PAUL SELING

Varianta în limba română

Stau pe patul în care doarme de obicei străbunicul, care acum e pe undeva pe „coastă” (deal), la coasă. În bucătărie bunica a pus niște oale pe „șpori” (sobă de fontă cu lemne). În fiecare zi gătește pentru el dar, acum că suntem toată familia în vizită, toate ochiurile sunt ocupate. Dintr-una din oale iese piciorul gălbui al găinii pe care tocmai a tăiat-o.

Contemplu, cum fac de obicei, tabloul de deasupra patului. E o fotografie color, înrămată, a unui lac dintr-o altă țară. Se vede acolo un peisaj montan care înconjoară apa, poate o cabană frumoasă așezată pe mal. De fiecare dată visez cu ardoare să merg să văd și eu locurile acelea. Dar, deocamdată, știu că nu avem cum să călătorim. Suntem în comunism.

Mă uit la dușumelele din lemn pe care, nu cu mulți ani în urmă, mă târam de-a bușilea ca să ajung la dulapul cu miere (zahăr, în dialectul local). Din motive misterioase, bunica ținea acolo bulgări mari de zahăr pudră, învechită, solidificată de atâta stat. Deși aveam o porție zilnică de câteva bucățele, profitam de lipsa adulților ca să mă îndop cu mare poftă. Cred că mâncam la vremea aia zilnic cel puțin 2-3 pumni, având grijă să nu fiu prins.

Tata a intrat în cameră și a pornit televizorul. Așteptam 3 minute ca lămpile să se încălzească. Știu că e timpul pentru desene animate și în scurt timp începem să ne uităm la Oblio.

Pentru mine, Oblio, difuzat în câteva episoade, a fost ceva extrem de intrigant. Nu eram suficient de mare ca să pot înțelege parabolele, intuiam că e un film pentru adulți pentru că tata era literalmente fascinat. Nu contenea cu laudele, mai ales pentru coloana sonoră. Mie personal nu-mi plăcea stilul animației – ceva acolo mă speria de-a dreptul: culorile se întrepatrundeau, liniile erau nesigure, hașurile neterminate. În plus, interludiile muzicale mă scoteau din visare și mă forțau să ascult piese „pentru oameni mari”, pe care nu le înțelegeam. Dar totuși, mi-am spus, mai bine decât nimic. Tot un desen animat și asta, mi-am zis, mușcând din felia de pâine prăjită unsă cu ulei (și frecată apoi cu usturoi).

În urmă cu câteva luni eram la țară, la părinți, și m-am apucat să revăd filmul pe YouTube. Nu pot să descriu cât de mult m-a impresionat, înțelegându-l acum cu toată experiența din urmă în muzică, desen sau chiar animație. Ceea ce interpretasem în copilărie ca nesiguranță sau chiar superficialitate astăzi înțelegeam ca pe o nevoie a creativilor de a transmite publicului umanitatea și lipsa lor de manierism. Cât despre coloana sonoră, l-am căutat imediat pe Harry Nilson pe Spotify și m-am cufundat în audiție.

Încă mai meditez la Oblio și la reîntoarcerea lui acasă. Cred că în diferite sisteme politice, sociale, culturale, povestea poate fi interpretată în mod diferit. Rămâne undeva într-un colț al minții mele, pentru viitor.

---

English version

I am lying on the bed where my great-grandfather usually sleeps, but now he is somewhere on the “coast” (the hill), mowing. In the kitchen, grandma has placed some pots on the “șpori” (the wood-burning cast-iron stove). Every day she cooks for him, but now that the whole family is visiting, all the burners are occupied. From one of the pots sticks out the pale yellow leg of the chicken she has just slaughtered.

As usual, I contemplate the picture above the bed. It is a framed color photograph of a lake in another country. You can see a mountain landscape surrounding the water, maybe a beautiful cabin sitting on the shore. Each time I look at it, I dream with longing to go and see those places myself. But for now, I know we cannot travel. We are living under communism.

I look at the wooden floorboards where, not so many years ago, I used to crawl on all fours to reach the cupboard with “honey” (sugar, in the local dialect). For some mysterious reason, grandma kept there big lumps of powdered sugar, old and hardened from sitting so long. Although I had a daily ration of a few small pieces, I took advantage of the adults’ absence to stuff myself greedily. I think at that time I ate at least two or three handfuls a day, making sure not to get caught.

Dad came into the room and turned on the television. We waited three minutes for the tubes to warm up. I knew it was time for cartoons, and soon we started watching Oblio.

For me, Oblio, broadcast in a few episodes, was something extremely intriguing. I wasn’t old enough to understand the parables; I sensed it was a film for adults because my father was literally fascinated. He never stopped praising it, especially the soundtrack. Personally, I didn’t like the style of the animation – something about it downright scared me: the colors blended into each other, the lines were uncertain, the shading unfinished. On top of that, the musical interludes broke my daydreaming and forced me to listen to “grown-up music,” which I didn’t understand. Still, I told myself, it was better than nothing. It was still a cartoon after all, I thought, biting into a slice of toast spread with oil (and then rubbed with garlic).

A few months ago, I was at my parents’ place in the countryside and decided to rewatch the film on YouTube. I cannot describe how deeply it impressed me, now that I could understand it with all the experience I had gained in music, drawing, or even animation. What I had once interpreted in childhood as uncertainty or even superficiality, I now understood as the creators’ need to convey their humanity and their lack of mannerism to the audience. As for the soundtrack, I immediately looked up Harry Nilson on Spotify and immersed myself in listening.

I still reflect on Oblio and his return home. I believe that in different political, social, and cultural systems, the story can be interpreted in different ways. It remains somewhere in a corner of my mind, for the future.