine is that the animal, instinctual brain does not know how to understand and will never accept submitting to such terror. If reason sends danger signals, the animal within us feels it must act, protect itself, flee.

But the rational mind also understands that there is nowhere left to run. The entire globe is now covered by YouTube and social media; the risks are infinite and can come from an immense variety of places and situations. You are atomized and you live in fear, sleeping lightly, spinning aimlessly in the void for the rest of your life. Indeed, I have thought that the appearance of YouTube — where you can now put a video or a film on repeat, where you can stop its flow and study a physiognomy in detail — completely changed this game.

Before 2005 you would probably have had to record the content on VHS and show it to friends in private. But still, perhaps you would have had a chance to ignore everything and pretend nothing had existed. But now you see yourself locked forever inside an installation of horror that seems to have stretched infinitely, in space and time: to friends, girlfriends, family, now and forevermore.

Conflicts and confusion were, as I expected, inevitable. I kept thinking that the information — secret at first, perhaps — would have leaked through various channels and networks into the country, into environments of all kinds. My early intuition, from the ’90s, was that the more open-minded, more alert, more attentive people understood from the start that “I was being copied” and kept their distance as much as they could. How they were informed, to what extent, I still do not know.

I also intuited that within the gay community in the country this information would have spread quickly. I believed, I suspected that homosexuals are somehow more united and communicate more quickly, more efficiently. If George Michael, Madonna and other figures who support their cause were important actors in this construction, then they would have needed pawns in the local community. Pawns who could observe and evaluate the “actions of the targets,” of third parties toward the targets, could gather information and then transmit it, perhaps through “underground” channels, back to the creatives “on the other side.”

Again, the network of drug users — a network I intersected with suspiciously quickly around 1998 — had other types of connections and coverage. I initially evaluated the option that these channels were the first through which information flowed in both directions. After all, these pawns are easy to manipulate or motivate, I told myself. Moreover, they can have access to information from all environments and almost all social classes: from Police informants to actors, from corporate employees to people on the street, and later from politicians to businesspeople.

Quite late I understood that the “local community” and the national one — especially that of artists — was far ahead of me in terms of information, noticing that Romanian musicians were in fact making references to the “situation.” To this day I have not understood whether they supported the international “cavalcade,” whether they were against it, whether they were supported, or whether they were simply “trying to get attention.”

In any case, I found their production clumsy and far less interesting than that of Westerners, and to this day I do not have the patience to “consume” a Romanian product to the end.

With the appearance of Facebook I shuddered for the I-don’t-know-how-many-th time. I had to exist on the platform; otherwise people would have thought that I was hiding. From the first days I realized that in my contact list there would be “data collectors,” and so I left my profile public so that this intermediary link would disappear. At that time I was convinced that if Westerners were monitoring our actions, they needed explanations, translators from Romanian. I tried to be as explicit as possible in my posts, in what I presented as artistic production, in order to clarify my situation, our situation, as quickly as possible. In this way I was checking whether perhaps a confusion had appeared, whether everything had not been a huge mistake that, gradually, I might have been able to correct together with the enlightened minds “from the other side.” I hoped in this way to divert the experiment toward an ending — with at least a neutral result for everyone, if not even a “happy” one.

I also took “hackers” into account. Certainly I was targeted at some point through such methods — people, more or less informed, could have entered my computers in search of “hidden data,” which I believe did indeed happen. That is, it certainly happened because I later saw clues in several music videos. Whether Westerners were “pulling the strings,” whether they were motivating or paying these hackers, is still unknown to me. Or perhaps they had learned of the phenomenon and only wanted to inform me of something that was “obvious.”

Throughout all this time — decades — I have lived in various degrees of paranoia, depression, and psychosis. The mental state of confusion, disorientation, doubt in myself and in my own reason is extremely damaging not only to mental balance but also to physical health. I fight these side effects every day and I try with all my strength — through a balanced diet, detoxification, and sport — to keep the “machine” alive, hoping for a dissolution of the paranoia that seems to have gripped many other “spectators,” more or less involved, over time.

Despite all this, not everyone wants these things to be known; not everyone is merely “commenting from the sidelines.” Some are extremely involved, active; some want to divert the truth for their own benefit or that of the networks they belong to. Who knows what, how they know it, how they find out, how they use this grand construction — which I now see as one of terror — is, again, unknown to me.

(To be continued.)